maestru interior

Maestrul – PARTEA a IV-a (ultima)

Publicat de

0

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

Maestrul – PARTEA a III-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

FLOARE3(…) Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??

MAESTRU TEMPLU11A doua zi, la ora 12.00 fix eram la Templu. Totul era gata! Totul! Maestrul mă întâmpină radios. „De aceea, Maestre, de aceea nu vroiai să mă primeşti înainte de ora aceasta. Ca să-mi faci o surpriză!”
„Copila mea, noi suntem obişnuiţi cu munca fizică, tu ai muncit destul! Păstrează-ţi forţele pentru munca ce-o vei avea de făcut de acum încolo!”, îmi spuse el privindu-mă cu înţeles.
„Maestre, nu sună prea încurajator… Şi… eu nu vreau să mă întorc…”
„Dar sună realist, copilă. Vino cu picioarele pe pământ. E bine în Cer, dar să nu uităm de pământ. Să le armonizăm. Nu de asta suntem Aici? Nu de asta te afli aici, la Templu, nu asta ai căutat, atât de departe de casă? De prea mult Pământ, plânge sufletul. De prea mult Cer, plâng corpul şi o parte a minţii. Adu-le împreuna şi vor avea la un loc Cerul şi Pământul. Spiritul, mintea şi corpul. Omul. Despre Mintea Infinită a lui Dumnezeu, din noi toţi, te las să descoperi singură. De fapt, vei descoperi totul singură, pentru că aşa cum ţi-am mai spus, nu există nimic ce tu să nu ştii. La fel ca în cazul meu. Şi al tuturor. Hai să-ţi vezi grădina.”
FLOARE16Ce splendoare! Ce minunăţie! Ce abundenţă de mirifice flori! Când m-am apropiat de foişorul în care am lucrat la planurile grădinii, m-a cuprins o emoţie fără de margini, şi lacrimi mi s-au rostogolit pe toată faţa. Deasupra intrării în foişor stătea proaspăt sculptată în lemn, cu litere frumoase, rotunde, adânci şi roşii, următoarea frază în limba engleză: „Această superbă grădină a fost realizată de draga noastră prietenă care ne-a oferit un dar preţios, într-un moment de îndoială asupra misiunii noastre în acest loc.”
„Maestre”, am bâiguit eu printre lacrimi. „Cum să aveţi voi îndoieli? Cum să ai TU, îndoieli? Ce dar v-am oferit eu?? Tu, voi mi-aţi oferit mie!!”
„Copila mea, în ultima vreme au fost unele tulburări prin aceste locuri, şi de curând s-a ivit posibilitatea ca noi să plecăm de aici, iar destinaţia acestui loc să fie oarecum schimbată… Dar, cel puţin deocamdată, vom rămâne. Îţi mulţumim pentru că ai avut bunătatea să-ţi asumi aducerea acestui mesaj. Iată, aşa funcţionează lucrurile în acest minunat Univers. Totul este interconectat şi nimic nu este lăsat la întâmplare.
FLOARE5Iar a fi Maestru nu înseamnă a nu mai avea îndoieli, aşa cum nu înseamnă a nu mai fi uman. A fi Maestru înseamnă să-ţi priveşti în faţă îndoielile, să ştii să le gestionezi, să nu te abaţi de la calea ta – adică, de la a fi cu tine înlăuntrul tău -, prin urmare, a-ţi asuma propria viaţă, cu responsabilitate şi curaj. Departe de lumea dezlănţuită, e, în multe privinţe, mult mai simplu. Aşadar, noi nu facem nimic special aici, după cum vezi. Pentru voi, ceilalţi, poate fi, şi de cele mai multe ori este, mult mai greu.”

Îmi venea să mă plec, pur şi simplu, la propriu, la picioarele acestui Maestru adevărat. „Hai, copilă”, spuse el bun şi blând, „şterge-ţi lacrimile şi vino să ne plimbăm prin grădina Domnului.” Ce încântare, Doamne Dumnezeule! Ce încântare, să trăiesc eu aşa ceva, tocmai eu, care făcusem atâtea greşeli şi prostii în viaţa mea! După ce am cuprins cu pasul şi privirea toată grădina, ne-am adăpostit în foişorul mare, unde ne-am răcorit cu câte o minune din aceea de băutură exotică. Priveam tăcuţi în zare şi eu mă gândeam că trăisem parcă mai mulţi ani în acele câteva zile în care timpul păruse a se dilata, deşi, concomitent, aveam senzaţia că totul se petrecuse într-o singură clipă.

