Ninge, Iarnă, ninge!

FOTO175Era într-un februarie nebun, când nu ştii ce-ţi doreşti mai mult: să mai ningă o dată sau să vină primăvara.

Mă întorceam de la birou şi nu aveam nicio tragere de inimă să mă îndrept direct spre casă. Nu era foarte frig, aşa că am deviat de la traseul obişnuit şi am pornit, pe jos, într-o plimbare spre centrul oraşului, privind vitrinele, oamenii, Cerul. Foarte curând, fulgi mari începură să alerge către mine, spre dulcea mea încântare. Nu ştiu ce simţiţi voi când ninge, dar mie, splendoarea adorabililor fulgi albi îmi arată, îmi spune, îmi explică faptul că totul e posibil. Totul!

Am iuţit pasul, doar aşa, ca să mă armonizez cu ritmul lor – al fulgilor – , deşi habar n-aveam unde mă duceam. La un moment dat, am zărit ferestrele primitoare ale unui interior cald şi îmbietor de cafenea, şi am intrat. Se înnoptase de-a binelea, zăpada avea multă treabă în seara aceea, aşa că mi-am zis că o să-mi trag sufletul puţin la o ciocolată caldă şi apoi o să pornesc direct spre casă.

 CIOCO NINGEM-am aşezat într-un loc mai retras, am aprins lumânarea de pe masă şi mi-am scos cele două telefoane, unul personal şi unul de serviciu, pe care, imediat, cu un gest iritat, le-am aruncat înapoi în geantă. Nu, n-am chef de nimeni.

Doi ochi negri, migdalaţi, mă priveau întrebători, de sub nişte sprâncene întunecate şi frumos arcuite.

„Ce doreşte domnişoara?”

Ha, ce formulă de adresare neobişnuită pentru zilele noastre. Nu se potrivea nici cu pletele lui negre şi tinere, prinse-n coadă, nici cu anii mei maturi, dar mergea de minune cu starea mea de spirit, chiar dacă ştiam că, probabil, îşi spunea poezia învăţată pe dinafară.

Păi domnişoara măritată îşi doreşte să se simtă iubită şi apreciată, dorită şi drăgălită, dar muşcându-mi buzele, îi răspund:

„O ciocolată caldă, caldă şi bună, bună, mulţumesc.”

„Sigur, sigur, imediat, imediat”, răspunse el şi se îndepărtă cu un zâmbet năstruşnic dar ciudat în acelaşi timp, şi cu un mers de felină care abia atinge pământul.

În timp ce-mi savuram ciocolata adusă în timp record şi fulgii îşi făceau de cap afară, am simţit, deodată, că ceva inevitabil mi se va întâmpla – ceva mare, frumos, tumultuos – probabil, o dragoste mare. Am plătit şi am plecat grăbită, luându-mi rămas bun de la bărbatul brunet.

FOTO NOI 2

Peste ani, într-un februarie gol şi pustiu, ochii tăi au venit odată cu fulgii cei mai mari şi mai frumoşi din iarna aceea. Te-am iubit cu fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, cu fiecare privire pe care mi-o adresai, cu fiecare zâmbet pe care-l aduceai în lumea mea. Am iubit aerul pe care-l respirai odată cu mine, cu disperarea condamnatului la moarte care nu mai are decât trei zile de trăit, de iubit, de oferit.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste inima nebună!

Multe zile grele şi nopţi negre ale sufletului au trecut peste acele întâmplări… Şi iată-ne Acum, Aici.

FOTO NOI 1Cu privire ştrengărească de fetiţă iubită şi răsfăţată, mi-am luat iubitul de mână şi l-am dus acolo unde nu fuseserăm niciodată împreuna: la cafeneaua aceea în care eu călcasem o singură dată, cu mulţi ani în urmă. Am ales aceeaşi masă – care era liberă, pentru că momentul era potrivit – şi ne-am aşezat. Cineva ne-a luat comanda şi nu am putut să nu întreb persoana despre bărbatul brunet, cu părul strâns în coadă, care lucrase acolo cândva, sau poate mai lucra încă. Nu ştia despre cine vorbesc, deşi era însuşi patronul, uimit că, de când deschisese cafeneaua, cu doisprezece ani în urmă, nu avusese decât femei angajate, şi niciodată bărbaţi. Deşi am insistat, el mi-a spus hotărât:

