Anis, Vişniec şi eu

ANIS1Ochii ei. Adânci, ca Marea sau ca Cerul când te pierzi în el. Păr lung şi rupt din Soare, inele de lumină în jurul frunţii ei frumoase şi înalte, pe umerii ei albi şi dârji, de statuie antică.
Chipul ei senin, frumos, cu ten ca porţelanul fin. Zâmbetul ei, desenat deopotrivă de sensibilitate, putere, inocenţă, maternitate şi spirit de neobosită luptătoare.
Forţă. Căldură. Talent. Modestie. Inteligenţă. Profunzime. Generozitate. Dăruire. Până la capăt.
Da. Din Cer şi Soare-i făcută profesoara mea. Actriţa Anis Doroftei.
Am cunoscut-o acum aproape o jumătate de an, când m-a pregătit de-a lungul a vreo săptămână pentru ceea ce urma să fie poate cea mai uimitoare, complexă, fabuloasă şi, cu siguranţă, neaşteptată experienţă a vieţii mele de până atunci.

Povestea de dragoste dintre mine şi arta actorului începe cu câteva luni înainte de întâlnirea mea cu Anis. Viaţa m-a dus printr-o prietenă la primul meu profesor de actorie. Binecuvântată fie ea şi ziua aceea în care mi-a spus: „Am fost la un curs de teatru si mi-a plăcut. M-am gândit la tine, nu vrei să vii şi tu?” M-am dus şi am cunoscut un actor, regizor şi dascăl de mare talent şi un om de mare valoare, Gabriel Vodnar. Gabi m-a sedus din prima oră de actorie, iremediabil.

GABIM-a îndrăgostit pe loc şi pe veci, cred, de ceva ce nu ştiam cu ce se mănâncă, însă prin harul său special a înfăptuit un ritual iniţiatic între mine şi scenă – ceva ca o a doua naştere a mea, la care eu însămi am asistat uimită, participând în acelaşi timp cu toată fiinţa – într-o sală de teatru fără spectatori, desigur. Omul ăsta minunat mi-a spus că am talent şi mi i-a pus în braţe pe Caragiale şi pe Vişniec.
Cine l-a citit pe Matei Vişniec, ştie despre lumea interioară pe care o accesezi prin intermediul scrierilor sale – prăpăstiile interioare în care cobori şi ai coborât, de fapt, de atâtea ori, dar ţi-a fost teamă să le numeşti, să le priveşti, să le străbaţi, să le urci, adevărul de care nu vei putea niciodată să fugi, nici îndeajuns de mult, nici îndeajuns de repede, minciuna, iubirea, ura, făţărnicia, sublimul, înaltul, toate, toate care sunt în tine.

Cine l-a citit pe Vişniec ştie că scrierile sale în genul suprarealist pot fâstâci, înnebuni, extazia sau plictisi îngrozitor. Fac parte dintre cei ce găsesc în Vişniec un valoros izvor de trăire, sensibilitate şi mesaj nebunesc de real şi de actual.

NINEL2 Visul meu abia se născuse şi nu aveam de gând să-l las să moară. Împrejurările au făcut să-mi văd de drum şi să ajung la un alt om extraordinar, pentru care nu-mi ajung cuvintele să spun cât de mult îl preţuiesc. Nu numai pentru că este un actor şi un regizor plin de talent, nu numai pentru că este un dascăl fenomenal, dar este un om magnific.
Am ajuns să-l cunosc foarte bine mai ales de câteva luni încoace, de când este profesorul meu. Despre Ninel Petrache şi despre ce înseamnă să faci actorie cu el, să fii în preajma lui, aş putea vorbi o zi întreagă.

NINEL SI ANIS2Căci lecţiile lui de actorie nu sunt niciodată doar extraordinare lecţii de actorie; mesajele pe care el le transmite, pe lângă actorie, vin dintr-o profunzime de dincolo de Cer. „Omul ăsta e magic”, m-au auzit apropiaţii mei rostind despre el, şi nu doar o dată. Dar voi vorbi aici despre frumoasa lui iubită – femeia vieţii lui – şi despre experienţa superbă pe care ea mi-a oferit-o. Despre monologul lui Vişniec, devenit al meu, Nebuna liniştită. Despre scena unui teatru adevărat, cu mine pe ea şi sala arhiplină. În premieră absolută, pentru amândouă.
10501765_798311030213853_5976790290399459604_nSăptămâna aceea în care Anis m-a pregătit pentru această premieră absolută, care urma să însemne vreo jumătate de oră singură cu sala, la început de spectacol, a fost, cred, una dintre cele mai fantastice perioade din viaţa mea. Straniu de nouă, de frumoasă, de înfricoşătoare la gândul la ce va să vie şi să fie, profund transformatoare.

Vişniec e greu de „făcut”. E greu să deschizi un spectacol când n-ai fost actor în viaţa ta. E greu să ai perspectiva unei jumătăţi de oră în care să fii doar tu cu ei. Şi cu Dumnezeu. E greu să spui un text de o pagină în jumătate de oră, fără să dai senzaţia că ai spus un text atât de scurt, fără să fii monoton, captivând atenţia din primul moment şi ţinând-o trează până la final. E greu să treci rapid şi autentic, de-a lungul unei jumătăţi de oră, după dansul de început, înflăcărat şi plin de simboluri, prin felurite stări – de la uimire la durere, la nepăsare, la spaimă, la nebunie, la senzualitate, la joc, la comedie, la înverşunare, putere, luptă, triumf, apoi la pace interioară – şi pe toate să le transmiţi cu adevărat, şi sala „să fie cu tine”.