FLOARE13„Maestre, nu vreau să mă înţelegi greşit. Ştii, eu am defectul ăsta, ca sunt mai mereu nemulţumită. Grădina arată superb şi tare am muncit la ea şi tare mi-am dorit să fie mai frumoasă decât înainte, pentru a nu dezamăgi – pe tine şi pe mine. Astăzi chiar mi s-a părut şi am fost tentată să cred că arată mai frumos aşa, reproiectată de mine. E aranjată altfel, e ceva mai bogată, florile sunt diferite şi poate mai frumoase decât cele care erau înainte, dar… eu nu cred că am făcut aşa o mare treabă. În plus, tu sau oricare dintre cei de la Templu ar fi făcut-o mult mai bine.”
„Sunt de acord, copila mea, cu o parte din ceea ce spui.” Am căscat ochii maaaaaaari, mari.
„Grădina asta, ce este ea, de fapt?”, mă întrebă el.
„Nu ştiu, Maestre. Cum adică, ce este? Viaţă?”
„Exact”, răspunse el. „Grădina aceasta avea, era mai multă viaţă înainte de a fi rearanjată?”
FLOARE1„Nu, nu cred”, răspund eu.
„Are, este acum mai multă viaţă?”, continuă el.
„Nu, nu prea, teoretic nu, nu cred”, m-am bâlbâit eu.
„Exact. Şi dacă nu avea şi nu are, şi nu era şi nu este mai multă viaţă, nici înainte şi nici acum, atunci ce este sau are, diferit?”
„Nu ştiu, Maestre. Acum o simt, nu doar o văd.”
„Du-te liniştită, copila mea, la viaţa ta, în lumea ta. Vei lua decizia sau deciziile corecte.”
„Cum aşa, Maestre?”
„Nu există decizie greşită. O alegere sau alta, un drum sau altul, nu sunt altceva decât instrumentele prin care sufletul tău şi viaţa însăşi, se exprimă. Orice alegere ai face, spiritul tău ştie ce ai de învăţat din ea. Prin urmare, alegerea unei forme sau a alteia prin care viaţa se exprimă nu contează atât de mult precum cred cei care, până la un moment dat, trăiesc printre atâtea scindări de ei înşişi, de natură, de Sursa tuturor lucrurilor, de Soare. Cheia e să nu te identifici cu forma, dar înţelegerea şi apoi integrarea acestei mari şi esenţiale şmecherii”, spuse el zâmbind, „va veni cu timpul. Ştiu că vei lucra. Altfel nu ai fi venit până aici şi nu ai fi rezistat până acum. De fapt, nu te-ai fi integrat atât de bine în ceva ce sufletul tău căuta de mult: tu însăţi. Aceasta e alegerea ta.”
Gradina„Maestre… Crezi TU în mine?”
„Nu răspund niciodată la o astfel de întrebare, şi cu atât mai mult n-o voi face acum.” Se încruntă puţin şi rămase o vreme tăcut. Crezând că l-am supărat, nu ştiam ce să spun. Apoi, mă privi şugubăţ şi, cu un zâmbet irezistibil de Maestru adorabil, îmi spuse: „Şi, să ştii, dintr-un anume punct de vedere, grădina e mai frumoasă decât înainte, iar tu ai un dar al formei, culorii, armoniei şi echilibrului, pe care doar o femeie înzestrată îl poate avea. Era nevoie de ceva energie feminină, aici. Am preţuit-o cu toţii. Foloseşte acest dar şi aranjează-ţi propria grădină.”
Înmărmurită de tot ceea ce mă străbătea prin minte şi prin suflet în clipele acelea, îi spun: „Maestre, şi toată această desfăşurare de forţe, proiectul, grădina, răsadurile, plantarea, replantarea, totul a fost doar ca eu să învăţ…”
FOTO MAESTRUL 2png„Şi ca eu să valorific la maximum darul pe care mi l-ai oferit, prin a-ţi pune la dispoziţie toate condiţiile pentru ca tu să-ţi poţi reaminti cine eşti…”
„Maestre, îţi mulţumesc”, am şoptit eu cu lacrimi în ochi, alunecând uşor în genunchi, la picioarele maestrului şi luându-i mâna între mâinile mele.
„Eu îţi mulţumesc, copila mea”, spuse el cu ochii umezi, ajutându-mă să mă ridic. „Să mergem la masă”.
Ultimele ore petrecute împreună cu Maestrul şi ceilalţi s-au scurs mult prea repede. A sosit şi timpul de a-mi lua rămas bun, lucru pe care l-am făcut, desigur, cu fiecare în parte, inclusiv cu buclucaşul Kimo, pe care chiar l-am sărutat pe frunte, iar el mi-a răspuns ciocănindu-mi uşor nasul. L-am lăsat pe Maestru la final, căruia i-am luat mâna şi i-am dus-o la buze, iar el m-a binecuvântat într-un mod imposibil de descris, imposibil de uitat.
Am plecat cu ochii în lacrimi, dar cu inima sus şi viaţa înainte.
FOTO MAESTRUL 1N-am închis un ochi toată noaptea, dar a doua zi, mi s-a întâmplat în sfârşit: am dormit nu într-unul, ci în ambele avioane. Aveam din nou o încredere în viaţă pe care o pierdusem cu mult timp în urmă. Eram atât de plină de tot ce trăisem în ultima săptămână, de parcă o viaţă de om mi se întâmplase în câteva zile. Cât timp putusem să irosesc! Ce voi face acum? Îmi trebuia ceva timp să-mi reconfigurez traseul. Lucru pe care-l începusem, mai conştient sau nu, mai asumat sau nu. Acum, însă, nu mai aveam de ales. Nu mai aveam de ales pentru că acum ştiam. Înţelegeam. Îmi reaminteam. Tot ceea ce aveam nevoie să mai fac era să integrez şi să acţionez în conformitate. Simplu?? Nuuuuu….. Greu?? Daaaaaa…. Imposibil?? Nuuuuuuuuuu….
La trei zile după întoarcerea acasă m-am dus la birou cu un – parcă – altfel de eu înăuntru. Înţelegeam în sfârşit cât de important e fiecare om, cât de valoroasă e fiecare fiinţă. Iubisem oamenii întotdeauna – atâta cât mă pricepusem – şi, în general, avusesem o mare deschidere faţă de ei şi faţă de problemele lor, dar fuseseră momente şi situaţii grele, critice, în care lucrurile ar fi putut fi mult mai uşoare dacă eu nu aş fi fost ca un arc întins, iar ei, stresaţi de atitudinea mea. Am început să înţeleg că perfecţionismul meu mă ajutase în carieră, dar îmi făcuse rău în relaţii. Am început să evaluez cât de mult sau puţin îmi plăcea ceea ce făceam şi cu cine eram, ce viaţă duceam şi cât de fericită eram.
FOTO17_BLOGAm pus punct unui drum comun care se înfundase, de fapt, de mult. Mă simţeam, după multă vreme, pe calea mea, cu mine şi cu propriile mele forţe. Am înţeles însă că acelui om îi voi purta o afecţiune, o apreciere şi o prietenie veşnică. Mai întâi, pentru că este cu adevărat un om special, mai apoi pentru că nu aş fi fost cine sunt astăzi, dacă el nu ar fi existat în viaţa mea. Am făcut bine, pentru că el, acum, este fericit. Mi-am dorit să fie fericit.
Mi-am oblojit rănile şi mi-am primit în casă şi în viaţă, bărbatul. Acela pe care Zeii, Universul, Soarele, Dumnezeu şi Iubirea mi l-au trimis în cale.
După vreo doi ani, am simţit că treaba mea era terminată în acel loc, la acea companie. Am plecat, dorindu-mi mai mult. Mai mult din şi în interior, precum şi un exterior mai frumos, mai armonios, mai aproape de latura mea sensibilă şi creativă. Am îndrăznit să visez la ceea ce mi-ar plăcea mai mult, mult mai mult, cu adevărat foarte mult, să fac. Ceva ce ar fi ca o flacără, ca o lumină în viaţa mea.
FRUMOSAm început să fac ceea ce îmi place mult, cu adevărat foarte mult. Sunt pe cale de a deveni o lumină în viaţa mea…
Anul acesta am de gând să-mi vizitez Maestrul. I-am scris în acest sens, spunându-i:
„Maestre, tare îmi doresc să te vizitez. Să-mi spui, te rog, dacă vrei să mă vezi şi cam în ce perioadă ai fi mai liber. Mi-e dor de tine şi de grădina noastră, de meditaţiile de seară – sau de zi, de ce nu??!! – , mi-e dor de locurile acelea minunate, de Templu, de energia aceea specială, dar să ştii că nu-mi mai e dor de mine. Grădina mea e mereu în curs de rearanjare, şi chiar dacă se mai abat asupra ei câte o furtună, câte o grindină sau un crivăţ, toate acestea trec şi ea rămâne şi devine din ce în ce mai frumoasă. Ştii cât e de frumoasă?!
Semnat: Maestrul Interior, cu eternă recunoştinţă.”
MAESTRU FRUMOSSFÂRŞIT

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a III-a

Publicat de

0

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

CAL (…) În momentul acela am auzit un zgomot ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată, lumina se aprinse şi l-am văzut pe bărbatul care încuiase uşa mai devreme, alergând spre mine. Am început să ţip cât puteam de tare, m-am ridicat şi am luat-o la fugă, timp în care de afară se auzi un sunet de cheie răsucită în uşă, astfel că, schimbând direcţia de alergare, am încercat să mă năpustesc afară. Ajunsă aproape imediat în dreptul uşii, am apăsat clanţa şi am împins uşa cu toată puterea, am deschis-o şi m-am năpustit direct peste aşa zisul maestru care avea ceva foarte voluminos în braţe şi căzurăm amândoi, eu peste el şi amândoi peste niste cutii aflate la uşa Templului. Bărbatul dinăuntru veni spre noi, însă eu m-am ridicat cu gândul de-a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele, dar împiedicându-mă aproape imediat de o tufă de floarea paradisului, am căzut din nou şi am simţit dintr-o dată că nu mai aveam puterea să mă mişc nici măcar un pas. Eram împietrită de groază, dar soarele mă încălzea şi mă ocrotea şi eu îi imploram în gând pe bărbaţii aceia, cine or fi fost ei, să mă lase să mor acolo liniştită, de foame, de sete, de căldură, dar să nu-mi facă alt rău.