„Probabil confundaţi cafeneaua, nu am avut niciodată angajaţi bărbaţi.” I-am mulţumit, dezamăgită, şi în timp ce încercam să-i explic iubitului meu de ce mă interesam de bărbatul acela – lucru pe care nici eu însămi nu reuşeam prea bine să mi-l definesc -, zăresc, deodată, de partea cealaltă a ferestrei, afară, doi ochi negri, migdalaţi, care mă priviră vreme de câteva secunde, îmi adresară un scurt zâmbet şi dispărură în zăpadă, nu înainte, însă, ca eu să am răgazul de a le mulţumi cu gândul, inima şi privirea. Înţelesesem.

FOTO INIMIVino, iubite, hai să mergem Acasă. Pe drum, fulgii mari se arătară din nou, aşa, ca să-mi confirme şi ei că drumul pe care-l parcursesem era cel potrivit şi necesar, era al meu.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste două inimi într-una singură!! Acum, Aici şi dintotdeauna.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Reclame

Zăpadă şi stele pe buzele mele

FOTO 177 SUPERB   Era într-o seară în care pulberea albă din Ceruri aşeza liniştea pe inimile treze şi le invita la jocul de-a-viaţa-frumoasă. Nu suntem obişnuiţi să privim viaţa ca pe un joc, căci dacă ar fi aşa, cine ar mai suferi?

Priveam zăpada căzând luminată de felinarele străzii şi, ca de fiecare dată, nu reuşeam să-mi amintesc de ceva care, cel puţin recent, să-mi fi produs atâta încântare şi pace…

Mi-am luat repede câteva haine pe mine şi dusă am fost pe cărările iernii. Fulgi mari mi se aşezau pe obraji şi pe buze în timp ce mă îndreptam spre parc, acolo unde brazii albi, Luna şi lacul îngheţat mă aşteptau cu siguranţă.

FOTO 402

Unde eşti, iubite, să ne-amintim, ochi în ochi, de iarna noastră? Unde eşti şi de ce, de ce nu vii pe aleea dragostei noastre acum, în seara asta albastră? Cu un gest aproape final, am aruncat telefonul în zăpadă – ca să răspundă ea, zăpada, dacă vrea, atâtor apeluri zadarnice – şi-am coborât spre lac, într-o mare şi ciudată însingurare. M-am aşezat în zăpadă ca să mă ningă Cerul şi să mă cureţe de toate iluziile, de toată durerea şi de toată minciuna ce vreodat-au făcut parte din mine sau din viaţa mea.

FOTO 401

Acolo, lângă lacul îngheţat, în seara aceea de dor şi iubire, inima mea a strălucit, deodată, atât de intens şi atât de frumos, încât toată zăpada şi toţi brazii şi toate aleile şi toţi oamenii rătăciţi ca şi mine au prins o lumină atât de puternică, astfel că totul părea aşezat sub reflectoare imense ce radiau argint şi Lumină din Cer…

Nici nu-mi mai pasă, vreau să stau aici, cu pomii, cu Luna, cu lacul… Iarnă, fă cu mine ce vrei!!…

Nu mai ştiu cât era de târziu şi cât eram de îngheţată atunci când am simţit o mână caldă şi o adiere aproape imperceptibilă de mosc… „Vino, iubita mea, hai să te-ncălzeşti, te-am căutat peste tot…”

FOTO 400

Iarna făcuse pace în mine şi am înţeles că lumina aceea, Lumina aceea venea din puterea Clipei de acum, atunci când trecutul şi viitorul dispar, pentru că ele, ei bine, ele nici măcar NU EXISTĂ! Tot ceea ce există este Clipa de Acum, iar ea cuprinde atâta magie…

„Sărută-mă, iubite, sărută-mă Acum, Aici şi dintotdeauna… Iubitule, simt că e aproape, clipa aceea e aproape… Clipa aceea în care eu nu voi mai avea nevoie de tine, în care eu însămi îmi voi fi de ajuns, şi abia o aştept, pentru că abia atunci putea-voi să te iubesc aşa cum fiecare dintre noi merită să fie iubit!!!”

Zăpadă şi stele pe buzele mele… Şi tu.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!