Inima

  INIMA BUN 1 Pe o pajişte, la umbra unui arbore falnic, vorbeam cu Cerul.
„Şi mă nasc acum, din nou, şi cresc în petalele florilor, şi roua dimineţii mă primeneşte în fiecare zi.
Şi fulgerele nopţii îmi deschid tainele Lumilor.
Sufletul meu e vântul ce aleargă peste mări, razele de Soare ce împodobesc spuma valurilor, Luna strălucindă peste vise, crestele munţilor glorioşi pictate de norii veseli şi pufoşi, aripile zborurilor înalte, Cerurile violet-azurii, nuferii şi lacurile lor, macii – ah, macii cei cu inimile sus -, toate zâmbetele, toţi copiii, toate făpturile şi toţi oamenii.
Căci toate acestea şi ei toţi sunt în mine, la fel cum eu vieţuiesc în toate şi în toţi.”

INIMA BUN 2„Păşeşte hotărât, făptură binecuvântată”, tocmai ce-mi spune o floare albastră de câmp. „Umblă prin lume slobodă, minunato, căci Aici şi Acum e timpul tău!
Cheamă-ţi fluturii, marea, păsările, miresmele nopţilor de vară, ochii deschişi şi inimile treze, visurile ce deja ţi le împlineşti, făpturile trimise cu praf solar în calea ta, şi joacă-te!
Cântă, dansează, creează, bucură-te şi înalţă-ţi sufletul în miracolul de A FI!
Acesta e dreptul tău la Fericire şi aportul tău cel mai preţios adus în aceste timpuri, acestui Univers minunat!”
În timp ce-mi spunea toate acestea, floarea albastră de câmp lua diferite înfăţişări. Mai întâi se transformă într-o veveriţă, apoi într-o pasăre, într-un copil, într-un lac, într-un stejar, într-un om, într-o ploaie, într-un răsărit, în Mama, într-un fulg de zăpadă, într-o noapte, într-un ger, şi apoi, pe rând, în toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată. În toţi oamenii pe care i-am iubit şi care m-au iubit şi în cei care nu m-au iubit, în cei care m-au iubit şi pe care nu i-am iubit, în toţi cei ce m-au părăsit şi în cei pe care i-am părăsit, în toţi oamenii ce m-au nedreptăţit, m-au rănit, m-au chinuit şi în toţi cei pe care şi eu i-am rănit sau i-am nedreptăţit, în toţi cei care m-au ajutat şi în toţi cei pe care i-am ajutat, în toţi prietenii ne-prieteni care mi-au sfâşiat inima, în toţi cei care au rămas lângă mine şi lângă care am rămas.

Apoi, ceea ce fusese floarea albastră de câmp luă forma Pământului întreg, pe urmă a întregii Galaxii, apoi a nenumărate galaxii, iar la final, adunând tot ce-mi arătase până atunci, deveni o frumoasă inimă alb-strălucitoare, care mi se înfipse adânc în piept.

INIMA*************************

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Şi… te aştept în cadrul GRUPULUI INTERACTIV de pe Facebook Spatiul Inimii – Porti Deschise https://www.facebook.com/groups/835115993204530/ , UNDE ÎMPĂRTĂŞIM IDEI INTERESANTE ŞI INSPIRATOARE, SIMŢIRI UNICE FIECĂRUIA, PENTRU A NE SUSŢINE RECIPROC PE DRUMUL ALES DE FIECARE, PENTRU A AFLA INFORMAŢII NOI SAU PENTRU A PĂTRUNDE ÎN PROFUNZIMEA CELOR ŞTIUTE DEJA, PENTRU A PURTA DISCUŢII FRUMOASE ŞI UTILE, PENTRU A TRANSPUNE ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI CUNOŞTINŢELE ACUMULATE, PENTRU A NE FI MAI BINE, MAI FRUMOS ŞI MAI CALD ÎN INIMI. 🙂

 

Reclame

De vei vrea să pleci

FOTO BLOG 606 despartire_01

Dacă vei vrea să pleci, aş vrea să te rog ca, mai înainte, să faci cumva să ne pierdem, amândoi, cheile, să devenim brusc amnezici în legătură cu locul în care s-ar putea ele afla, astfel încât să rămânem încuiaţi în casă pe dinăuntru. Aşa, vei putea ieşi doar pe gaura cheii care, deh, e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, însă mult prea neîncăpătoare pentru zâmbetul tău larg, frumos şi atât de drag mie – astfel că el va rămâne cu mine, la noi acasă.

FOTO BLOG 602Dacă vei vrea să pleci, vezi să nu cumva să mă săruţi de rămas bun, pentru că, dacă o vei face, având în vedere că va trebui să ieşi pe gaura cheii care, deh, deşi e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, totuşi, nu vei reuşi niciodată să încapi pe acolo cu sărutul nostru cu tot, lipit de buze – sărutul nostru mare cât un pescăruş cu aripile întinse.

