Dragii mei, vă aduc astăzi în atenţie un concept de mare importanţă pentru călătorul spiritual şi nu numai: IUBIREA DE SINE.

Ar fi necesar, util, mai mult decît potrivit, ca noi toţi să cunoaştem şi să practicăm iubirea de sine, care vindecă tot, rezolvă tot, implică şi crează tot ceea ce ne este şi ne-a fost vreodată necesar.  

Eu, tu, el, ea, voi şi noi toţi suntem, dintotdeauna, în primul rând, iubire. Natura noastră de bază, primordială, este cea divină. Şi nimic nu ne împiedică învăţăm să fim, Aici şi Acum, manifestarea Sinelui nostru Divin, adică Iubire. Cu toţii suntem Dumnezei veniţi pentru a experimenta Iubirea, Aici. Dumnezei uitaţi, adormiţi, care se se trezesc, asa cum ne numeşte Ramtha.

Am venit Aici cu stiinţa de a iubi, de a ne bucura, de a fi neînfricaţi, de a ne juca frumos prin viaţă, şi a trebuit să învăţăm, destul de repede, competitivitatea, separarea, frica şi toate rezultantele lor (invidia, lăcomia, gelozia, trufia, tristeţea, lipsa etc.), şi tot ce-i place mai mult egoului, pentru a ne adapta şi încadra în societatea în care trăim. E timpul să ne reamintim natura noastră adevărată şi să ne manifestăm, faţă de noi înşine şi, implicit, faţă de ceilalţi, conform esenţei noastre divine, conform Sursei din care venim cu toţii şi care nu este alta decât Iubirea.

Aşa cum este Sus, aşa este şi Jos.

Ceea ce creez înlăuntrul meu, se manifestă în exteriorul meu.

Cum mă port cu mine, aşa mă port cu ceilalţi.

Eu sunt autorul vieţii mele, al tuturor circumstanţelor, experienţelor, evenimentelor şi a tot ceea ce întâlnesc în viaţa mea, în casa mea, la jobul meu, în relaţiile mele. Pentru ca eu sunt Creator. Tatăl m-a investit cu puterea de a crea şi cu liber arbitru. Orice trăiesc este rezultatul unor alegeri mai vechi sau mai noi, conştiente sau inconştiente…  

Şi cum putem, în sfârşit, bazându-ne pe adevăruri ale fizicii cuantice şi pe ultimele descoperiri ale neuroştiinţelor, să primim, să acceptăm şi să ne bucurăm de ideea responsabilizatoare ca noi suntem arhitecţii propriilor noastre vieţi, tot aşa putem să începem, de astăzi, să reînvăţăm, să ne reamintim, să (ne) iubim. 

Niculina Gheorghiţă, Psiholog Formator Clinician Principal şi Doctorand în Psihologie Cuantică, ne vorbeşte în cele ce urmează despre iubirea de sine într-un articol foarte interesant şi util, pe care vi-l redau cu mult drag.

Irina Luana Stan

                                                                                             Iubirea de sine

Autor invitat: Niculina Gheorghiţă

Te-ai gandit vreodată că nu te iubeşti destul? Sau eşti dintre cei care consideră că a-şi acorda afecţiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a căutatorului de adevăr este să-i iubească pe ceilalţi şi să se neglijeze mereu pe el însuşi?

Ei bine, dacă gândeşti aşa, s-ar putea să te înşeli, aşa cum m-am înşelat şi eu mulţi ani.

Există autori care afirmă că bolile sunt semnalul de alarmă pe care corpul nostru îl trage pentru a ne avertiza că nu ne iubim suficient. Cu alte cuvinte, aglomeraţia din policlinici şi spitale poate fi considerată un barometru al iubirii pentru oamenii din societatea actuală. Mulţi dintre noi visăm la sufletul pereche, la relaţia care printr-o dragoste totală şi necondiţionată va umple golul dinăuntrul nostru şi ne va vindeca toate rănile sufleteşti. Şi totuşi, nesocotim întreaga viaţă pe cineva care este foarte aproape şi tânjeşte mereu după iubirea noastră: ne ignorăm pe noi înşine şi pe Sinele nostru Divin.