10385466_798314516880171_6878172493811174272_nAdevărul e că atunci, la începutul repetiţiilor, şi chiar pe parcurs, până la un moment dat, am avut destule momente în care mi s-a părut imposibil să fac asta. Şi totuşi, ceva era tot timpul mai presus de teamă şi de neîncredere. Visul. Pasiunea. Dăruirea absolută pe care o simţeam. Dumnezeu. Şi Anis.
Repetam zilnic de după amiaza până pe la unsprezece sau douăsprezece noaptea. În paralel, Ninel era pe ultima sută de metri cu pregătirea colegilor mei pe care abia îi cunoscusem, şi care aveau să joace într-o piesă de teatru ce alcătuia împreună cu monologul meu, spectacolul nostru. Era sfârşit de iulie, era foarte cald, iar la Anis în burtică, un bebel mare şi frumos se pregătea temeinic împreună cu noi şi se gândea să mai stea acolo până pe 27 octombrie.
1239687_798310916880531_7084816991407020072_nÎn fiecare zi, Anis mă ajuta să ies din cocon, să scot din mine, să găsesc noi şi noi semnificaţii în text, noi şi noi mesaje, şi să le transmit. Astfel că, nimic din ce repetam într-o zi, nu rămânea bătut în cuie a doua zi. Pentru că a doua zi o luam de la capăt, descopeream altceva, schimbam, adăugam noi elemente, metamorfozam tot, text, mişcare scenică, dans, Vişniec, ea, eu, noi. Ca-n viaţă. Am traversat diferite etape, aceea de debut în care mi se părea că transmit, dar nu transmiteam deloc, aceea în care transmiteam pentru prima dată mult şi profund încât, identificându-mă complet cu starea aceea mi s-a făcut blank în minte şi am uitat textul deşi îl ştiam perfect, aceea în care eram atât de obosită şi de nedormită încât mi se părea că totul nu e decât o nebunie şi că eu nu voi fi în stare să fac asta, şi în tot acest timp, iubita, dulcea mea profesoară, a ştiut să facă cel mai minunat echilibru între fermitate, severitate, blândeţe şi căldură, şi, cu multă iubire şi înţelepciune, mi-a fost mai mult decât profesoară de actorie: înainte de a-i fi mamă pruncului ei iubit, mi-a fost mie, în toate zilele acelea.

FRUMOSSSSRepetiţia generală, cu două zile înainte de premieră. De la cinci după amiaza până după două noaptea, de astă dată în teatrul unde urma să se întâmple, peste atât de puţin timp, totul.
Prima mea scenă, primul meu teatru. Acolo unde actori adevăraţi, trăiri autentice, respiraţii ale vieţii au păşit, s-au rostogolit, s-au înălţat, au triumfat, au emoţionat, au transformat, au încântat!
Prima mea scenă, cu podeaua neagră, de lemn lăcuit. Desculţă, emoţionată, temătoare, respectoasă şi smerită am păşit, adulmecând cu nesaţ – cu nările, cu toată fiinţa şi cu ceea ce e dincolo de ea – tot ceea ce puteam simţi. Indescriptibilă formă plină, eterică, rafinată şi suavă, stelar-rotundă şi încântătoare a aerului scenei! Am cunoscut-o, m-a primit imediat: puternică, dulce, fascinantă, severă şi caldă în acelaşi timp – ca profesoara mea.
Repetiţie. Sunet, lumini, reflectoare în ochi. „Nu pot cu reflectoarele în ochi! Mă ameţesc!” Ba pot. Merge. Gata primul „şnur”. „Luana, şnur doi!”
La două şi ceva noaptea, în faţa teatrului, înainte de a ne lua rămas bun, ea a zis: „Eşti pregătită.” Anis. Vorbă mare a spus… „Înseamnă că aşa trebuie să fie, deşi…” Cât aş fi vrut atunci s-o fac să înţeleagă că nu mă consideram pregătită din punct de vedere psihologic! Îmi doream cu ardoare, însă nu eram convinsă că pot… Cât de strâmb gândeam! Încă temeri şi blocaje din trecut îmi invadau prezentul, noul meu prezent minunat. Sigur că ea a înţeles. A simţit şi a înţeles tot, fără cuvinte. Ea ştia că pot. Deşi mă cunoscuse cu nici două săptămâni în urmă.
10556220_804830356228587_6154696264202859114_n2 August 2014. Seara spectacolului. Atâtea emoţii, câte puteam să duc. Exact atât de multe. Dacă doar una în plus ar mai fost, m-aş fi dezintegrat. Ninel îmi trimite vorbă în culise că s-au aşezat scaune suplimentare pentru spectatori pe lateralele scenei. Mă uit pe furiş. Doamne, am recuzită pe una din laterale, de care mă folosesc în timpul monologului. Asta înseamnă că voi fi la câţiva centimetri de cineva care se uită fix la mine. Şi dansul de început îl fac pe toată lungimea scenei. Dacă lovesc pe cineva?

10524316_804830416228581_2448107787555218931_nNinel îmi trimite vorba din nou să mă pregătesc de intrare. Asta însemna că în cinci minute urmau să se stingă luminile în sală complet, în afară de o imperceptibilă luminiţă de control din spatele scenei care să mă ajute pe mine (şi pe colegii mei ce urmau să intre după ce eu îmi voi fi terminat reprezentaţia) să nu orbecăi precum liliecii (care, á-propos, nu sunt atât de orbi precum li s-a dus vestea şi legenda).

Se sting luminile. Intru. Nicio luminiţă de control. Nimic, beznă totală. Nu ştiu nici acum ce se întâmplase, cert e că am orbecăit mai rău decât cel mai orb liliac din cea mai proastă legendă. O mână cerească, invizibilă şi ea, m-a condus până în punctul în care trebuia să mă aşez pe jos, într-o anume poziţie, în care să mă aflu în momentul în care luminile se aprindeau odată cu muzica ce avea să răsune, dând startul dansului meu. Dacă punctul în care m-aş fi aşezat ar fi fost mai spre dreapta mea, adică spre mijlocul scenei, coregrafia ar fi fost compromisă. Dacă ar fi fost mai spre stânga, aş fi dat peste spectatori. Dacă ar fi fost ceva mai în spate, începutul dansului ar fi fost un dezastru, pentru că în loc de partea de scenă liberă aş fi avut patul de recuzită. Dacă ar fi fost ceva mai în faţă, aş fi fost în afara luminii reflectoarelor şi pe picioarele spectatorilor din rândul întâi. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat însă, pentru că m-am aşezat exact unde trebuia, spre marea mea uimire. De fapt, după cum spuneam mai sus, am fost aşezată.