FOTO BLOG 607Dacă vei vrea să pleci, aş vrea atât de mult să te rog să uiţi, mai înainte, toate florile, nenumăratele buchete de flori şi toate minunile şi zâmbetele şi dorurile pure pe care inima ta le-a dăruit inimii mele de-a lungul anilor – formând un indestructibil pod de flori luminânde, ale cărui capete sunt lipite în mijlocul inimilor noastre. Podul de flori luminânde nu te va lăsa să pleci cu adevărat până când nu se va rupe, şi se va rupe atunci când unul dintre noi va uita. Altfel, vei rămâne sau mă vei lua cu tine…

FOTO BLOG 603Şi… de vei vrea cu adevărat să pleci, nu-ţi pierde cheile, nu uita să mă săruţi – va fi pentru ultima oară şi nu vreau să irosesc o asemenea clipă – şi nu te mai gândi la podul de flori luminânde: vei găsi tu o modalitate de a-l rupe sau de a-l păstra, totuşi, căci el ţi-a mângâiat şi ţi-a împodobit inima atât de frumos, atât de etern.

FOTO BLOG 605De vei vrea cu adevărat să pleci, nu-mi spune. Mai adu-mi o floare, mai iubeşte-mă o singură dată. Eu îţi voi mângâia, îţi voi săruta şi îţi voi pregăti, cu dragoste şi grijă, aripile, pentru cel mai frumos, mai neînfricat şi mai înalt zbor al tău.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA I

MAESTRU1

Autor: Irina Luana Stan

Se făcuse noapte de mult. Nici nu ştiam de când nu mai văzusem soarele. Soarele cel adevărat, cu raze ce mângâie pleoapele şi petalele florilor de pe alei, cel ce aduce valul care caută glezna, dragostea şi visurile.

Nici despre Lună nu mai ştiam prea multe în ultima vreme, abia de-mi lăsa vreo rază stingheră în câte o seară în care Cerul cu greu îmi mai găsea ferestrele.

MAESTRU2Când am început să mă întreb unde-i toată lumea mea, căci eu din – şi în – strălucirea ei mă născusem, a fost bine. Căci astfel noaptea-fără-de-sfârşit începu a se mişca din încremenirea ei adormită.
Nu aveam, sau mai curând îmi creasem cu sârg iluzia unei realităţi în care nu aveam niciodată timp. Cum să-ţi rupi o vacanţă adevărată din iureşul fără de sfârşit al unei companii multinaţionale? Ajungi să nu ţi-o mai doreşti, cu gândul la tot ceea ce te aşteaptă nerezolvat la întoarcere. Şi totuşi, venise vremea. Vremea când ori eu, ori sistemul, avea mai mare importanţă. Dar nu ştiam încă.

MAESTRU3

Sub un impuls furtunos ce nu puteam să mi-l explic, am reuşit să conturez totul în timp record, iar amica mea de la agenţia de turism mi-a definitivat toate cele necesare: traseul, biletele de avion, detaliile, vizita la el – o dorinţă veche şi de mult trecută pe lista celor imposibil de realizat.
Astfel că, strângându-mi lucrurile necesare călătoriei, mi-am îngrămădit multe bucăţi de timp în bagaj, şi, iată-mă la aeroport, după o săptămână tumultoasă de nopţi petrecute la birou, în încercarea vinovată de a rezolva cât mai multe şi mai grele şi mai urgente şi mai de nelăsat.
Călătoria părea interminabilă, iar eu mă simţeam înfiorător de obosită. Cum nu reuşisem vreodată să dorm în vreun avion, fiind fixată pe ideea stupidă că dacă, Doamne fereşte, ar fi urmat să se întâmple ceva, era mai bine să fiu trează şi vigilentă, mă întrebam, acolo, la mii de metri deasupra zorilor, cum de făcusem o asemenea prostie, să plec înainte de un deadline atât de important şi să las atâtea lucruri delicate pe mâna colegilor care, deşi binevoitori, nu aveau nici timpul, nici toate informaţiile şi nici priceperea pentru a le rezolva aşa cum ar fi trebuit. Ce mai, era clar că urmau să se dărâme compania, ministerele, instituţiile beneficiarilor şi toate părţile implicate în proiectele pe care le conduceam. Doar egoul meu era în ascensiune liberă.