Ce manifestăm în interiorul nostru atragem din lumea înconjurătoare

Autotransfigurarea şi dobândirea unei juste iubiri de Sine sunt un lucru esenţial pe calea spirituală şi nu tocmai uşor de dobândit. În această lume, Dumnezeu ni se revelează sub forma exteriorului (lumea obiectivă în care trăim) şi a interiorului (propriul nostru univers lăuntric). Pentru majoritatea oamenilor însă ambele ipostaze rămân destul de criptice. Lumea exterioară ne înşeală deseori aşteptările, pare a fi ameninţătoare sau de neînţeles. Pe de altă parte, universul interior riscă să ne pară banal sau insuficient de elevat. Dezamăgiţi deopotrivă de interior şi de exterior, ne refugiem uneori într-o fantasmagorică transcendenţă care sperăm să fie mai prietenoasă. Şi totuşi, pentru fiecare din noi, Dumnezeu este cel mai accesibil aici şi acum, chiar în noi înşine, cei care suntem în această clipă. A nega sau a ignora prezenţa Lui în noi este o blasfemie pe care o comitem zilnic, cu nepăsare.

De fapt raportarea la interior şi la exterior sunt interdependente. Nu putem avea un comportament just faţă de exterior atât timp cât menţinem o atitudine distorsionată faţă de noi înşine. Iubirea pe care ne-o refuzăm nouă, le-o refuzăm în acelaşi timp şi celorlalţi. Rănile pe care ni le provocăm printr-o atitudine lipsită de iubire faţă de noi înşine se vor reflecta şi în relaţiile cu exteriorul. A refuza să te iubeşti înseamnă a nega (fie şi inconstient) că toate fiinţele merită iubirea ta – inclusiv tu.

Foarte multe din rănile noastre sufleteşti ni le provocăm noi înşine prin felul nepotrivit în care ne privim. În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem, dispar brusc o mare parte din agresiunile care ne obişnuisem să credem că vin din afară. Pentru simplul motiv că violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge în interior, altfel singurul ecou pe care ni-l trezeşte este compasiunea. Dimpotrivă, o minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni fără oprelişti, în numeroase moduri: gânduri de neputinţă, descurajare, sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici etc. Pe măsură ce ni le permitem mai des, astfel de manifestări inferioare capătă forţă. Menţinute timp îndelungat, ajung chiar să ne pună în rezonanţă permanentă cu anumite planuri demonice care fac în cele din urmă ca aceste idei să fie întreţinute în mod spontan. Astfel, agresiunea noastră faţă de noi înşine creează breşa prin care Universul ne răneşte.

Dincolo de emoţii şi chimismul trupului

 Justa masură în iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobândit ca şi viziunea Sinelui. Oscilăm mereu între mândrie şi disperare. Când universul nostru individual funcţionează cum ne place, luăm asta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie. Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Astfel, val după val şi abis după abis, ne petrecem întreaga viaţă fără a ne iubi vreodată cu adevărat. După numeroase treceri de la o extremă la alta, pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici ea nu are de fapt nimic de a face cu iubirea de Sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca şi orgoliul sau neîncrederea în sine.

Există multe piedici în calea unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial constă în ideea preconcepută că “nu este necesar (sau moral) să mă iubesc pe mine însumi”. Totuşi este doar un pretext pentru teama de a recunoaşte că nu suntem (deocamdată) capabili să manifestăm această iubire. Fie că e îndreptată spre exterior sau către propria fiinţă, dragostea este totdeauna o probă de nobleţe interioară. Implică curaj, dăruire, dilatare a conştiintei. La nivel uman, cu excepţia fiinţelor cu înaltă viaţă spirituală, rareori iubirea se prezintă în forma sa pură. Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relaţie de iubire implică totdeauna răbdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reuşim să-i convingem pe ceilalţi că îi iubim, dar este imposibil să nu sesizăm cât de multe lacune are încă această iubire. Aşa încât, în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu ne mai străduim să ne amăgim că ne iubim, ci preferăm sa argumentăm că nici nu este necesar să o facem.