INIMA2Ce nebunie!!! Îi auzeam pe cei doi vorbind la câţiva metri de mine, unul dintre ei se îndepărtă pentru scurt timp, apoi reveni la celălat, discutând ceva mai aprins, apoi liniştit. După ceva timp, cel ce se dădea drept Maestru veni spre mine, se aşeză pe jos la vreun metru distanţă şi începu să-mi vorbească blând, rugându-mă să-l ascult cu atenţie, având în vedere că şi lui îi trebuiseră, se pare, ceva timp şi explicaţii, pentru a înţelege ce se întâmplase. Îmi povesti cum plecase el de cu dimineaţă la o renumită seră pentru a alege soiurile de flori şi plante ce urmau a fi sădite în grădină după noul proiect, şi cum, înainte de a pleca, dăduse dispoziţie să fiu anunţată despre meditaţia de seară, pentru a şti cum să-mi planific timpul. „Ce meditaţie de seară, nu înţeleg, la 11 seara?? Ce minciună!!” îmi auzeam un gând ascuţit prin mintea înţepenită şi un fior acut ca un pumnal îmi străbătu pieptul. El continuă cu glas blând, spunându-mi că meditaţia de seară are loc întotdeauna la ora 19.00, şi că, trimiţând după biletul care îmi fusese lăsat în foişor, pentru a-l vedea cu propriii ochi, descoperise prima eroare: a doua cifră de pe bilet semăna foarte bine cu prima cifra, cu 1, deşi cel care scrisese biletul intenţionase, desigur, ca ea să fie 9. După plecarea sa din dimineaţa aceea, pentru că toţi ceilalţi aveau treburi în spatele Templului şi nimeni din afară nu era aşteptat, iar eu aveam intrare liberă prin sala de mese dacă aş fi avut nevoie de ceva, uşa Templului fu încuiată, aşa cum se proceda de obicei în cazuri similare.

MACAWDeşi inima începu să mi se înmoaie la ascultarea poveştii celui ce poate era sau poate nu era Maestru, îndoiala se ţinea bine de mână cu frica uriaşă ce abia îmi străbătuse ca un taifun fiecare părticică din biata mea minte greu încercată. El continuă povestea, cu acelaşi ton blând. „Am înţeles că din cauza acelui 19 ambiguu de pe bilet, tu ne-ai asteptat in Templu la ora 11, la meditatie. Uşa a fost încuiată de Arkin, care nu a avut habar că tu te aflai acolo: nu te-a văzut şi nici nu te-a auzit. Elementul într-adevăr şi mai surprinzător din toată povestea este că Kimo, prietenul meu drag, un macaw uriaş pe care Arkin tocmai îl dădăcea în lipsa mea, a evadat din partea din spate a Templului în care stă de obicei, având poftă, se pare, să dea o tură prin faţă – lucru pe care, dragul de el, îl mai face uneori. E un papagal tare drăguţ şi inteligent, care reproduce orice sunet uman, şi care nu vede pe întuneric, ca şi noi. Cred că v-aţi speriat unul de celălalt. Arkin a venit în căutarea lui şi, auzind zgomote ciudate, a fost sigur că Kimo se lovise de ceva ce căzuse pe jos şi se spărsese, însă când a aprins lumina şi te-a văzut acolo, în starea aceea, a alergat speriat spre tine pentru a te ajuta, neînţelegând nici el de ce te aflai acolo. Ar fi fost mult mai bine să reacţioneze cu calm şi înţelepciune, aşa te-a speriat şi mai tare, în loc să te liniştească. Te roagă să-l ierţi. Mai are de învăţat… Îmi pare atât de rău de tot ceea ce ţi s-a întâmplat, regret că te-ai speriat, pe bună dreptate, atât de tare. Probabil că acum, în aceste momente, ceea ce-ţi voi spune va suna cel puţin ciudat, dar vreau să te asigur că aici eşti cu adevărat în siguranţă.”

FOTO4_BLOGUşor, uşor, lucrurile începeau să se lege. Şi dacă totul era o invenţie? Nu era oare mai bine să-mi iau tălpăşiţa acum, bucuroasă că am scăpat vie, fără să mai caut să înţeleg ceva? Şi totuşi, ştiam că dacă voi face asta, totul s-ar fi risipit în fum; în fum cu gust amar. Nu, trebuia să rămân, să mă lămuresc. După o vreme am acceptat să mă ridic din poziţia aceea imposibilă şi să-l văd pe Kimo. Kimo era un papagal imens!! Nu mai vazusem aşa ceva vreodată! Colorat în portocaliu şi albastru, avea vreo jumătate de metru înălţime, vorbea, fâlfâia, cânta, râdea, ţipa, răspundea, chiţăia şi era într-adevăr un deliciu. În următoarele ore Maestrul însuşi se ocupă de mine până la cel mai mic detaliu; orice lovitură şi zgârietură fizică sau emoţională ca urmare a năstruşnicei întâmplări fură îndelung oblojite. Masa de prânz a fost de asemenea specială, atât prin diversitatea şi mai mare de minuni servite, cât şi prin atenţia şi grija şi mai mari care mi s-au oferit. Curând am ajuns să râdem şi să glumim de cele petrecute, dar o întrebare nouă îşi făcuse loc în mintea mea: de ce? De ce se petrecuse toată acea potrivire de cifre, persoane, context, timp, papagal?… Ce aveam eu de înţeles din asta? Evident, nu că Maestrul nu era maestru şi că toţi acei oameni atât de drăguţi alcătuiau o sectă criminală.

FLOARE15După masa de prânz, Maestrul îmi propuse să mă odihnesc într-un hamac sau în foişor şi să las treaba pentru a doua zi. Am fost de acord, însă l-am rugat ca mai întâi să-mi arate ce cumpărase de la seră. O foarte mică parte din răsaduri fusese distrusă de buclucaşa noastră cădere peste ele, dar, desigur, imensa majoritate era în stare perfectă. Ce minunăţii! Păcat că voi pleca în curând şi nu le voi vedea ajunse la maturitate! Din toate cataloagele pe care le consultasem şi toate discuţiile purtate cu Maestrul, făcusem o listă cu propunerea mea de plante noi, pe care Maestrul urma s-o amendeze după bunul plac. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că toate plantele de pe lista mea se aflau acolo, iar altele, în plus, nu. Dar ce minune să le vezi în superba şi via lor realitate! Pe foarte puţine dintre ele le cunoşteam inaintea pornirii acestui proiect. Mi-am desfătat simţurile printre flacăra Africii, hoya, cinci variante diferite de floarea paradisului, datura, lotus de India, plumeria, amaryllis, digitalis, stapeliade, şi câte şi mai câte… Nu-mi venea să-mi desprind ochii, nările şi inima de ele, dar Maestrul mă povăţui blând să-mi iau câteva clipe de linişte înaintea meditaţiei. M-am îndreptat spre foişorul mare unde mă aştepta un hamac de toata frumuseţea, numai bun de lenevit un concediu întreg în el, gandind la esenţa acestei vieţi, la felul în care Universul aşează şi îmbină oamenii, faptele şi condiţiile spre cel mai înalt bine al tuturor, la opţiunea aproape de neconceput a unei simplităţi atât de înţelepte şi crucial de importante în a-ţi trăi această viaţă.