10559688_804830442895245_7513185969825559443_n Am început dansul, pe la mijlocul lui am ameţit doar pentru câteva secunde, când privirea mi s-a îndreptat în timpul unei piruete spre unul dintre reflectoare, am terminat dansul şi atunci am auzit primele aplauze, cu totul neaşteptate. Mi-am început monologul şi l-am trăit, pentru că îl conţineam; am început să simt că sala era cu mine, că simţea durerea, spaima, uimirea, apoi se amuza, râdea exact atunci când trebuia, tăcea şi respira odată cu mine.

983759_804830739561882_2323107613802396429_nDe pe la jumătate încolo, mi-am dat seama că totul va merge bine până la sfârşit. Am privit câţiva spectatori în ochi (îi vedeam perfect până prin rândul 4), nu am uitat nici măcar un singur cuvânt (îmi fusese teamă de asta), iar la final, când am suflat în lumânarea pe care o aprinsesem simbolic ceva mai înainte, iar luminile s-au stins odată cu flacăra lumânării mele, abia am auzit aplauzele, de parcă veneau de undeva departe, de pe un alt mal, iar eu, eu eram deja trecută peste un mare hop. Da, eram. Un lucru ştiu sigur: cine a trăit asta măcar o dată, are curaj. Poate şi talent.

10532376_804830546228568_1993624527186782046_n

Iubitul meu mi-a dăruit atunci, pe scenă, cel mai frumos buchet de flori dintre toate cele pe care mi le dăruise vreodată.

FLORIPentru mine, fiecare specială floare din buchetul acela însemna şi încununa grija, dragostea, atenţia, suportul, devotamentul şi încrederea cu care mă înconjurase în toate zilele acelea pline de tensiune dar şi de o adâncă frumuseţe, în care eu mă pregătisem pentru această sublimă experienţă.

10532876_804830792895210_8403235312026631299_n

Iubita mea mamă a venit pe scenă, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Bravo, fata mamei”, lucru care, pentru mine, a însemnat că Cerul şi Pământul s-au unit a Sărbătoare în propria mea inimă.

10520552_804830842895205_1861425885233372598_nPrietenele mele dragi şi iubite, Anca, Izabela şi Micha, care m-au susţinut necondiţionat, precum şi prietenul nostru drag, Dănuţ, împreună cu drăgălaşa Ana, care au fost, cu toţii, alături de mine, în sală, şi cu care am petrecut apoi mult după miezul nopţii, mi-au făcut experienţa aceea perfectă, viaţa plină de Lumină şi Iubire şi lumea mea atât de frumoasă.

Ninel, care înaintea spectacolului m-a susţinut puternic şi mi-a aplicat literalmente o infuzie de energie, calm, iubire şi încredere, în felul lui unic şi special, dându-mi exact imboldul de care aveam nevoie în acele momente, m-a făcut să înţeleg încă o dată cât de norocoasă sunt că viaţa mi-a condus paşii către aceşti doi oameni – el şi minunata Anis – atât de frumoşi în atât de multe privinţe. Şi că noul meu drum abia atunci începuse cu adevărat.

ANIS SI NINEL1

Le mulţumesc şi mă înclin în faţa tuturor celor despre care am vorbit aici! Precum le mulţumesc şi mă înclin în faţa primilor mei spectatori şi a dragilor mei colegi de scenă: Irina, Ruxi, Miruna, Livia, Cristi, împreună cu care, în seara spectacolului, în culise, am trăit momente unice.

10525907_804845322893757_8660407435256284247_nCu o parte dintre colegii numiţi aici şi cu alţi colegi noi, necunoscuţi la acea dată, am trăit ulterior multe alte momente frumoase şi ne aşteaptă încă şi mai multe momente emoţionante şi speciale.

10527452_798310206880602_7707231185372440837_n

Dacă ai un Vis, nu-l pierde. Dacă ai un Vis, nu-l lăsa să moară. El este cel puţin la fel de real, precum îţi este teama. Ce dacă ţi-e teamă? Caută soluţii. Munceşte pentru visul tău. Nu-l lăsa să moară. Investeşte mai mult în el, decât în teamă. În fiecare zi. Dacă ai un Vis, ai încredere, chiar dacă ţi-e teamă. Universul va găsi o cale pentru tine.
De unde ştiu? Ştiu eu. Câte ceva, ţi-am spus deja. Pentru că Anis. Pentru că Ninel. Pentru că Gabi. Pentru că Anca. Pentru că Laur. Pentru că Iza. Pentru că mama. Pentru că Dumnezeu. Pentru că eu. Pentru că tu.