Atunci când căutăm să dezvoltăm o justă iubire de Sine, ne plasăm cu luciditate într-un domeniu pe care altfel riscăm să-l parcurgem de fiecare dată în stare de beţie. De cele mai multe ori trăim iubirea relaţională colorată sau invadată de numeroase alte sentimente, unele chiar fără legătură cu ea. Totuşi, nu aspectul său ultim, iubirea nu este (doar) un sentiment. A explora iubirea de Sine înseamnă printre altele a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există, dar este lipsită de sentimentalisme. Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv. Practic, prima poveste de dragoste adevarată este cel mai uşor să o ai cu tine însuţi, pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu celălalt abia după o relaţie de câţiva ani, când reuşeşti să spulberi multe din iluziile perfecţiunii de la început. Şi cu toate că probabil ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni… de tine nu te poţi despărţi! Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt.

Dincolo de orice emoţie, iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui, armoniei, frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti. Dacă această căutare nu există sau este sufocată de multe tensiuni, frici, temeri, confuzii, aviditate, înseamnă că trebuie să cerni cu mai multă atenţie nisipul aurifer al universului tău interior. Iubirea înseamnă compasiune, răbdare, toleranţă, transparenţă… Este încântător să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi, dar dacă relaţiile pe care le-ai avut până acum nu ţi-au oferit o asemenea ocazie, nimic nu te impiedică să începi chiar acum raportându-te la tine însuţi.

                               Cât de mult Te iubeşti cu adevărat?

Primul pas ar fi să-ţi dai seama cât de mult te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare, de toleranţă, de încurajare, de dragoste, de tandreţe… I le acorzi? Ţi se întâmplă să-i spui poveşti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde în curând, despre cât de ghinionist este sau ce puţine şanse are să reuşească? Se numeşte pesimism şi copilul din tine este trist şi deprimat mult timp după ce aude aşa ceva.

Uneori îi explici în amănunt nenumăratele reuşite ale altora care lui “nu îi vor fi niciodata accesibile”? Acest comportament înseamnă invidie şi gelozie şi pe el îl face să-şi piardă încrederea în sine.

Îl stârneşti, promiţându-i mereu noi şi noi plăceri – pe care e clar că nu i le poţi oferi la nesfârşit? Îi trezeşti astfel pofta nemăsurată care îl face avid şi veşnic nemulţumit. Îi explici uneori că ceilalţi sunt vinovaţi de eşecurile lui şi că ar trebui să le dea o lecţie? În felul acesta îl înveţi ura, iar violenţa care o însoţeşte îl umple de răni adânci. În plus, ca să mai îmbunezi un pic situaţia, îi spui că nu contează câte îndură, tot el este centrul Universului? Orgoliul pe care i-l trezeşti astfel, în mod paradoxal, îi alimentează complexele de inferioritate…

Toate aceste obiceiuri nefaste îi rănesc mult mai puţin pe cei din jur decât pe cei care le practică. Dacă ţi se mai întâmplă uneori să te comporţi astfel cu tine însuţi înseamnă că încă nu te iubeşti suficient.