FOARTE FRUMOSMeditaţia din seara aceea a fost una în care parcă Zei şi Zeiţe şi-au dat mâna şi au coborât printre noi. De parcă Buddha însuşi ne privea zâmbind din colţul de cer al ferestrei… N-aş fi vrut să se sfârşească, n-aş fi vrut să plec, n-aş fi vrut să mai vreau vreodată altceva. Eh…
Înainte de a adormi, m-am gândit la toată întâmplarea ciudată şi hazlie în acelaşi timp, petrecută în ziua aceea în Templu. Era, cred, pentru prima dată când reuşeam să percep atât de clar şi de lucid felul cum frica strânge, comprimă, sugrumă, deformează, alterează – percepţii, situaţii, relaţii, vieţi. Şi cum vedem doar ceea ce suntem pregătiţi să vedem.
În dimineaţa zilei următoare am venit la Templu cu forţe proaspete, radiind de bucurie. Îmi terminasem treaba cu proiectul, dar vroiam să dau o mână de ajutor la plantat. În afară de asta, nu puteam sta departe de locul acela şi, credeam eu, aveam nevoie de ceva pentru a-mi justifica în continuare prezenţa fără a profita de bunătatea acelor oameni. Şi chiar credeam că două mâini în plus contează, deşi grădina era imensă şi răsadurile umpluseră vreo trei camioane. Dar eu vroiam să văd rezultatul finit înainte de a pleca. Şi nu mai aveam decât două zile până la nesuferita mea întoarcere acasă.
FLOARE11Când am ajuns, aproape toată lumea planta flori, doar Maestrul, cu planşele şi ruleta în mâini, şi Arkin, cu ţăruşii, finalizau trasarea ultimelor parcele ce urmau a fi plantate. Tufele ce trebuiau mutate conform proiectului, erau deja în noile poziţii, iar marea majoritate, cele care trebuiau relocate în grădina din lateralul Templului, acolo unde erau odăile, bucătăriile, spălătoriile şi cămările, erau deja replantate. Doamne, oare oamenii aştia n-au dormit deloc? M-am îndreptat grăbită spre ei şi am rezistat cu graţie protestelor lor. „Dacă pot să mănânc împreună cu voi, pot să şi muncesc împreună cu voi, sau nu? În plus, acesta e şi <copilul meu>, nu-i aşa?” Adevărul era că îmi prindea tare bine nişte muncă fizică, îmi mai purifica mintea de aiureli şi-mi mai curăţa cotloane pline praful greu al unor amintiri prea amare şi prea vechi. După masa de prânz am fost aproape obligată să mă odihnesc o oră, dar apoi am muncit până la meditaţie. După aceea, Maestrul m-a suit într-o maşină şi m-a expediat cu grijă la odihnă, spunându-mi că a doua zi nu mă primeşte mai devreme de ora 12.00.

SUPERBÎn seara aceea tare mi-a fost greu să adorm. Îmi era, parcă, peste poate să plec de acolo şi îmi dădeam seama cât de dificil îmi va fi să mă întorc la viaţa din care evadasem pentru câteva zile. De fapt, mi se părea realmente imposibil. Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??  CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a IV-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/05/21/maestrul-partea-a-iv-a-ultima/

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a II-a

Publicat de

0

Prima parte poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

MAESTRU16„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el. „Acestea sunt doar construcţii ale minţii. Sufletul tău a înţeles, dă-i voie să-ţi obişnuiască mintea cu această înţelegere. Şi apoi, după ce vei şti că ştii, nu vei mai vrea şi nu vei mai avea nevoie să ştii – de fapt, nu vei mai avea nevoie să ştii că ştii.”
Oooooooo, perfect, acum chiar ca nu mai e urma de dubiu!! Îl privesc aiurită în cap şi-n suflet şi, până să deschid gura, el îmi spuse:
„Dacă mai rămâi câteva zile prin preajmă, mi-ar prinde bine un mic ajutor. Vreau să rearanjez grădina Templului şi cred că te-ai pricepe să mă ajuţi la proiect.”
„Cu plăcere, Maestre”, răspund eu uimită, „dar să ştii că nu mă prea pricep, adică nu am mai făcut asta…”. Mă întrerupse cu un gest blând şi, cu ochii râzând, îmi spuse pe un ton glumeţ: „Nimeni nu face cele mai potrivite alegeri, întotdeauna!”
Bucuroasă că urma să petrec împreună cu Maestrul mai mult timp decât aş fi crezut vreodată, am simţit că, în sfârşit, Cerul se îndura de mine! De parcă până atunci, oare cum fusese, rătăcită făptură?…
Nori pufosi 4Drumul înapoi spre căsuţă mi se păru mult mai scurt decât la venire. Vremea însorită şi călduroasă îmi bucura simţurile şi mă opream mereu să admir câte o buruiană sălbatică, căte un nor pufos, căte o pasăre în zbor. Apoi mergeam sprinten, aproape că ţopăiam şi îmi venea să sar de bucurie. Aveam multă pace şi veselie înlăuntru-mi şi îmi veni ideea că, dacă în anumite împrejurări, e adevărat, speciale, aşa cum fusese tot contextul abia întâmplat, puteam să trăiesc, sau mai degrabă să mă conectez la o asemenea stare, apoi aceasta însemna că eu o aveam undeva, în interiorul meu, sau cel puţin deţineam pe acolo, pe undeva, ascunse, mijloacele prin care puteam, dacă mi se întindea o mână, să activez această stare. Totuşi, îmi era foarte neclar cum aş fi putut s-o aduc fără vreun stimul binevoitor din exterior, şi, mai ales, în condiţii externe – aparent sau nu – vitrege. Atunci mi-am amintit că citisem, cu vreo câţiva ani în urmă, o carte fantastică, ce mă impresionase profund, dar din care nu mai ţineam minte nimic. „Trebuie s-o răsfoiesc neapărat, sau s-o mai citesc o dată, când ajung acasa.” Alchimistul…
Restul zilei mi l-am petrecut mâncând împreună cu Zeka un fel de terci de orez cu mirodenii amestecat cu câteva bucăţi de ceva ce semăna cu carnea, fructe neobişnuite şi absolut delicioase, am băut un ceai foarte aromat, am stat la soare şi m-am răcorit la duşul meu favorit, am glumit cu Zeka încercând s-o învăţ ceva mai multă engleză decât ştia, iar ea mi-a făcut hatârul, ca unui copil, deşi n-avea chef de învâţat cuvinte şi oricum nu reţinea nimic, apoi m-a dus la casa ei ca să-mi arate gradiniţa de flori, iar la asfinţit m-am retras la căsuţa mea devenită dintr-o dată dragă şi am citit, am privit fără gânduri în zarea violacee şi am alunecat într-un somn plăcut şi odihnitor.

Nori pufosi 1A doua zi m-am trezit veselă şi sprintenă şi, după ce am luat micul dejun la Zeka, am pornit spre Templu. Ce curat era aerul şi ce limpede, cerul! Câteva gâze drăguţe îmi deschideau drumul şi, cu inima plină şi ochi zâmbitori, am ajuns. L-am găsit pe Maestru în foişor, unde întinsese, pe o masă lungă de lemn, mai multe planuri ce înfăţişau ultima aranjare a imensei grădini a templului. Mi-a explicat în puţine vorbe ce ar fi vrut de la mine, iar eu am înţeles că aveam mână liberă să proiectez după gustul meu, având în vedere însă un anumit grad de încărcare cu flori şi tufişuri, tipurile de flori şi de plante din care aveam de ales şi perioadele de înflorire. M-a anunţat că vom lua prânzul împreună şi că o maşină mă va duce spre seară la căsuţa în care locuiam.