Primul contact cu o altă lume îl pot descrie ca fiind dezagreabil. Prea cald, prea umed, prea departe. Prea nepregătită şi prea obosită.
După lungul drum de la aeroport, pe care l-am făcut într-un autobuz ce fusese odată, la vremea lui, autocar, şi care acum era murdar, plin de mirosuri înţepătoare şi tremura din toate scaunele şi din toţi ţâţânii, m-am văzut în sfârşit ajunsă la căsuţa din lemn şi paie care mă aştepta, înconjurată de o mică grădiniţă cu vegetaţie luxuriantă. Un iaz micuţ clipocea în spatele curţii. Prea modestă, dar primitoare. Cu soare mult, mult, pe care poate că-mi va fi fost dat să-l văd în cele câteva zile de şedere acolo.
Femeia sărmană şi binevoitoare mă întrebă într-o engleză aproape de neînţeles dacă mai am nevoie de ceva, arătându-şi puţinii dinţi stricaţi şi ochii superbi într-un larg zâmbet măsliniu. „That would be all, thank you”, îi răspund bucuroasă că locuia nu mai departe de câteva sute de metri de casa pe care mi-o oferise pe perioada vacanţei mele solitare şi, după toate aparenţele, nebuneşti. Urma s-o văd a doua zi, când avea să mă conducă la el, dis de dimineaţă.

MAESTRU17Eram atât de extenuată de tot ce făcusem, gândisem şi trăisem în ultima vreme şi în ziua aceea, încât am adormit curând, visând agitat făpturi înfricoşătoare cu aripi imense care păzeau intrarea unui templu uriaş, candelabre zburătoare din care curgeau picături de ceară roşie din lumânările arzânde peste toate foile contractelor, actelor adiţionale, scrisorilor oficiale şi rapoartelor mele luate de vânt, şi zâmbetul fără dinţi al femeii cu tenul smead şi ochi de tăciune, Zeka, ce mă forţa să mănânc orez nefiert şi napi murdari de pământ.
M-am trezit lac de sudoare, speriată şi cu un acut sentiment de singurătate. Două ore mai erau până ce Zeka avea să vină. Mi s-a părut o tragedie lipsa duşului adevărat şi a unei băi civilizate, dar m-am descurcat cu duşul improvizat dintr-o stropitoare, un furtun şi un cazan, aflat în spatele curţii. „N-aş putea sta aici nici o săptămână întreagă, nu ştiu cum am putut să fac o asemenea alegere pentru puţinul meu timp liber.” Visam deja la apartamente de lux din hoteluri de 5 stele, cu piscine, jacuzzi, masaj, mâncare europeană şi tot tacâmul. Ce-o fi fost în capul meu?? Nu-i nimic, merg astăzi acolo şi apoi găsesc un loc unde să am semnal şi de unde să pot suna şi o rog pe amica mea să-mi aranjeze altceva. Pierd bani şi timp, dar măcar îmi rămân trei zile de răsfăţ bine meritat. Oricum pierd vremea aici, nu am cum să mă simt bine în condiţiile astea oribile. O fi drumul spre Cer pavat cu latrină şi duş din stropitoare în fundul curţii, insecte oribile şi terci în vase de tablă pe post de mic dejun, prânz şi cină? O fi, dar nu pentru mine.
Zeka mă conduse până unde începea drumul spre Templu, de unde aveam să mă descurc singură. „Mai bine, o să am timp să mă adun puţin până ajung.” Eram aşteptată, sau cel puţin amica mea de la agenţia de turism mă asigurase că făcuse personal toate demersurile pentru a fi trecută pe „listă”. Şi cum el nu primea, se pare, decât pe baza unei recomandări serioase din partea cuiva de încredere, mă simţeam atât privilegiată, cât şi pierdută. Ce aveam să-i spun? „Maestre, viaţa mea e un haos total, ajută-mă.” Ce aveam să-l întreb? „Maestre, ce să fac? Spune-mi ce să fac, şi fac. Eu sunt ascultătoare.”