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul – iubirea şi aprecierea celorlalţi, satisfacţiile de tot felul, diferite idei şi teorii metafizice – nu-l vor linişti decât pentru scurt timp. Periodic el va deschide ochii, va înţelege că nu a primit ce-i trebuie şi va reîncepe să plângă. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalţi, reproşurile, ironia, violenţa – fizică sau verbală – neîndurarea, răceala sufletească, tristeţea, neîmplinirea, nerăbdarea, nemulţumirea, împrăştierea – toate acestea sunt semne care îi anunţă pe ceilalţi că în tine există un copil care plânge. O relaţie de iubire între două fiinţe care nu vor să se iubească pe ele însele este ca o punte îngustă peste un abis. Fiecare dintre ei speră că celălalt va reuşi miracolul să umple golul – să-i ofere atât de mult încât să-l scutească de necesitatea de a se descoperi şi iubi pe sine. Evident, este doar o himeră…

Atunci când nu mă iubesc pe mine însumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celalalt. Dacă nu mi le oferă, mă voi considera indreptăţit să mă supăr. Dacă mi le oferă din plin, dar eu nu simt că merit cu adevărat atât de mult, voi gândi că pur şi simplu se înşeală, că totuşi este o persoană naivă, iar dragostea sa va începe să mă sufoce.

De fapt, nu voi reuşi niciodată să primesc de la ceilalţi mai mult decât sunt capabil să-mi ofer eu însumi.

Atunci când aducem în relaţiile noastre starea de împlinire pe care o trezeşte veritabila iubire de sine, interacţiunea se stabileşte pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba de acea foame de iubire care face din interacţiunea cu celălalt o necesitate stringentă, dureroasă, ci de revărsarea unui preaplin. În felul acesta “a dărui” şi “a primi” dobândesc o altă semnificaţie. Atunci când îl eliberez pe celălalt de “obligaţia” de a vindeca rănile pe care mi le provoc singur prin faptul că nu mă iubesc, îi las timp pentru a savura iubirea.

Învaţă să comunici cu Sinele tău Divin

Pentru a învăţa să ne iubim pe noi înşine avem nevoie să înţelegem cum se raportează ceilalţi la noi pentru a ne iubi. Problema este că, încă de mici, am fost învăţaţi despre iubire numai ceea ce au reuşit să ne transmită cei apropiaţi – care aveau ei înşişi propriile limitări şi răni sufleteşti. Pentru a depăşi aceste tipare este bine să învăţăm să ne iubim aşa cum ne iubeşte o fiinţă foarte elevată, spre exemplu Sinele nostru Divin.

Iată o modalitate practică: timp de 29 de zile, vă spuneţi în fiecare dimineaţă, de 21 de ori afirmaţia „Sunt dintotdeauna călăuzit(ă) de Sinele meu Divin” şi îl rugăm să ne înveţe pe parcursul acelei zile să ne iubim aşa cum ne iubeşte el. În orele care urmează suntem cât mai atenţi la toate manifestările noastre, aşa cum facem când cineva spune uneori că ne iubeşte, dar acţiunile sale nu dovedesc asta şi căutăm să înţelegem care îi sunt sentimentele reale. E necesară o observare lucidă şi relaxată, nu pentru a vâna greşelile pe care le facem în relaţia cu noi, ci pentru a pătrunde în profunzime mecanismele prin care propria minte ne face să fim lipsiţi de iubire. De fiecare dată când observăm gânduri sau acţiuni de natură să ne rănească, intrăm în starea de oservator prin întrebarea “Ce gândesc eu acum?” şi “Ce simt eu acum?”.

Unul din locurile comune ale gândirii umane este că nu merităm iubire atunci când experimentăm ceva ce ne face să suferim noi sau alţii. De aceea, când ne simţim vinovaţi, ne refuzăm cu şi mai multă îndârjire dragostea şi astfel ne învârtim iar şi iar în acelaşi cerc. Totuşi, din punct de vedere divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care este în suferinţă (fiul risipitor) are nevoie de mai multă iubire pentru a se putea redresa.  Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate duce dincolo de aparenţe. Dacă nu suntem capabili să ni-l acordăm nouă înşine, este puţin probabil că vom reuşi cu ceilalţi.