Timp de câteva ore mi-am stors imaginaţia şi mi-am pus perfecţionismul la treabă pentru a scoate ceva extraordinar din grădina aceea pe care eu o găseam absolut perfectă aşa cum era. Un bărbat veni să mă poftească la masă şi mă conduse într-o sală mare, în mijlocul căreia se aflau în jurul unei mese imense Maestrul şi vreo treizeci de bărbaţi. Când am intrat s-au ridicat cu toţii şi m-au întâmpinat cu un salut şi un pahar apetisant de lassi. Aproape toţi vorbeau limba engleză şi, deşi erau slujitori solitari ai Zeilor şi ai Templului, sau poate tocmai de aceea, erau deosebit de drăguţi, deschişi, plini de umor şi de vorbe cu tâlc. M-am simţit extraordinar de bine cu ei toţi, am mâncat felurite amestecuri de orez, carne, fructe şi legume asezonate cu multiple mirodenii, am râs, am glumit, am băut un ceai deosebit de bun la sfârşit, am mulţumit Maestrului şi tuturor şi, folosind salutul inimii şi înclinându-mă de câteva ori în faţa lor, m-am retras spre foişorul cu planurile grădinii.

FOTO16_BLOGUrmătoarele cateva ore trecură ca prin vis. Concentrată la ceea ce făceam, nu l-am văzut şi nu l-am auzit pe Maestru, care se aşezase într-un colţ al foişorului.
„Mă întreb, Maestre, de ce m-ai ales tocmai pe mine pentru treaba asta, străină fiind de locurile acestea minunate, cu toate ritualurile lor, şi neavând nici cel mai mic habar despre o asemenea artă.”
„Şi nu ai găsit încă un răspuns?”, replică el amuzat.
„Aş avea unul, dar m-aş considera prea importantă dacă el ar fi adevărat.”
„Nicio vieţuitoare de pe acest frumos Pământ nu are mai multă sau mai puţină importanţă decât alta”, spuse el.
„În acest caz”, am continuat eu după o mică pauză, „cred că vrei să mă înveţi ceva, dar nu-mi dau seama încă despre ce e vorba.”
El zâmbi cu blândeţe şi-mi spuse: „Eşti o fată tare bună”, iar eu roşii ca o fetiţă lăudată de cel mai sever profesor al ei.
După ce ne-am înţeles să continui a doua zi m-a invitat la cină, dar am refuzat politicos. Unul dintre mesenii de mai devreme mă conduse până unde se putea intra cu maşina, aproape de casuţa în care stăteam, spunându-mi ora la care urma să vină a doua zi pentru a mă aduce la Templu. I-am spus că prefer să vin pe jos, în plimbare, iar el mi-a urat o noapte „plină de înţelepciune”. Nu ştiam cum ar arăta o asemenea noapte, dar m-am gândit că o fi vorba despre un proverb asemănător cu al nostru „Noaptea e un sfetnic bun”. Probabil că era evident pentru toată lumea cât eram de rătăcită, deşi toţi cei de la Templu se purtaseră cu mult respect şi atenţie şi în niciun caz nu ar fi voit să spună sau să facă ceva care să mă facă să mă simt… cum eram.

Nori pufosi 3A doua zi am zburdat din nou până la Templu, propunându-mi să termin ce aveam de făcut la sfârşitul acelei zile. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut – dacă aş fi putut – să lucrez încă o lună pentru Maestru, ci pentru că nu vroiam să profit prea mult de bunătatea şi ospitalitatea lui. În plus, vroiam să-l impresionez, terminând rapid o treabă bună.
Când am ajuns la foişor, mă aştepta un pahar mare cu apă rece şi gheaţă în care erau amestecate câteva bobiţe roşii şi negre, câteva frunzuliţe creţe şi câteva bucăţele de mango sau aşa ceva. Pe tava pe care era aşezat paharul se afla un bilet scris de mână: „O băutură revigorantă. Meditaţie la ora 11 în Templu.” Foarte frumos, abia aşteptam meditaţia, dar speram totuşi să termin treaba în ziua aceea.
La 11 fără 5 minute m-am ridicat şi m-am îndreptat spre Templu. Îmi doream să-l aud din nou pe Vasudeva liniştindu-mi inima şi viaţa, deşi habar nu aveam cine fusese. Când am intrat, însă, în impresionantul interior al Templului, totul era cufundat in semiîntuneric. Aceeaşi mireasmă de sacru îmi învălui simţurile, deşi nu se vedea nimic arzând în vasul pe care-l ştiam frumos pictat. De fapt, venind de la lumina soarelui, cu greu se zărea ceva. După ce ochii mi se obişnuiră cu diferenţa de luminozitate, am văzut că ferestrele foarte înalte erau acoperite de storurile trase, nu era nimeni înăuntru, şi singura sursă de lumină era soarele care pătrundea numai prin uşa deschisă a Templului. Era o răcoare plăcută şi m-am gândit să mă aşez pe undeva, poate chiar acolo unde stătusem prima oară când venisem la Maestru. Trebuie să apară în câteva minute probabil, şi Maestrul, şi cineva care să aprindă ierburile frumos mirositoare, şi cântăreţii nevăzuţi, pesemne aceia MAESTRU12împreună cu care petrecusem un timp atât de plăcut la masa de prânz din ziua precedentă. După câteva minute de aşteptare liniştită, cineva se înfăţişă în uşa Templului, unul dintre acei bărbaţi. Am întors privirea de la el, aşteptând să-şi facă treaba pentru care venise. Imediat am auzit uşa Templului închizându-se cu putere, şi abia în următoarele secunde, în care sunetul unei chei răsucite rapid şi paşii grăbiţi dispăruţi în întuneric se auziră, am devenit mai întâi mirată, apoi speriată. Bărbatul încuiase pe dinăuntru uşa Templului şi dispăruse în vreun cotlon întunecat.

IMG_366721280633186Nu mai puteam distinge nimic acum, în afară de un întuneric înfricoşător şi o linişte nefirească. Nu înţelegeam nimic, nu ştiam ce să fac, mă gândeam să încerc să ridic storurile, dacă reuşeam să ajung la vreo fereastră, sau să caut întrerupătorul, care sigur s-ar fi aflat undeva lângă uşă. Totuşi, în ambele cazuri aveam distanţe destul de mari de parcurs în contextul unei bezne totale şi a lipsei de cunoaştere a detaliilor imensei încăperi. Apoi mi-am propus să mă liniştesc, pentru că nu avea, cu siguranţă, ce să se întâmple rău. Probabil că era vorba de o meditaţie mai specială, „cu uşile închise”, la care eu eram acceptată prin bunăvoinţa nesfârşită a Maestrului şi poate ca o plată nepreţuită şi total disproporţionată faţă de nesemnificativa mea muncă pentru reproiectarea peisagistică a grădinii Templului. Cu siguranţă că Maestrul avea să apară din secundă în secundă, de prin vreun colţ al Templului, pe care nu aveam cum să-l ştiu. Nu intrasem decât în uriaşul interior în care mă aflam şi acum şi în sala în care se lua masa, ambele având acces direct la grădină.