MAESTRU TEMPLU9jpgDupă aproape o oră de mers pe jos, am zărit un lung şir de trepte ce ducea spre o poartă imensă. Mintea mi-a fulgerat spontan: Cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide.
Mi s-a deschis. Am intrat gâfâind de atâta urcat, căldură şi emoţie. Parcă intrasem pe alt tărâm. O grădină imensă, cu un gazon proaspăt cât vedeai cu ochii, presărat cu superbe tufe de flori exotice şi arbuşti într-o aranjare atentă şi perfect echilibrată. Un foişor din lemn sculptat, pe care se căţăraseră ordonat plante cu flori în formă de clopot de un lila incântător, se arătă în faţa mea. De la el, o alee ducea drept spre templul ce începuse să se zărească. Pe măsură ce înaintam, un fior dulce-dureros mi se cuibărea în stomac. Uşa era deschisă şi o mireasmă de sacru îmi pătrunse până-n suflet. Acorduri sublime ale unei muzici nepământene îmi îmbrăţişară întreaga fiinţă şi atunci mi-am simţit inima deschizându-se ca o floare. Îmi simţeam tot trupul viu, ca şi cum fiecare celulă absorbea cu nesaţ tot ce se afla acolo. Vasudeva era cântat în muzica aceea sublimă, numele lui se furişa în urechi într-o repetare suavă a unor glasuri de bărbaţi pe care nu-i vedeam.
MAESTRU TEMPLU8Interiorul imens şi impunător era scăldat în aburul fumuriu a ceva ce ardea într-un frumos vas pictat, de forma unei enorme farfurii adânci. Câteva raze de soare piezişe se jucau cu fumul frumos mirositor. Aproape de piedestalul pe care se afla vasul stătea el, aşezat în semi-lotus, cu ochii închişi si palmele îndreptate spre Cer.
Am rămas tăcută şi retrasă, respectând starea şi intimitatea Maestrului, aşteptând să termine ceea ce făcea. Însă, cu ochii închişi, el schiţă uşor un gest cu degetele mâinii drepte şi rosti: „Come here, my friend”.
Inima îmi bătu cu putere şi mă apropiai precipitată, aşezându-mă pe jos, în faţa lui, în timp ce-l salutam cu mâinile împreunate în dreptul inimii şi capul plecat, grăbindu-mă să-i mulţumesc pentru că m-a primit.
„Listen. Listen to the sun”, zise el, privindu-mă cu ochi negri şi oblici în care citeai o nesfârşită adâncime şi o bunătate din altă lume. Încurcată, întorsei privirea spre razele de soare ce pătrundeau în templu, dar el îmi spuse, blând: „No need to look. Listen.”
Bineînţeles că n-am fost în stare, atunci, să înţeleg ce trebuia să ascult. Mă simţeam prost, ca orice profan din lumea aşa zis civilizată, care se identifică cu tot ceea ce-i îndrugă mintea.
MAESTRU22El închise ochii, rămânând nemişcat, în aceeaşi poziţie în care se afla de când intrasem. Neştiind ce să fac, i-am închis şi eu, în timp ce mintea îmi zbura nebună, aşteptând continuarea cu nerăbdarea tipică oamenilor cu vieţi agitate, care trăiesc departe de ei înşişi.
După o vreme în care deschideam încet ochii, din când în când, pentru a vedea dacă maestrul terminase, nerăbdarea mea atinse culmi prosteşti. Dacă asta e tot? Daca am făcut atâtea eforturi şi atâta drum şi nu-mi va spune nimic din ceea ce eu – adică mintea mea febrilă de atunci – am nevoie să ştiu? Nu cred că vrea să mă asculte. Ar fi făcut-o până acum. Poate că aşteaptă să plec! Oare asta ar trebui să fac? „Just listen”. Aaaaaaaha. Ok, hai să încerc să ascult. Soarele?!

MAESTRU4În clipa aceea o minunată şi indescriptibilă linişte îmi invadă fiinţa. Vasudeva se furişa din nou în urechile mele, desprins din muzica aceea divină şi aproape ireală. Am închis ochii spontan şi mintea mi se linişti. Vedeam cu ochii închişi păsări zburând printre îngeri luminaţi incandescent de soare. Apoi n-am mai văzut decât o lumină albastră, fosforescentă, iar trupul mi-era îmbătat de miresme sacre, într-un profund şi sublim abandon. Îmi simţeam toate celulele zâmbind, în timp ce inima mi-era parcă ţinută în palme de o lumină sfântă.
După un timp ce nu putea fi măsurat, şi care, poate, nici n-a existat, simţii o uşoară atingere pe una dintre palmele fierbinţi. Cu mare greutate am deschis ochii şi l-am văzut pe Maestru zâmbindu-mi cald şi rostind: „Now you can speak. Take a deep breath and tell me.”
Ah, câte întrebări năvăliseră mai devreme, dar acum simţeam atâta pace. Bănuiam însă că era doar o stare temporară, atinsă sub bagheta magică a Maestrului, a Templului, a muzicii.
„Nu există nimic ce tu să nu ştii, afară de un singur lucru”, continuă el într-o engleză delicioasă. Îl priveam siderată, fără nicio idee clară în minte. „Şi lucrul acela este faptul că încă nu ştii că nu există nimic ce tu să nu ştii”, mai spuse el.
Am I stupid or am I stupid?!
„Maestre, nu numai că nu ştiu lucrul acesta, dar nu ştiu nimic. Adică nu ştiu nimic important, sau ştiu, dar nu sunt în stare să aplic ce ştiu, oricum, viaţa mea e un dezastru şi e timpul, era de mult, să iau o decizie. O decizie mare, grea şi importantă. Problema e că orice variantă aş alege, cineva suferă, iar eu sufăr oricum. Ce să fac?”
„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el.

(CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a II-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/)

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Ninge, Iarnă, ninge!