10561704_804830919561864_8012283668912799936_n

Nebuna liniştită, de Matei Vişniec

Oraşul nostru a fost invadat de fluturi. Sunt nişte fluturi mari, frumoşi, carnivori. Niciodată, nimeni n-a mai văzut atâţia fluturi în oraş. Au acoperit tot: străzile, casele, maşinile, arborii. Oamenii care se aflau pe stradă în momentul invaziei au fost devoraţi. Numai de la fereastra mea se pot vedea trei schelete de om şi un schelet de câine, perfect curăţate. Fluturii îţi atacă întâi genele, sprâncenele, pleoapele, buzele, coardele vocale şi papilele gustative. Este partea de care se ocupă fluturii cel mai violent coloraţi. Restul cade în seama celorlalţi.
Pentru moment, tot oraşul este paralizat. Oamenii s-au baricadat în case şi privesc strada acoperită de fluturi prin ferestrele acoperite de fluturi. Micile bestii par să se fi instalat definitiv la noi. Şi continuă să mai vină. Stratul de fluturi devine din ce în ce mai dens, parcă ar fi zăpadă colorată.
Soldaţii noştri n-au putut face nimic împotriva fluturilor. A trebuit să ne obişnuim cu ei. Până la urmă ne-am dat seama că fluturii nu devorează decât vieţuitoarele care fac gesturi bruşte. Dacă ne mişcăm foarte încet, fluturii nu reacţionează. Putem chiar să-i strivim sub picioare, ei rămân liniştiţi şi mor în tăcere. De altfel nici nu e posibil să înaintezi pe stradă decât strivindu-i sub picioare. Cum aripile lor sunt extrem de fine, aproape transparente, fluturii striviţi se descompun încet în propria lor materie redusă la starea de pudră.
Viaţa oraşului continuă într-un ritm extrem de lent. Pentru a traversa strada, domnul Colonel are nevoie de aproape o jumătate de oră. Ca să ajungă la cafeneaua cea mai apropiată, care se află la colţul străzii, domnul General îşi ia un avans de aproape două ore.
Date fiind toate acestea, oamenii gândesc şi ei cu încetinitorul. De vorbit îşi vorbesc în ritmul unui cuvânt pe zi. Chiar şi când fac dragoste, totul merge la fel de încet.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Reclame

Maestrul – PARTEA a II-a

Prima parte poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

MAESTRU16„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el. „Acestea sunt doar construcţii ale minţii. Sufletul tău a înţeles, dă-i voie să-ţi obişnuiască mintea cu această înţelegere. Şi apoi, după ce vei şti că ştii, nu vei mai vrea şi nu vei mai avea nevoie să ştii – de fapt, nu vei mai avea nevoie să ştii că ştii.”
Oooooooo, perfect, acum chiar ca nu mai e urma de dubiu!! Îl privesc aiurită în cap şi-n suflet şi, până să deschid gura, el îmi spuse:
„Dacă mai rămâi câteva zile prin preajmă, mi-ar prinde bine un mic ajutor. Vreau să rearanjez grădina Templului şi cred că te-ai pricepe să mă ajuţi la proiect.”
„Cu plăcere, Maestre”, răspund eu uimită, „dar să ştii că nu mă prea pricep, adică nu am mai făcut asta…”. Mă întrerupse cu un gest blând şi, cu ochii râzând, îmi spuse pe un ton glumeţ: „Nimeni nu face cele mai potrivite alegeri, întotdeauna!”
Bucuroasă că urma să petrec împreună cu Maestrul mai mult timp decât aş fi crezut vreodată, am simţit că, în sfârşit, Cerul se îndura de mine! De parcă până atunci, oare cum fusese, rătăcită făptură?…
Nori pufosi 4Drumul înapoi spre căsuţă mi se păru mult mai scurt decât la venire. Vremea însorită şi călduroasă îmi bucura simţurile şi mă opream mereu să admir câte o buruiană sălbatică, căte un nor pufos, căte o pasăre în zbor. Apoi mergeam sprinten, aproape că ţopăiam şi îmi venea să sar de bucurie. Aveam multă pace şi veselie înlăuntru-mi şi îmi veni ideea că, dacă în anumite împrejurări, e adevărat, speciale, aşa cum fusese tot contextul abia întâmplat, puteam să trăiesc, sau mai degrabă să mă conectez la o asemenea stare, apoi aceasta însemna că eu o aveam undeva, în interiorul meu, sau cel puţin deţineam pe acolo, pe undeva, ascunse, mijloacele prin care puteam, dacă mi se întindea o mână, să activez această stare. Totuşi, îmi era foarte neclar cum aş fi putut s-o aduc fără vreun stimul binevoitor din exterior, şi, mai ales, în condiţii externe – aparent sau nu – vitrege. Atunci mi-am amintit că citisem, cu vreo câţiva ani în urmă, o carte fantastică, ce mă impresionase profund, dar din care nu mai ţineam minte nimic. „Trebuie s-o răsfoiesc neapărat, sau s-o mai citesc o dată, când ajung acasa.” Alchimistul
Restul zilei mi l-am petrecut mâncând împreună cu Zeka un fel de terci de orez cu mirodenii amestecat cu câteva bucăţi de ceva ce semăna cu carnea, fructe neobişnuite şi absolut delicioase, am băut un ceai foarte aromat, am stat la soare şi m-am răcorit la duşul meu favorit, am glumit cu Zeka încercând s-o învăţ ceva mai multă engleză decât ştia, iar ea mi-a făcut hatârul, ca unui copil, deşi n-avea chef de învâţat cuvinte şi oricum nu reţinea nimic, apoi m-a dus la casa ei ca să-mi arate gradiniţa de flori, iar la asfinţit m-am retras la căsuţa mea devenită dintr-o dată dragă şi am citit, am privit fără gânduri în zarea violacee şi am alunecat într-un somn plăcut şi odihnitor.

Nori pufosi 1A doua zi m-am trezit veselă şi sprintenă şi, după ce am luat micul dejun la Zeka, am pornit spre Templu. Ce curat era aerul şi ce limpede, cerul! Câteva gâze drăguţe îmi deschideau drumul şi, cu inima plină şi ochi zâmbitori, am ajuns. L-am găsit pe Maestru în foişor, unde întinsese, pe o masă lungă de lemn, mai multe planuri ce înfăţişau ultima aranjare a imensei grădini a templului. Mi-a explicat în puţine vorbe ce ar fi vrut de la mine, iar eu am înţeles că aveam mână liberă să proiectez după gustul meu, având în vedere însă un anumit grad de încărcare cu flori şi tufişuri, tipurile de flori şi de plante din care aveam de ales şi perioadele de înflorire. M-a anunţat că vom lua prânzul împreună şi că o maşină mă va duce spre seară la căsuţa în care locuiam.