MAESTRU20După câteva minute de aşteptare, cu mare greutate am încercat să zăresc ceva. Întunericul era dens şi storurile erau pesemne de culoare închisă, pentru că nu puteam vedea nimic. Se mai scurseră încă vreo zece minute cred, într-o tăcere din ce în ce mai greu de suportat. Deodată însă, am auzit un râs strident şi înfricoşător de bărbat, care venea de undeva din faţa mea, de la o distanţă destul de mare. În următoarele secunde acelaşi râs se repetă de câteva ori, din ce în ce mai aproape. Am îngheţat. M-am ridicat îngrozită, încercând să înţeleg ce se întâmplă, cum să mă apăr, ce să fac!! Gândurile mi se derulau cu repeziciune: „Cine m-a pus să vin aici??! Ar fi trebuit să-mi ascult intuiţia pe care niciodată n-o ascult şi care mi-a spus de la bun început să renunţ la vacanţa asta prostească!!! Totul e o făcătură, ce maestru, ce templu, asta e o organizaţie criminală, o sectă de nebuni!!! Or să mă violeze şi apoi or să mă omoare şi n-o să mai ştie nimeni de mine, niciodată, niciodată!!! Ah, mamă, dragă mamă, iartă-mă că n-am petrecut mai mult timp cu tine în ultimii ani, Doamne iartă-mi toate greşelile, ştiu că am greşit prea mult, dar te rog, te implor, ajută-măăăăăăăăăă!!!!!!!!” În momentul acela am auzit un zgomot Horror3ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată… CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a III-a poate fi citită la  https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

  Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

 

 

Maestrul – PARTEA I

Publicat de

0

MAESTRU1

Autor: Irina Luana Stan

Se făcuse noapte de mult. Nici nu ştiam de când nu mai văzusem soarele. Soarele cel adevărat, cu raze ce mângâie pleoapele şi petalele florilor de pe alei, cel ce aduce valul care caută glezna, dragostea şi visurile.

Nici despre Lună nu mai ştiam prea multe în ultima vreme, abia de-mi lăsa vreo rază stingheră în câte o seară în care Cerul cu greu îmi mai găsea ferestrele.

MAESTRU2Când am început să mă întreb unde-i toată lumea mea, căci eu din – şi în – strălucirea ei mă născusem, a fost bine. Căci astfel noaptea-fără-de-sfârşit începu a se mişca din încremenirea ei adormită.
Nu aveam, sau mai curând îmi creasem cu sârg iluzia unei realităţi în care nu aveam niciodată timp. Cum să-ţi rupi o vacanţă adevărată din iureşul fără de sfârşit al unei companii multinaţionale? Ajungi să nu ţi-o mai doreşti, cu gândul la tot ceea ce te aşteaptă nerezolvat la întoarcere. Şi totuşi, venise vremea. Vremea când ori eu, ori sistemul, avea mai mare importanţă. Dar nu ştiam încă.

MAESTRU3

Sub un impuls furtunos ce nu puteam să mi-l explic, am reuşit să conturez totul în timp record, iar amica mea de la agenţia de turism mi-a definitivat toate cele necesare: traseul, biletele de avion, detaliile, vizita la el – o dorinţă veche şi de mult trecută pe lista celor imposibil de realizat.
Astfel că, strângându-mi lucrurile necesare călătoriei, mi-am îngrămădit multe bucăţi de timp în bagaj, şi, iată-mă la aeroport, după o săptămână tumultoasă de nopţi petrecute la birou, în încercarea vinovată de a rezolva cât mai multe şi mai grele şi mai urgente şi mai de nelăsat.
Călătoria părea interminabilă, iar eu mă simţeam înfiorător de obosită. Cum nu reuşisem vreodată să dorm în vreun avion, fiind fixată pe ideea stupidă că dacă, Doamne fereşte, ar fi urmat să se întâmple ceva, era mai bine să fiu trează şi vigilentă, mă întrebam, acolo, la mii de metri deasupra zorilor, cum de făcusem o asemenea prostie, să plec înainte de un deadline atât de important şi să las atâtea lucruri delicate pe mâna colegilor care, deşi binevoitori, nu aveau nici timpul, nici toate informaţiile şi nici priceperea pentru a le rezolva aşa cum ar fi trebuit. Ce mai, era clar că urmau să se dărâme compania, ministerele, instituţiile beneficiarilor şi toate părţile implicate în proiectele pe care le conduceam. Doar egoul meu era în ascensiune liberă.

Primul contact cu o altă lume îl pot descrie ca fiind dezagreabil. Prea cald, prea umed, prea departe. Prea nepregătită şi prea obosită.
După lungul drum de la aeroport, pe care l-am făcut într-un autobuz ce fusese odată, la vremea lui, autocar, şi care acum era murdar, plin de mirosuri înţepătoare şi tremura din toate scaunele şi din toţi ţâţânii, m-am văzut în sfârşit ajunsă la căsuţa din lemn şi paie care mă aştepta, înconjurată de o mică grădiniţă cu vegetaţie luxuriantă. Un iaz micuţ clipocea în spatele curţii. Prea modestă, dar primitoare. Cu soare mult, mult, pe care poate că-mi va fi fost dat să-l văd în cele câteva zile de şedere acolo.
Femeia sărmană şi binevoitoare mă întrebă într-o engleză aproape de neînţeles dacă mai am nevoie de ceva, arătându-şi puţinii dinţi stricaţi şi ochii superbi într-un larg zâmbet măsliniu. „That would be all, thank you”, îi răspund bucuroasă că locuia nu mai departe de câteva sute de metri de casa pe care mi-o oferise pe perioada vacanţei mele solitare şi, după toate aparenţele, nebuneşti. Urma s-o văd a doua zi, când avea să mă conducă la el, dis de dimineaţă.

MAESTRU17Eram atât de extenuată de tot ce făcusem, gândisem şi trăisem în ultima vreme şi în ziua aceea, încât am adormit curând, visând agitat făpturi înfricoşătoare cu aripi imense care păzeau intrarea unui templu uriaş, candelabre zburătoare din care curgeau picături de ceară roşie din lumânările arzânde peste toate foile contractelor, actelor adiţionale, scrisorilor oficiale şi rapoartelor mele luate de vânt, şi zâmbetul fără dinţi al femeii cu tenul smead şi ochi de tăciune, Zeka, ce mă forţa să mănânc orez nefiert şi napi murdari de pământ.
M-am trezit lac de sudoare, speriată şi cu un acut sentiment de singurătate. Două ore mai erau până ce Zeka avea să vină. Mi s-a părut o tragedie lipsa duşului adevărat şi a unei băi civilizate, dar m-am descurcat cu duşul improvizat dintr-o stropitoare, un furtun şi un cazan, aflat în spatele curţii. „N-aş putea sta aici nici o săptămână întreagă, nu ştiu cum am putut să fac o asemenea alegere pentru puţinul meu timp liber.” Visam deja la apartamente de lux din hoteluri de 5 stele, cu piscine, jacuzzi, masaj, mâncare europeană şi tot tacâmul. Ce-o fi fost în capul meu?? Nu-i nimic, merg astăzi acolo şi apoi găsesc un loc unde să am semnal şi de unde să pot suna şi o rog pe amica mea să-mi aranjeze altceva. Pierd bani şi timp, dar măcar îmi rămân trei zile de răsfăţ bine meritat. Oricum pierd vremea aici, nu am cum să mă simt bine în condiţiile astea oribile. O fi drumul spre Cer pavat cu latrină şi duş din stropitoare în fundul curţii, insecte oribile şi terci în vase de tablă pe post de mic dejun, prânz şi cină? O fi, dar nu pentru mine.
Zeka mă conduse până unde începea drumul spre Templu, de unde aveam să mă descurc singură. „Mai bine, o să am timp să mă adun puţin până ajung.” Eram aşteptată, sau cel puţin amica mea de la agenţia de turism mă asigurase că făcuse personal toate demersurile pentru a fi trecută pe „listă”. Şi cum el nu primea, se pare, decât pe baza unei recomandări serioase din partea cuiva de încredere, mă simţeam atât privilegiată, cât şi pierdută. Ce aveam să-i spun? „Maestre, viaţa mea e un haos total, ajută-mă.” Ce aveam să-l întreb? „Maestre, ce să fac? Spune-mi ce să fac, şi fac. Eu sunt ascultătoare.”