FOTO175Era într-un februarie nebun, când nu ştii ce-ţi doreşti mai mult: să mai ningă o dată sau să vină primăvara.

Mă întorceam de la birou şi nu aveam nicio tragere de inimă să mă îndrept direct spre casă. Nu era foarte frig, aşa că am deviat de la traseul obişnuit şi am pornit, pe jos, într-o plimbare spre centrul oraşului, privind vitrinele, oamenii, Cerul. Foarte curând, fulgi mari începură să alerge către mine, spre dulcea mea încântare. Nu ştiu ce simţiţi voi când ninge, dar mie, splendoarea adorabililor fulgi albi îmi arată, îmi spune, îmi explică faptul că totul e posibil. Totul!

Am iuţit pasul, doar aşa, ca să mă armonizez cu ritmul lor – al fulgilor – , deşi habar n-aveam unde mă duceam. La un moment dat, am zărit ferestrele primitoare ale unui interior cald şi îmbietor de cafenea, şi am intrat. Se înnoptase de-a binelea, zăpada avea multă treabă în seara aceea, aşa că mi-am zis că o să-mi trag sufletul puţin la o ciocolată caldă şi apoi o să pornesc direct spre casă.

 CIOCO NINGEM-am aşezat într-un loc mai retras, am aprins lumânarea de pe masă şi mi-am scos cele două telefoane, unul personal şi unul de serviciu, pe care, imediat, cu un gest iritat, le-am aruncat înapoi în geantă. Nu, n-am chef de nimeni.

Doi ochi negri, migdalaţi, mă priveau întrebători, de sub nişte sprâncene întunecate şi frumos arcuite.

„Ce doreşte domnişoara?”

Ha, ce formulă de adresare neobişnuită pentru zilele noastre. Nu se potrivea nici cu pletele lui negre şi tinere, prinse-n coadă, nici cu anii mei maturi, dar mergea de minune cu starea mea de spirit, chiar dacă ştiam că, probabil, îşi spunea poezia învăţată pe dinafară.

Păi domnişoara măritată îşi doreşte să se simtă iubită şi apreciată, dorită şi drăgălită, dar muşcându-mi buzele, îi răspund:

„O ciocolată caldă, caldă şi bună, bună, mulţumesc.”

„Sigur, sigur, imediat, imediat”, răspunse el şi se îndepărtă cu un zâmbet năstruşnic dar ciudat în acelaşi timp, şi cu un mers de felină care abia atinge pământul.

În timp ce-mi savuram ciocolata adusă în timp record şi fulgii îşi făceau de cap afară, am simţit, deodată, că ceva inevitabil mi se va întâmpla – ceva mare, frumos, tumultuos – probabil, o dragoste mare. Am plătit şi am plecat grăbită, luându-mi rămas bun de la bărbatul brunet.

FOTO NOI 2

Peste ani, într-un februarie gol şi pustiu, ochii tăi au venit odată cu fulgii cei mai mari şi mai frumoşi din iarna aceea. Te-am iubit cu fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, cu fiecare privire pe care mi-o adresai, cu fiecare zâmbet pe care-l aduceai în lumea mea. Am iubit aerul pe care-l respirai odată cu mine, cu disperarea condamnatului la moarte care nu mai are decât trei zile de trăit, de iubit, de oferit.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste inima nebună!

Multe zile grele şi nopţi negre ale sufletului au trecut peste acele întâmplări… Şi iată-ne Acum, Aici.

FOTO NOI 1Cu privire ştrengărească de fetiţă iubită şi răsfăţată, mi-am luat iubitul de mână şi l-am dus acolo unde nu fuseserăm niciodată împreuna: la cafeneaua aceea în care eu călcasem o singură dată, cu mulţi ani în urmă. Am ales aceeaşi masă – care era liberă, pentru că momentul era potrivit – şi ne-am aşezat. Cineva ne-a luat comanda şi nu am putut să nu întreb persoana despre bărbatul brunet, cu părul strâns în coadă, care lucrase acolo cândva, sau poate mai lucra încă. Nu ştia despre cine vorbesc, deşi era însuşi patronul, uimit că, de când deschisese cafeneaua, cu doisprezece ani în urmă, nu avusese decât femei angajate, şi niciodată bărbaţi. Deşi am insistat, el mi-a spus hotărât:

„Probabil confundaţi cafeneaua, nu am avut niciodată angajaţi bărbaţi.” I-am mulţumit, dezamăgită, şi în timp ce încercam să-i explic iubitului meu de ce mă interesam de bărbatul acela – lucru pe care nici eu însămi nu reuşeam prea bine să mi-l definesc -, zăresc, deodată, de partea cealaltă a ferestrei, afară, doi ochi negri, migdalaţi, care mă priviră vreme de câteva secunde, îmi adresară un scurt zâmbet şi dispărură în zăpadă, nu înainte, însă, ca eu să am răgazul de a le mulţumi cu gândul, inima şi privirea. Înţelesesem.