Timp de câteva ore mi-am stors imaginaţia şi mi-am pus perfecţionismul la treabă pentru a scoate ceva extraordinar din grădina aceea pe care eu o găseam absolut perfectă aşa cum era. Un bărbat veni să mă poftească la masă şi mă conduse într-o sală mare, în mijlocul căreia se aflau în jurul unei mese imense Maestrul şi vreo treizeci de bărbaţi. Când am intrat s-au ridicat cu toţii şi m-au întâmpinat cu un salut şi un pahar apetisant de lassi. Aproape toţi vorbeau limba engleză şi, deşi erau slujitori solitari ai Zeilor şi ai Templului, sau poate tocmai de aceea, erau deosebit de drăguţi, deschişi, plini de umor şi de vorbe cu tâlc. M-am simţit extraordinar de bine cu ei toţi, am mâncat felurite amestecuri de orez, carne, fructe şi legume asezonate cu multiple mirodenii, am râs, am glumit, am băut un ceai deosebit de bun la sfârşit, am mulţumit Maestrului şi tuturor şi, folosind salutul inimii şi înclinându-mă de câteva ori în faţa lor, m-am retras spre foişorul cu planurile grădinii.

FOTO16_BLOGUrmătoarele cateva ore trecură ca prin vis. Concentrată la ceea ce făceam, nu l-am văzut şi nu l-am auzit pe Maestru, care se aşezase într-un colţ al foişorului.
„Mă întreb, Maestre, de ce m-ai ales tocmai pe mine pentru treaba asta, străină fiind de locurile acestea minunate, cu toate ritualurile lor, şi neavând nici cel mai mic habar despre o asemenea artă.”
„Şi nu ai găsit încă un răspuns?”, replică el amuzat.
„Aş avea unul, dar m-aş considera prea importantă dacă el ar fi adevărat.”
„Nicio vieţuitoare de pe acest frumos Pământ nu are mai multă sau mai puţină importanţă decât alta”, spuse el.
„În acest caz”, am continuat eu după o mică pauză, „cred că vrei să mă înveţi ceva, dar nu-mi dau seama încă despre ce e vorba.”
El zâmbi cu blândeţe şi-mi spuse: „Eşti o fată tare bună”, iar eu roşii ca o fetiţă lăudată de cel mai sever profesor al ei.
După ce ne-am înţeles să continui a doua zi m-a invitat la cină, dar am refuzat politicos. Unul dintre mesenii de mai devreme mă conduse până unde se putea intra cu maşina, aproape de casuţa în care stăteam, spunându-mi ora la care urma să vină a doua zi pentru a mă aduce la Templu. I-am spus că prefer să vin pe jos, în plimbare, iar el mi-a urat o noapte „plină de înţelepciune”. Nu ştiam cum ar arăta o asemenea noapte, dar m-am gândit că o fi vorba despre un proverb asemănător cu al nostru „Noaptea e un sfetnic bun”. Probabil că era evident pentru toată lumea cât eram de rătăcită, deşi toţi cei de la Templu se purtaseră cu mult respect şi atenţie şi în niciun caz nu ar fi voit să spună sau să facă ceva care să mă facă să mă simt… cum eram.

Nori pufosi 3A doua zi am zburdat din nou până la Templu, propunându-mi să termin ce aveam de făcut la sfârşitul acelei zile. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut – dacă aş fi putut – să lucrez încă o lună pentru Maestru, ci pentru că nu vroiam să profit prea mult de bunătatea şi ospitalitatea lui. În plus, vroiam să-l impresionez, terminând rapid o treabă bună.
Când am ajuns la foişor, mă aştepta un pahar mare cu apă rece şi gheaţă în care erau amestecate câteva bobiţe roşii şi negre, câteva frunzuliţe creţe şi câteva bucăţele de mango sau aşa ceva. Pe tava pe care era aşezat paharul se afla un bilet scris de mână: „O băutură revigorantă. Meditaţie la ora 11 în Templu.” Foarte frumos, abia aşteptam meditaţia, dar speram totuşi să termin treaba în ziua aceea.
La 11 fără 5 minute m-am ridicat şi m-am îndreptat spre Templu. Îmi doream să-l aud din nou pe Vasudeva liniştindu-mi inima şi viaţa, deşi habar nu aveam cine fusese. Când am intrat, însă, în impresionantul interior al Templului, totul era cufundat in semiîntuneric. Aceeaşi mireasmă de sacru îmi învălui simţurile, deşi nu se vedea nimic arzând în vasul pe care-l ştiam frumos pictat. De fapt, venind de la lumina soarelui, cu greu se zărea ceva. După ce ochii mi se obişnuiră cu diferenţa de luminozitate, am văzut că ferestrele foarte înalte erau acoperite de storurile trase, nu era nimeni înăuntru, şi singura sursă de lumină era soarele care pătrundea numai prin uşa deschisă a Templului. Era o răcoare plăcută şi m-am gândit să mă aşez pe undeva, poate chiar acolo unde stătusem prima oară când venisem la Maestru. Trebuie să apară în câteva minute probabil, şi Maestrul, şi cineva care să aprindă ierburile frumos mirositoare, şi cântăreţii nevăzuţi, pesemne aceia MAESTRU12împreună cu care petrecusem un timp atât de plăcut la masa de prânz din ziua precedentă. După câteva minute de aşteptare liniştită, cineva se înfăţişă în uşa Templului, unul dintre acei bărbaţi. Am întors privirea de la el, aşteptând să-şi facă treaba pentru care venise. Imediat am auzit uşa Templului închizându-se cu putere, şi abia în următoarele secunde, în care sunetul unei chei răsucite rapid şi paşii grăbiţi dispăruţi în întuneric se auziră, am devenit mai întâi mirată, apoi speriată. Bărbatul încuiase pe dinăuntru uşa Templului şi dispăruse în vreun cotlon întunecat.