MAESTRU TEMPLU9jpgDupă aproape o oră de mers pe jos, am zărit un lung şir de trepte ce ducea spre o poartă imensă. Mintea mi-a fulgerat spontan: Cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide.
Mi s-a deschis. Am intrat gâfâind de atâta urcat, căldură şi emoţie. Parcă intrasem pe alt tărâm. O grădină imensă, cu un gazon proaspăt cât vedeai cu ochii, presărat cu superbe tufe de flori exotice şi arbuşti într-o aranjare atentă şi perfect echilibrată. Un foişor din lemn sculptat, pe care se căţăraseră ordonat plante cu flori în formă de clopot de un lila incântător, se arătă în faţa mea. De la el, o alee ducea drept spre templul ce începuse să se zărească. Pe măsură ce înaintam, un fior dulce-dureros mi se cuibărea în stomac. Uşa era deschisă şi o mireasmă de sacru îmi pătrunse până-n suflet. Acorduri sublime ale unei muzici nepământene îmi îmbrăţişară întreaga fiinţă şi atunci mi-am simţit inima deschizându-se ca o floare. Îmi simţeam tot trupul viu, ca şi cum fiecare celulă absorbea cu nesaţ tot ce se afla acolo. Vasudeva era cântat în muzica aceea sublimă, numele lui se furişa în urechi într-o repetare suavă a unor glasuri de bărbaţi pe care nu-i vedeam.
MAESTRU TEMPLU8Interiorul imens şi impunător era scăldat în aburul fumuriu a ceva ce ardea într-un frumos vas pictat, de forma unei enorme farfurii adânci. Câteva raze de soare piezişe se jucau cu fumul frumos mirositor. Aproape de piedestalul pe care se afla vasul stătea el, aşezat în semi-lotus, cu ochii închişi si palmele îndreptate spre Cer.
Am rămas tăcută şi retrasă, respectând starea şi intimitatea Maestrului, aşteptând să termine ceea ce făcea. Însă, cu ochii închişi, el schiţă uşor un gest cu degetele mâinii drepte şi rosti: „Come here, my friend”.
Inima îmi bătu cu putere şi mă apropiai precipitată, aşezându-mă pe jos, în faţa lui, în timp ce-l salutam cu mâinile împreunate în dreptul inimii şi capul plecat, grăbindu-mă să-i mulţumesc pentru că m-a primit.
„Listen. Listen to the sun”, zise el, privindu-mă cu ochi negri şi oblici în care citeai o nesfârşită adâncime şi o bunătate din altă lume. Încurcată, întorsei privirea spre razele de soare ce pătrundeau în templu, dar el îmi spuse, blând: „No need to look. Listen.”
Bineînţeles că n-am fost în stare, atunci, să înţeleg ce trebuia să ascult. Mă simţeam prost, ca orice profan din lumea aşa zis civilizată, care se identifică cu tot ceea ce-i îndrugă mintea.
MAESTRU22El închise ochii, rămânând nemişcat, în aceeaşi poziţie în care se afla de când intrasem. Neştiind ce să fac, i-am închis şi eu, în timp ce mintea îmi zbura nebună, aşteptând continuarea cu nerăbdarea tipică oamenilor cu vieţi agitate, care trăiesc departe de ei înşişi.
După o vreme în care deschideam încet ochii, din când în când, pentru a vedea dacă maestrul terminase, nerăbdarea mea atinse culmi prosteşti. Dacă asta e tot? Daca am făcut atâtea eforturi şi atâta drum şi nu-mi va spune nimic din ceea ce eu – adică mintea mea febrilă de atunci – am nevoie să ştiu? Nu cred că vrea să mă asculte. Ar fi făcut-o până acum. Poate că aşteaptă să plec! Oare asta ar trebui să fac? „Just listen”. Aaaaaaaha. Ok, hai să încerc să ascult. Soarele?!

MAESTRU4În clipa aceea o minunată şi indescriptibilă linişte îmi invadă fiinţa. Vasudeva se furişa din nou în urechile mele, desprins din muzica aceea divină şi aproape ireală. Am închis ochii spontan şi mintea mi se linişti. Vedeam cu ochii închişi păsări zburând printre îngeri luminaţi incandescent de soare. Apoi n-am mai văzut decât o lumină albastră, fosforescentă, iar trupul mi-era îmbătat de miresme sacre, într-un profund şi sublim abandon. Îmi simţeam toate celulele zâmbind, în timp ce inima mi-era parcă ţinută în palme de o lumină sfântă.
După un timp ce nu putea fi măsurat, şi care, poate, nici n-a existat, simţii o uşoară atingere pe una dintre palmele fierbinţi. Cu mare greutate am deschis ochii şi l-am văzut pe Maestru zâmbindu-mi cald şi rostind: „Now you can speak. Take a deep breath and tell me.”
Ah, câte întrebări năvăliseră mai devreme, dar acum simţeam atâta pace. Bănuiam însă că era doar o stare temporară, atinsă sub bagheta magică a Maestrului, a Templului, a muzicii.
„Nu există nimic ce tu să nu ştii, afară de un singur lucru”, continuă el într-o engleză delicioasă. Îl priveam siderată, fără nicio idee clară în minte. „Şi lucrul acela este faptul că încă nu ştii că nu există nimic ce tu să nu ştii”, mai spuse el.
Am I stupid or am I stupid?!
„Maestre, nu numai că nu ştiu lucrul acesta, dar nu ştiu nimic. Adică nu ştiu nimic important, sau ştiu, dar nu sunt în stare să aplic ce ştiu, oricum, viaţa mea e un dezastru şi e timpul, era de mult, să iau o decizie. O decizie mare, grea şi importantă. Problema e că orice variantă aş alege, cineva suferă, iar eu sufăr oricum. Ce să fac?”
„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el.

(CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a II-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/)

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Calea Maestrului Interior, de Horia Țurcanu şi Elena Francisc

Publicat de

0

FOT1

Suntem aici, pe această planetă superbă și densă, pentru a ne experimenta pe noi înșine, pentru a experimenta puterea creatoare a Spiritului nostru, pentru a învăța din consecințele alegerilor noastre. Suntem aici pentru a ne exprima pe noi înșine și astfel pentru a îmbogăți întregul spațiu al Conștiinței. Suntem aici pentru a expansiona Conștiința din care facem parte. Experimentarea, exprimarea și expansiunea sunt necesitățile Spiritului nostru pentru care, tot ceea ce trăim nu este altceva decât experiență.

Cealaltă parte a noastră, dimensiunea noastră umană are alte priorități, de-obicei legate de viața biologică și energetică, dar și – oricât de neplăcut ar părea cuvântul – de puterea noastră personală. Sentimentul puterii – fie ea exprimată prin posesiune de orice fel, sau imagine, sau însemne ale puterii – confirmă ființei biologice nu numai că este în siguranță, dar creează iluzia unei anumite stabilități. Extensia cea mai tăioasă a a acestei dimensiuni umane a ființei noastre, este ego-ul izvorât din minte. Mașina de calcul probabilistic și deductiv care este mintea, îmbracă hainele puterii și ajunge să creadă că poate nu numai înțelege, dar și controla experiența. Acest lucru este fals. Mintea/ego nu poate controla experiența, așa cum nu poate controla expresia sau expansiunea, din simplul motiv că acestea sunt apanajul dimensiuniilor noastre spirituale. Descoperirea permanentă că realitatea pare să ni se opună, nu este decât semnul neputinței minții de a administra experiența. Suferința ce decurge din această neînțelegere profundă a realității, din această eroare cognitivă cum ar numi-o psihologia, nu se oprește decât în momentul descoperirii Adevărului. În momentul unificării dimensiunilor noastre umane, cu cele spirituale. În momentul descoperirii de Sine. În momentul pe care misticii îl numesc cel al ”revelației” Adevărului despre noi înșine.