FOTO INIMIVino, iubite, hai să mergem Acasă. Pe drum, fulgii mari se arătară din nou, aşa, ca să-mi confirme şi ei că drumul pe care-l parcursesem era cel potrivit şi necesar, era al meu.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste două inimi într-una singură!! Acum, Aici şi dintotdeauna.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Închide, închide uşa, străine! – Dragelor mele prietene Miha şi Ancuţa, şi Ancăi Mitu

FOTOvine-furtuna-irene-B
După multe hăuri întunecate şi mări învolburate, trudite şi traversate, Soarele îmi zâmbea iar, în felul său şugubăţ şi unic.  

Tocmai reuşisem să mă adun din toate negurile, din toate cioburile aruncate peste tot până la capătul lumii, şi Viaţa mi se arăta din nou, în toată splendoarea ei de lumină.

Păşeam lin. Cărarea nouă era străjuită de copaci plini de steluţe şi împodobită cu zăpadă strălucindă. Deodată desluşesc, în zare, forma unei uşi mari, frumoase şi impunătoare, care tocmai se deschidea larg. Dincolo de uşă, o făptură zâmbitoare mă invita, cu drag în glas, să intru, povestindu-mi despre lumea mirifică ce mă aştepta acolo, şi rugându-mă ca împreună s-o creem şi mai frumoasă, şi mai luminoasă.

FOTO 204jpgAm intrat, temătoare, dar dornică să-nvăţ ceea ce noul drum îmi pregătea, şi atât de recunoscătoare pentru invitaţia spre creaţie pe care tocmai o primisem. Am păşit, emoţionată, alături de gazda mea, ascultându-i poveştile minunate despre lumea cea nouă, în timp ce inima mea îşi amintea de unele flori superbe, ireal de frumoase, cu parfum delicat, pe care aş fi dorit imediat să le aduc şi să le plantez acolo, alături de noua mea prietenă, în lumea ei, în lumea noastră.

FOTO STAIRS

În curând ajunserăm la un lung şir de trepte, destul de înalte, unele chiar foarte înalte, unele strâmbe, înclinate şi foarte alunecoase. Făptura cea cu drag în glas mi-a spus că de vreme ce mă primise în acea lume mirifică, trebuia să fac cumva să urc acele trepte, pentru a ne putea pune în aplicare, împreună, planul măreţ.

E adevărat că m-am împiedicat puţin de una sau două, pe alta am alunecat, dar le-am urcat rapid, cu demnitate, pe toate. Mi-am privit noua prietenă zâmbind, dar ce să vezi?

„Acum întoarce-te, m-am răzgândit, nu e loc şi pentru tine în lumea aceasta frumoasă, dar am să te chem altă dată, în vizită, ca să vezi şi tu puţin din ea, măcar aşa, de la distanţă. Am să te chem să-mi admiri măiestria şi aş vrea să vii”, spuse ea.

…??

Nu avea rost să mai zăbovesc acolo, nu am stat vreodată unde nu am fost dorită, dar înainte de a face cale-ntoarsă, am încercat să zăresc mirifica lume abia dăruită şi deja luată înapoi. Tot ce-am putut vedea, însă, au fost durerea, dar şi lumina, din propria mea inimă, precum şi câteva măşti uzate, scorojite, ca acelea folosite cândva la balurile mascate, împrăştiate pe un pământ îngheţat şi acoperit din loc în loc de un ciudat şi nepotrivit gazon confecţionat dintr-un fel de plastic.

FOTO 206

M-am îndreptat cu calm spre şirul de trepte, pentru a-l coborî şi a ajunge la ieşire, însă ce uimită am fost atunci când am realizat că niciuna din trepte nu se mai afla acolo. Am salutat cu un zâmbet gazda neprietenoasă şi am ieşit cu o lacrimă pe inimă, mirată, din nou, că uşa cea mare şi frumoasă pe care intrasem devenise atât de mică, atât de întunecată.F22

Păşind buimacă dincolo de ea, am auzit-o trântindu-se cu putere în urmă. Mi-am ridicat ochii spre Cer, mi-am îmbrăţişat în inimă iubitul şi prietenele dragi şi am pornit-o încet, dar hotărât, înainte, rostind cuvinte pe care se aşeza, mângâietoare, zăpada cea strălucindă, cea care, doar prin existenţa ei, alină tot, iartă tot, curăţă tot.

„Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat acele trepte importante – pe care, de fapt, doar eu le-am văzut şi doar eu le-am urcat -, dar închide, închide uşa, definitiv, străine, pentru că eu am alte visuri, alte zboruri, alte iubiri şi alt drum, croit cu – şi din – Cer, care abia mă aşteaptă.”