IMG_366721280633186Nu mai puteam distinge nimic acum, în afară de un întuneric înfricoşător şi o linişte nefirească. Nu înţelegeam nimic, nu ştiam ce să fac, mă gândeam să încerc să ridic storurile, dacă reuşeam să ajung la vreo fereastră, sau să caut întrerupătorul, care sigur s-ar fi aflat undeva lângă uşă. Totuşi, în ambele cazuri aveam distanţe destul de mari de parcurs în contextul unei bezne totale şi a lipsei de cunoaştere a detaliilor imensei încăperi. Apoi mi-am propus să mă liniştesc, pentru că nu avea, cu siguranţă, ce să se întâmple rău. Probabil că era vorba de o meditaţie mai specială, „cu uşile închise”, la care eu eram acceptată prin bunăvoinţa nesfârşită a Maestrului şi poate ca o plată nepreţuită şi total disproporţionată faţă de nesemnificativa mea muncă pentru reproiectarea peisagistică a grădinii Templului. Cu siguranţă că Maestrul avea să apară din secundă în secundă, de prin vreun colţ al Templului, pe care nu aveam cum să-l ştiu. Nu intrasem decât în uriaşul interior în care mă aflam şi acum şi în sala în care se lua masa, ambele având acces direct la grădină.

MAESTRU20După câteva minute de aşteptare, cu mare greutate am încercat să zăresc ceva. Întunericul era dens şi storurile erau pesemne de culoare închisă, pentru că nu puteam vedea nimic. Se mai scurseră încă vreo zece minute cred, într-o tăcere din ce în ce mai greu de suportat. Deodată însă, am auzit un râs strident şi înfricoşător de bărbat, care venea de undeva din faţa mea, de la o distanţă destul de mare. În următoarele secunde acelaşi râs se repetă de câteva ori, din ce în ce mai aproape. Am îngheţat. M-am ridicat îngrozită, încercând să înţeleg ce se întâmplă, cum să mă apăr, ce să fac!! Gândurile mi se derulau cu repeziciune: „Cine m-a pus să vin aici??! Ar fi trebuit să-mi ascult intuiţia pe care niciodată n-o ascult şi care mi-a spus de la bun început să renunţ la vacanţa asta prostească!!! Totul e o făcătură, ce maestru, ce templu, asta e o organizaţie criminală, o sectă de nebuni!!! Or să mă violeze şi apoi or să mă omoare şi n-o să mai ştie nimeni de mine, niciodată, niciodată!!! Ah, mamă, dragă mamă, iartă-mă că n-am petrecut mai mult timp cu tine în ultimii ani, Doamne iartă-mi toate greşelile, ştiu că am greşit prea mult, dar te rog, te implor, ajută-măăăăăăăăăă!!!!!!!!” În momentul acela am auzit un zgomot Horror3ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată… CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a III-a poate fi citită la  https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

  Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

 

 

Aprilie în Noiembrie

FOTO61

Ploaia de aprilie nu e ca toate celelalte. E specială, senzuală, de cai liberi alergându-şi nările-n vânt şi coamele-n Cer. Miroase-a iubiri proaspete, şoapte de flori şi nopţi neîntâmplate încă.

Păşeam deunăzi privind din când în când la norii gri-albăstrui, adulmecând mireasma picăturilor ce se pregăteau să vină. O stradă liniştită la şosea, între două parcuri pictate de toamnă şi poleite de raze vii. Şi totuşi, în nări, aer de aprilie. În ochi, cer de-ndrăgostire. În minte, aripi spre aprilii trecute, înfiorate, tremurătoare. Beţie de iubiri începute, renăscute, neterminate, un dor căutător de ceva încă neconturat la vremea aceea…

Priveam mirată peisajul, nepotrivit cu visarea-mi şi aerul cald… Astfel că pomii se îndurară de mine – a câta oară? – şi declanşară, chiar sub ochii mei, o sesiune rapidă de completă azvârlire de frunze, ningere, înmugurire şi înflorire, aşa, pe repede-nainte.

Hmmmm, mulţumesc, pomilor dragi, că mi-aţi amintit că timpul NU există. Există ceea ce există dintotdeauna, şi ceea ce mereu va exista. Spirit, conştiinţă şi energie, manifestare, eu, tu, pomi, Univers, lumi…

Iată cum dintr-o dată sunt eu, cea de ieri, din aprilii trecute, dar şi eu, cea de azi, din aprilii viitoare, cercetând cât de mult şi de frumos am iubit, şi nu ca mai ieri, când cercetam cât de mult am fost iubită… Înţelegând că te poţi simţi pe atât de iubit pe cât de mult poţi tu să iubeşti…

Şi toate acele dulci şi-mbătătoare emoţii de aprilie-fluturaşi-zburătăciţi-prin-stomac, o Doamne, ce de experienţe savuroase, cât tot atâtea trepte de urcat la Împărăţia Cerurilor interioare, Creator venit să experimentezi aici Dumnezeirea!

CB4TOAMNĂ – ARTIST FOTOGRAF CRISTI BORBELI

Ploaia de aprilie nu e ca toate celelalte. Ea plouă când vrea ea, la mine-n Cer. Şi-mi udă genele, şi rochia, şi botinele, caleaşca şi pletele zuluf, şi-mi mută atenţia de la tine, spre mine, de la hazard, spre creaţie, de la destin, spre creator, de la ieri spre dintotdeauna, de la toamnă, spre toamnă.

… Şi n-am rezistat, mi-am scos telefonul din geantă, am apelat numărul celei mai bune prietene şi i-am spus:

„Anca, e aprilie în noiembrie. Sau noiembrie în aprilie, nici nu mai ştiu, dar ce contează? Te iubesc.”                    

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

La Mulţi Ani, Mama!