FOT2De aceea, a citi cărți despre spiritualitate nu este suficient. Mintea este singura care beneficiază de pe urma acumulării de informație. A acumula informație despre psihicul omenesc, despre spirit, despre experiențele altora, nu modifică deloc starea noastră de conștiință. Ego-ul/minte se întărește. A ști toată istoria religiilor, a fi doctor în teologie, nu te apropie cu nimic de sufletul tău. Ba dimpotrivă, crează iluzia de ”a ști”, ca și cum asta ar fi adevărata cunoaștere.

Singura cunoaștere adevărată vine din experiență și aparține părții noastre spirituale. De aceea, adevărata creație sau expansiunea Spiritului nu poate veni din mintea liniară sau din cochilia ego-ului. Dacă ego-ul ar putea crea cu adevărat, nu ar crea experiențe dureroase pentru el. Nu el alege experiența dureroasă a transformării prin suferință, ci partea noastră spirituală, pentru care aceasta nu este decât o experiență care-l îmbogățește.

Adevărul despre noi înșine și despre dimensiunile noastre divine nu folosește la nimic dacă este doar aflat din cărți, decât la îngroșarea nemăsurată a ego-ului. Sunt unul dintre aceia care am crezut că pot cunoaște citind. Adevărul nu poate fi decât experimentat și apoi exprimat printr-o creație. Acesta este jocul superb al divinității care trăiește în adâncurile noastre. A ști totul despre iubire nu înseamnă că ai trăit Iubirea după cum a ști totul despre biciclete nu înseamnă că ai simțit vreodată bucuria mersului pe bicicletă. Spiritualitatea noastră este intrinsecă. Este acum, aici. Nu trebuie să facem nimic pentru a o trăi, decât să devenim conștienți. De aceea calea noastră este una experiențială. Cărțile pe care noi le edităm nu sunt decât extensii dacă vreți, ale experiențelor noastre. Nu doar vorbim despre conștiința extinsă – care, între noi fie vorba, este starea naturală a Conștiinței noastre – ci o experimentăm.

Aceasta este calea pe care v-o propunem vouă, acelora care ați încercat, ca și noi, să găsiți pretutindeni Adevărul, înafara voastră. În aceste timpuri extraordinare pe care avem privilegiul să le trăim împreună pe această planetă, Umanitatea trece printr-un proces de reunificare a Ființei. Dimensiunea noastră umană devine conștientă de natura sa spirituală și este pe cale de a-și recupera nivelurile inefabile ale sufletului.

FOT3

Trăim marea întoarcere la noi înșine. Este marea transformare de Conștiință despre care, din ce în ce mai des auziți în ultimul timp. Este o transformare care nu se referă la altceva decât la recuperarea propriei noastre divinități și la asumarea ei totală.

Această cale este una a trăirii, a experimentului, a creației și a expansiunii. Nu mai este nevoie să ascultați pe nimeni altcineva decât pe voi înșivă. Nu mai trebuie să credeți apriori pe nimeni, decât propriul vostru adevăr trăit. Nu trebuie să vă mai supuneți nici unei doctrine, și nici unui guru, nici unui papă și nici unei organizații, pentru că nu există nimic altceva decât propria voastră experiență și propriul vostru adevăr. Este o cale a curajului și a asumării, a unificării și a transformării. Este timpul ca toate lucrurile care ne-au fost spuse și care ne-au umplut mintea cu imaginea unui dumnezeu crud și răzbunător, sângeros și discreționar, să fie lăsate în urmă. Dumnezeu este un Principiu și nu are nimic din imaginea antropomorfă pe care oamenii i-au pus-o în cârcă, după chipul și asemănarea lor, n-are nimic de-a face cu manipularea, cu răzbunarea în numele lui, cu  condiționările și cu restricțiile.

Tot ceea ce facem în workshop-urile noastre, sunt porți către Conștiința fără limite. La fel ca în străvechile Școli ale Misterelor, pentru noi, a experimenta interiorul nostru, este una cu a explora natura Divinității, a Marelui Necunoscut, așa cum este numit Dumnezeu în dimensiunile non-fizice. Tehnicile bazate pe respirație, meditațiile pe care le facem, exercițiile de conștientizare ale diferitelor niveluri ale Conștiinței noastre, lucrul cu conținuturile acesteia, cu umbrele generate de experiențele traumatice ale multelor noastre existențe pe acest pământ, toate acestea sunt experiențiale, nu doar scrise în cărțile pe care le edităm. Maeștrii cu care am lucrat, fie ei doctori în psihologie, fie maeștri ai plantelor sacre asemenea celor din junglele peruane, au fost dintre aceia care ne-au arătat că singura cale posibilă este cea interioară, personală. Noi nu vom face decât să creem cadrul experienței voastre, suntem un fel de însoțitori în propria voastră călătorie interioară, martorii revelațiilor voastre care-și au izvorul în propria ființă. Energiile noastre nu fac decât să se alăture, protectoare, propriilor voastre energii care știu cum să-și găsească drumul către conștiență. A lucra cu stările de conștiință extinsă și a asista- așa cum s-a întâmplat de multe ori în sesiunile noastre – la marile revelații schimbătoare de viață, la marile descoperiri care survin în cursul acestor experiențe, este un uriaș privilegiu. Iluminările interioare au de multe ori implicații terapeutice extraordinare, pe toate nivelurile ființei, de la cel fizic și energetic, emoțional și mental, până la reașezări ale viziunii spirituale asupra propriei ființe și asupra universului. FOT4

Am călătorit (eu și Elena), individual și împreună, de multe ori, în teritoriile subtile ale propriei noastre Conștiințe. Acest lucru a condus la schimbarea totală concepției noastre despre noi înșine și despre Univers, despre Ființă, Divinitate și Sine. Deasemeni aceste călătorii au dat noi dimensiunii iubirii, căci am descoperit legăturile infinit de vechi și de complexe între ființele noastre. Am putut privi în spatele ”cortinei”, acolo unde conținuturile Conștiinței, fricile noastre, mecanismele noastre, moștenirile noastre energetice, structurile mentale, toate acele ”entități” care ne bântuie pe dinlăuntru și ne împiedică să ne asumăm superba măreție a ceea ce suntem, pot fi dizolvate prin compasiune, prin înțelegere, prin iluminare. A experimenta toate acestea înseamnă a dizolva umbra interioară și aceasta este adevărata vindecare. Fiecare dintre noi poate face acest lucru. Este cu adevărat, în puterile noastre și nu depinde de nimeni altcineva decât de noi înșine.

Aceasta este Calea Maestrului Interior. Este calea adevăratei libertăți interioare, a non-condiționării, a non-dependenței de condițiile ”exterioare”, a înțelegerii profunde a realității pe care o trăim. Este o cale ce ne-a fost dăruită și pe care nu putem decât să o dăm mai departe acelora care au nevoie de ea. Harta tărâmurilor interioare este de fapt harta întregii Creații. Nu rămâne decât să avem curajul să o privim. Și să ne-o asumăm. Este propria noastră Creație.