Experienced thoughts

FOTO170

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Let Me Take You Far Away

Era prima noastră plecare. Desenată în dorinţe interzise, visată cu patima orbului care cunoscuse, cândva, lumina, şi care şi-ar fi dat o mână pentru a o vedea din nou.

Prima noastră fugă departe, acolo unde doar marea şi pescăruşii ne vor fi ştiut.

IMAG1384_BURST003

Alergam cu viteza unei maşini în care două inimi aşteptau înfrigurate nopţile şi zilele ce aveau să urmeze, copleşite de apusul păgân ce se lăsa peste drum şi sfinţea începutul fără de sfârşit al unei iubiri nepermise şi eterne.

Drumul acela năştea spre lume unirea noastră, dragostea noastră, în acorduri ştiute de mult dar devenite atunci noi, parte a iubirii ce ne-a adus şi ne-a ţinut împreună. Scorpions…

IMAG1414

Astă–seară, în lumea iubirilor permise, într-o sală mare şi plină de oameni frumoşi, aşa cum ne-am fi dorit atunci, iubite, aşez în palma ta toate dorurile ce ne-au ars pe rug, ce ne-au innecat în lacrimi de ploi reci şi grele, ce ne-au uscat în vânturi îngheţate şi ne-au prigonit în furtuni aspre. Şi toate neputinţele trecute şi brăzdate pe inimi, pe pleoape şi-n obraz.

IMAG1388

Adăposteşte-le pe toate, iubite, într-o cutie frumoasă, de cadou, împodobeşte cutia cu aura de lumină a iubirii noastre de acum şi pune-o într-un loc în care s-o putem zări imediat, dacă vreodată ni se va mai părea că iubirea poate ucide, că legămintele făcute cândva trebuie respectate cu preţul propriei vieţi, că neputinţele nu sunt iluzii şi că Marea, Pescăruşii şi Wind of Change sunt interzise.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Bună dimineaţa – prietenei mele Anca Virginia

FOTO_BLOG

Bună dimineaţa.

De roua florilor albastre mi-am mângâiat obrazul aplecat la poalele răsăritului de astăzi.

Bună dimineaţa.

Cu parfum de Cer proaspăt mi-am umplut nările şi-am pornit în cea mai abruptă şi mai valoroasă călătorie spre mine.

Cu primăvara pe gene, cu vara pe buze, cu toamna pe pământul reavăn, cu surâsul din Soare şi cu iubitul în inimă, dulcea mea prietenă, îţi spun: Bună dimineaţa.

Trezeşte-te uşor şi repede, e toamnă şi vine vara. Îmbracă-ţi rochia cea mai frumoasă, pune-ţi cerceii care-mi plac şi vino. Vino să mai urcăm un munte, să mai traversăm un râu, să ne mai ridicăm dintr-o prăpastie. Vino neîntârziat, toate acestea le vom face foarte repede, pentru că apoi avem nevoie de foarte mult timp – fără timp – de zâmbit. Pune-ţi pantofii cu tocuri înalte, aceia argintaţi cu praf de noapte, mergem şi la o nuntă. Ah, nu ştiai? Ne-aşteaptă toţi prietenii, marea şi tortul de mireasă în formă de scoică.

Hai, grăbeşte-te. Mai avem atât de puţin până pe malul celălalt şi tu nu te-ai gătit încă? Hai. Trebuie să-ţi găseşti darul în scoică. Cum, ce dar? Acela pe care orice scoică veritabilă îl ascunde.

Vino. Timpul fericirii noastre bate la uşă. Bună dimineaţa. Trezeşte-te, e aproape momentul saltului împreună. Suntem aproape de infinit şi timpul rămas până acolo se scurge atât de repede. Uite, eu m-am îmbrăcat şi ţi-am pregătit micul dejun. Ştii că astăzi m-am trezit cu roua florilor albastre pe obraz?

Bună dimineaţa. Uite, Cerul şi Pământul sunt totuna, foarte curând.

Bună dimineaţa. Numele meu e Luana – Virginia – Maria.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Am păşit nepregătită într-o toamnă târzie

FOTO_Toamna


      Într-o toamnă târzie care îşi răsfira indiferentă pletele de vânt şfichiuitor şi stropea cu parfumul ei îngheţat, de stropi încă lichizi, peste frunţile fierbinţi, am păşit, nepregătită, pe un drum imposibil de ocolit, imposibil de ratat, atat de mult cerea să facă parte din mine.

Am păşit nepregătită, deşi drumul îl schiţasem, desenasem, definitivasem, colorasem în gânduri şi-n inimă cu mult timp înainte.