Imag001Eram destul de mică şi minunile abia începeau să prindă contur în viaţa mea: globurile în formă de clopot din bradul adus de Moş Crăciun, cuibul din iarbă şi frunze, ornat cu narcise şi pregătit pentru Iepuraşul de Paşte, cărţile de poveşti, Luceafărul recitat dumnezeieşte de Ea (la ascultarea căruia invariabil plângeam fără să ştiu de ce), rochiţele diafane, Întâiul meu Abecedar care înfăţişa la litera „C” un curcubeu rămas legendar, tainele cerului de noapte, rochiţele păpuşilor, marea cu scoicile şi pescăruşii ei, sentimentul acela de  siguranţă absolută pe lumea aceasta, apoi problemele de geometrie îndulcite cu stafidele din interiorul enormelor bomboane de ciocolată, gingăşia maternă revărsată necontenit asupra mea, aşteptările Ei înfrigurate la porţile olimpiadelor şi examenelor mele importante, Ceaikovski şi spectacolele de balet – ireal de frumoase poveşti, hrană a copilăriei mele -, Beethoven – o, Doamne, Sonata Lunii! -, Teatrul Bulandra, Rudolf Steiner, şi câte şi mai câte, toate, toate prin Ea, de la Ea, pentru mine.

Cu ochi inconfundabili, mari, negri şi migdalaţi, cu priceperea ei la toate cele, cu mintea vie şi inima pură, Mama mea cea tănără, care se trage din os domnesc, s-a născut pentru a fi Regină. Şi Regină e de când mă ştiu, dar nu din aceea ce ar fi vrut să domnească peste teritorii şi mulţi supuşi, ci din aceea care domneşte peste o parte dintre ştiinţe şi are mulţi discipoli, din aceea care face lucruri mari din lucruri mici, din aceea care uneori dăruieşte până ei nu-i mai rămâne nimic, din aceea care înfruntă orice furtună cu inima sus, zâmbetul pe chip, privirea spre Cer şi tăcerea pe buze, din aceea care plăsmuieşte câte o operă de artă din orice lucru pe care îl atinge, şi din aceea care, pe Ea, se iubeşte prea puţin.

Mama mea e născută Regină, nu făcută.

Îmi plec fruntea şi obrazul, Mamă, şi-ţi sărut mâna sfântă, trudită, prea puţin îngrijită şi poate prea puţin onorată. Îţi mulţumesc pentru că ai acceptat să fii Zeiţa devenirii mele pământeşti. Îţi mulţumesc, Făptură Frumoasă şi Radioasă, pentru că mi-ai luminat copilăria cu iubirea ta nesfârşită, pentru că mi-ai adus în dar o lume senină chiar şi cu preţul lacrimilor ce nu voiau să curgă pentru ca eu să nu le văd, îţi mulţumesc pentru că orice greşeală am crezut vreodată vreuna dintre noi că ai făcut, a fost ca eu să-mi descopăr Adevărul şi Puterea din mine, pentru că, dragă Mamă, nu există greşeală, aşa cum nu există păcat: există doar experienţele pământeşti ale Dumnezeirilor din noi, coborâte Aici pentru a ne desăvârşi şi a deveni cele mai înalte şi mai sublime versiuni ale noastre.

Îmi plec fruntea, obrazul şi inima în faţa ta, Mamă, îţi sărut Mâna Sfântă, oferindă, şi îţi mulţumesc – deşi ştiu că niciodată nu-ţi voi putea mulţumi îndeajuns – pentru că ai făcut tot ceea ce puteai face Aici pentru ca Eu să fiu Ceea Ce Sunt.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Am poposit la marginea lumii

FOTO57

Am poposit la marginea lumii când cerul apăsa cu plumb pe inimă, vântul şuiera depresii şi tu vroiai să fii doar o amintire a iubirii neîntâmplate destul.

Am poposit la marginea lumii şi toţi ochii prietenoşi dispăreau rând pe rând, deşi pe mulţi dintre ei îi învăţasem, altădată, să zâmbească.

Am poposit la marginea lumii şi eram atât de singură. Cum altfel aş fi putut înţelege?!…

La marginea lumii nu puteam, nu ştiam, nu înţelegeam cum, unde, de ce, cu cine să merg. După o vreme însă, am pornit. La început am încercat să mă târăsc pe poteci cunoscute, deşi acea cădere de inimă în abis nu fusese trăită până atunci.

M-am târât multe zile şi multe nopţi, înapoi, spre drumul pe care ajunsesem acolo, la marginea fără vreun zâmbet, fără vreo pasăre, fără vreun răsărit.

M-am târât un timp fără de clipe, încercând să urc abisul pe poteca pe care executasem o cădere liberă… Până ce m-am ostenit atât de rău, până ce totul a devenit atât de vag, dar atât de dureros şi atât de fără sens, încât mi-a fost totuna. Totuna dacă urc, stau, cobor, zac sau mă târăsc. Nu mai ştiam cine sunt şi nici nu mai aveam puterea să vreau să ştiu…

…Până ce inima a răsărit. S-a aprins, s-a ridicat, a spart zidurile în care fusese ferecată, a dat deoparte mantiile de vreme bună şi de vreme rea, patimile, îndoielile, şi, aşa, sângerândă, dar mai vie decât se ştiuse până atunci, m-a prins de mâini. M-a ridicat, mi-a aşezat picioarele pe pământ, pe pământul din josul cel mai de jos al abisului, şi m-a ajutat să păşesc. Era cald, pământul acela era cald–călduţ, apoi a devenit fierbinte, incandescent, în timp ce o scară tocmai cobora din Cer, o scară ce părea firavă, ca dintr-o sfoară subţire. Şi pământul incandescent pe care tălpile mele începuseră să-l iubească mi-a dat forţa şi curajul de a prinde scara subţire cu mâinile, începându-mi urcarea din abis. Şi fiecare treaptă ca de sfoară a scării venite din Cer pe care păşeam, se preschimba într-o treaptă solidă de piatră blândă şi caldă. În timp ce urcam în felul acesta pe scara ca de sfoară, prindeam şi mai mult curaj, şi curând mi-am dat seama, sau poate eu am plăsmuit aşa, că urcasem o distanţă mult mai mică decât aceea pe care o căzusem… şi iată-mă ieşită din abisul de la marginea lumii, într-o pajişte frumoasă, sub un cer ce abia aşteptase să mângâie inima, lângă un pârâu lin-curgător…

Acolo m-am oprit puţin ca să-mi trag răsuflarea (căci drumul adevărat abia îmi începuse), m-am întins în iarba crudă, am sărutat pământul din care şi ea, şi eu, veniserăm, mi-am plecat fruntea în faţa Cerului ce-mi trimisese Soarele in formă de inimă şi în faţa Soarelui ce-mi trimisese razele în formă de scară, şi m-am botezat în apa pârâului lin-curgător.