Mai ales la începutul acestei practici, este posibil să fim uimiţi cât de des ne purtăm fără înţelegere şi iubire pentru noi înşine. Dar dacă perseverăm, vom observa curând că este tot mai uşor să sesizăm din timp această tendinţă şi apoi chiar să o suspendăm înainte de a declanşa multe din programele şi obiceiurile mentale negative. Treptat se instalează o stare de siguranţă, împlinire şi transparenţă. În finalul acestei perioade de 29 zile vom realiza o sinteză în care vom căuta să sesizăm cât mai clar diferenţele care au apărut în modul de raportare la noi înşine. La finalul acestei perioade se va configura o reţea neuronală prin care vom atrage alte informaţii şi alte reţele asemănătoare celei deja formate.  Este posibil ca pe parcursul acestei practici sau în zilele imediat următoare să se producă transformări binefacătoare şi neaşteptate în modul de interacţiune cu ceilalţi, cu persoanele foarte apropiate, dar şi cu cei pe care îi întâlnim în trecere.

Iubeşte-te aşa cum Sinele tău Divin te iubeşte

El nu-ţi răneşte niciodată sufletul pentru aţi salva imaginea. El nu te îndeamnă să fii descurajat – tocmai pentru că îţi cunoaşte infinita comoară lăuntrică. Nu-ţi şopteşte niciodată că eşti neputincios, întrucât ştie că în el sunt toate potenţialităţile. Nu te ameninţă că nu te va mai iubi din cauză că ai greşit; pentru el este evident că, atât timp cât vei exista separat, vei continua să greşeşti. Şi de altfel multe realizări minunate au fost obţinute “din greşeală”… El nu te va privi tolerant cum perseverezi în greşeală – aceasta riscă să devină o cale fără întoarcere. El nu te amăgeşte niciodată că meriţi iubire pentru că eşti “mai presus decât alţii”, căci ştie cu siguranţă că în această dimensiune nici măcar un grăunte de nisip nu ar putea să existe fără iubirea Tatălui.

Amintesc faptul că Niculina Gheorghiţă este autoarea cărţilor:

„Bucuria de a trăi în şi cu Dumnezeu. Ghid practic de psihologie cuantică”

„Regăsirea puterii interioare. Ghid practic de psihologie cuantică ”

„Bucuria de a trăi fără mască. Ghid practic de psihologie cuantică”

”Credinţele noastre creează realitatea noastră. Ghid practic de psihologie cuantică”,

şi creatoarea cursului “Regăsirea Puterii Interioare”, structurat în 7 module după cum urmează:

– Modulul 1 – Regăsirea identităţii divine (obiectiv: a te pune în contact cu identitatea ta reală, forţa ta de creator şi puterea ei de creaţie)

– Modulul 2 – Descoperirea puterii în relaţii (obiectiv: evaluarea relaţiilor din perspectiva celui care are puterea de decizie şi de a experimenta forţa unei relaţii în care ambii parteneri sunt total în siguranţă)

– Modulul 3 – Regăsirea şi descoperirea iubirii de sine (obiectiv: descoperirea capacităţii de a fi mereu şi necondiţionat de partea ta, indiferent de ce, cum, cât şi când ai făcut ceva)

– Modulul 4 – Descoperirea puterii emoţionale (obiectiv: activarea poziţiei observatorului nonjudicativ prin iubire necondiţionată în orice experienţă de viaţă)

– Modulul 5 – Descoperirea puterii voinţei şi a intenţiei (obiectiv: activarea şi experimentarea capacităţii de creaţie la nivel holografic)

– Modulul 6 – Descoperirea puterii minţii (obiectiv: activarea unei minţi care transformă experienţa în înţelepciune şi care este focalizată ca un laser în orice situaţie de normalitate sau criză)

– Modulul 7 – Descoperirea trăirii în prezent, aici și acum  (obiectiv: crearea unui portal interior de trecere în Sine, experimentarea potenţialului nelimitat al Sinelui, cu descărcarea şi stocarea în minte a experienţelor de acest gen,  sub formă de abilităţi).

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!