I-am dat drumul. Lui. Ştiam că va fi greu, dar aveam să aflu de la fiecare clipă ce a urmat în anii care au venit că desenasem atât de prost…

În anii ce-au venit cu multe vieţi de suferinţe absurde şi abstracte, cu toată puterea rămasă, l-am primit. Pe el. Pe celălalt.

Scriu într-o toamnă timpurie ce-mi picură lacrimi îngheţate pe piele şi-mi dezgoleşte inima de văluri adunate peste timpul noului meu drum.

Hmmm… Sunt mai aproape de mine, de tine, de voi. Am zburat cu aripi de fluture portocaliu de multe ori deasupra mării aşternute de Cer la picioarele mele. M-am întâlnit cu pescăruşi ce-mi admirau frumuseţea şi iubirea pe care o primeam şi o dăruiam. Câteodată mă îndrăgostesc de fiinţa-mi pură şi extinsă peste toată lumea de păsări, oameni, lacuri, flori şi fiori…

Şi cine ştie ce frumuseţi voi mai experimenta şi voi mai integra în zborurile mele pe aripi de vultur ridicat din negura cea mai adâncă a disperării celei mai negre, din focul ceresc al inimii călătorind spre sine…

Scriu într-o toamnă care îşi răsfiră prematur şi indiferent pletele de vânt şfichiuitor şi stropeşte cu parfumul ei îngheţat, de stropi încă lichizi, peste fruntea caldă şi parfumată.

A meritat.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Mi-am scris senzualitatea pe inimă (dragelor mele prietene şi tuturor surorilor mele din această lume)

FOTO22_BLOG

Mi-am scris senzualitatea pe inimă şi am pornit în căutarea falnicului Cavaler ce avea să preţuiască ansamblul ca pe o comoară rară.

Surorilor mele Femei le-am spus că n-am nevoie de nimic mai mult pentru reuşita călătoriei mele, şi ele m-au crezut.  

Şi am întâlnit şi am găsit cavaleri cu marea în plete şi cerul în ochi, cavaleri cu inimi curate şi minţi luminate, cu dor în rărunchi şi în priviri…

I-am iubit pe câţiva dintre ei şi câţiva m-au iubit pe mine…până ce tenebrele mele şi ale lor nu s-au mai potrivit…

Aşa că mi-am luat inima în devenirea mea de Femeie şi mi-am redefinit senzualitatea aşternută cândva cu litere arzânde. Am remodelat-o într-un amurg de nisip călduţ şi valuri spărgându-se de malul unui dor mai mare…

Mi-am luat Inima, senzualitatea şi devenirea şi am pornit în căutarea Femeii din mine, între Cer şi Pământ, Înger şi demon, sfinţenie şi păgânătate.

Surorilor mele Femei le-am spus că n-am nevoie de nimic mai mult pentru reuşita călătoriei mele, şi ele m-au crezut. 

Şi am întâlnit şi am găsit atâta frumuseţe în zborul meu pe Cer, atâta sacră lascivitate şi întinată curăţenie a inimii, atâta jind şi dor de ceva mai înalt, şi mai înalt, şi mai aproape…

Şi mi-am luat inima, în expansiunea ei vizionară, şi am plecat mai departe, fără să mai spun ceva, cuiva…

…Şi m-am întors cu inima, senzualitatea, devenirea şi Femeia din mine, şi m-am aşezat. Ostenită, puţin tristă, puţin înlăcrimată, dar primenită şi neînfricată, mi-am aşteptat Surorile. Când Cerul le-a călăuzit paşii spre mine, le-am primit cu o inimă de o mie de ori mai mare decât o ştiau, şi le-am spus: EU SUNT, iar ele, dragele, m-au crezut. La rândul lor, aflaseră.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Am cântat cu vocea spartă cântecul surd al neputinţei

Imagine                 

Am cântat cu vocea spartă şi sufletul gol cântecul surd al neputinţei.

Am cântat cu versuri ce împroşcau întrebări, sentinţe, călăi şi victime, am urlat ca o fiară sălbatică alungată de pe singura planetă ce există, urât şi abandonat pui de om azvârlit de o forţă închipuită.

Am cântat cu vocea spartă şi sufletul gol cântecul surd al neputinţei, sub epuizarea celui ce nu renunţă, dar care bate, cu obstinaţie, doar la porţi închise, uitându-şi fiinţa ce sălăsluieşte înlăuntru-i, pasăre vie a tuturor răspunsurilor şi visurilor lui.

Şi-n ultima lacrimă a ultimei note a cântecului surd al neputinţei, porţile s-au deschis: am văzut Marea, am văzut fetiţa care alerga cu pletele-n Cer şi care construia castele de nisip, gingaş arhitect de visuri poleite-n Soare. Am privit-o cu uimirea celui ce priveşte întâia oară: ea nu punea nicio întrebare, pentru că Cerul, Marea, Nisipul şi Dumnezeu erau la îndemâna ei.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!