Apoi mi-am plecat fruntea în faţa ta şi ţi-am mulţumit pentru că ai vrut să fii doar o amintire a iubirii neîntâmplate destul, pentru ca eu să nu fiu doar o amintire a propriei mele neiubiri.  

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Da, vreau să mă căsătoresc cu tine

FOTO52

Da, iubite, vreau să căsătoresc acea femeie care sunt acum, în această etapă a vieţii mele, cu acel bărbat care eşti acum, în această etapă a vieţii tale.

Da, vreau să dăm o întrupare lumească şi cerească iubirii care nu ne leagă, ci ne aduce împreună.

Da, vreau să ne creştem împreună fiinţele, astfel ca totalitatea fiecăreia, înţeleasă în această etapă a vieţii noastre, să fie doar flacăra unei lumânări care, pe parcurs, va aprinde lumina în toate odăile Pământului.

Da, iubite, vreau să fim împreună părinţii creaţiei noastre minunate, fiinţa cea mai importanta dintre noi trei: relaţia noastră.

Da, iubite, vreau să te sprijin în călătoria ta spre mine, pentru ca tu să poţi ajunge cât mai uşor la tine.

Da, vreau să te sprijin în călătoria ta spre mine,  pentru a putea descoperi şi pentru a putea fi, mereu şi mereu, o altă cea mai înaltă şi mai autentică versiune a ta şi a mea.

Da, vreau să te primesc în întreaga-mi arhitectură Om-Dumnezeu şi îţi dăruiesc drepturi depline în a păşi oriunde doreşti, oriunde priveşti, rugându-te să mă înveţi ceea ce încă nu ştiu despre mine.

Da, iubite, în această etapă a vieţii mele vreau să-ţi fiu femeie, şi îmi doresc să mergem pe acelaşi drum atâta timp cât vom avea înţelepciunea, cutezanţa şi dorinţa de a-l construi şi parcurge împreună.

Da, iubite, vreau să mă căsătoresc cu tine pentru că vreau să-ţi amintesc mereu de aripile care te pot purta în cele mai înalte ceruri ale fiinţei tale, în cea mai deplină libertate pe care, azi, noi doi, ne-o putem sau nu, imagina.

Da, iubite, vreau să mă căsătoresc cu tine pentru o zi sau pentru o Eternitate, după cum femeia care voi fi într-o altă etapă a vieţii mele şi bărbatul care vei fi într-o altă etapă a vieţii tale, vor şti să iubească.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Sky is the limit

DSCF8933

Băut-am hulpav din licoarea Zeilor de atâtea ori şi cu atâta nonşalanţă, de parcă Porţile Cerului se deschiseseră pentru mine şi nu aveau să se mai închidă niciodată.

De parcă totul era desenat pentru mine, iar eu eram aici ca să mă înfrupt din darurile cereşti, fără a şti ce beau, ce respir, ce sunt.

Când Porţile Cerului au părut a se închide fără motiv şi fără preaviz, iar fluturii albi ce-mi aduceau licoarea fermecată nu au mai venit, a trebuit, am hotărât, să mă arunc în mare şi în râu fără să ştiu să înnot, întâie lecţie de ciudat joc de-a viaţa-moartea, fără instructor, fără plută, fără maluri.

Nici acum prea bine nu ştiu să înnot, dar ştiu că apa e mai inteligentă decât mine, aşa încât, pe măsură ce învăţ că pot să înnot, eu curg cu ea, iar ea cu mine, ţinându-mă la suprafaţă în palmele ei. N-am mai căutat de mult maluri, şi-apoi fluturii albi vin din când în când în vizită, ştiind că am învăţat deja să ştiu că pot să-mi iau singură licoarea fermecată.

Şi totul e un farmec, pentru că fiinţa-mi sacră dinlăuntru-mi are nelimitat acces la Porţile Cerului, la licoarea Zeilor, la dansul pe apă, precum trupu-mi firav, dar puternic, păşeşte azi mai hotărât şi mai senin pe umbre, pe soare, pe furtuni.

Şi când îmi voi aminti pe de-a-ntregul fiinţa nelimitată dinlăuntru-mi, voi şti că Porţile Cerului nu s-au închis şi nu s-au deschis niciodată.

Pentru că Cerul nu are porţi, aşa cum eu însămi nu am, decât dacă eu le plăsmuiesc în noaptea rece de uitare a nelimitării mele Dumnezeieşti.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Am cântat cu vocea spartă cântecul surd al neputinţei

Imagine                 

Am cântat cu vocea spartă şi sufletul gol cântecul surd al neputinţei.

Am cântat cu versuri ce împroşcau întrebări, sentinţe, călăi şi victime, am urlat ca o fiară sălbatică alungată de pe singura planetă ce există, urât şi abandonat pui de om azvârlit de o forţă închipuită.

Am cântat cu vocea spartă şi sufletul gol cântecul surd al neputinţei, sub epuizarea celui ce nu renunţă, dar care bate, cu obstinaţie, doar la porţi închise, uitându-şi fiinţa ce sălăsluieşte înlăuntru-i, pasăre vie a tuturor răspunsurilor şi visurilor lui.

Şi-n ultima lacrimă a ultimei note a cântecului surd al neputinţei, porţile s-au deschis: am văzut Marea, am văzut fetiţa care alerga cu pletele-n Cer şi care construia castele de nisip, gingaş arhitect de visuri poleite-n Soare. Am privit-o cu uimirea celui ce priveşte întâia oară: ea nu punea nicio întrebare, pentru că Cerul, Marea, Nisipul şi Dumnezeu erau la îndemâna ei.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!