cantec

Inima

Publicat de

0

  INIMA BUN 1 Pe o pajişte, la umbra unui arbore falnic, vorbeam cu Cerul.
„Şi mă nasc acum, din nou, şi cresc în petalele florilor, şi roua dimineţii mă primeneşte în fiecare zi.
Şi fulgerele nopţii îmi deschid tainele Lumilor.
Sufletul meu e vântul ce aleargă peste mări, razele de Soare ce împodobesc spuma valurilor, Luna strălucindă peste vise, crestele munţilor glorioşi pictate de norii veseli şi pufoşi, aripile zborurilor înalte, Cerurile violet-azurii, nuferii şi lacurile lor, macii – ah, macii cei cu inimile sus -, toate zâmbetele, toţi copiii, toate făpturile şi toţi oamenii.
Căci toate acestea şi ei toţi sunt în mine, la fel cum eu vieţuiesc în toate şi în toţi.”

INIMA BUN 2„Păşeşte hotărât, făptură binecuvântată”, tocmai ce-mi spune o floare albastră de câmp. „Umblă prin lume slobodă, minunato, căci Aici şi Acum e timpul tău!
Cheamă-ţi fluturii, marea, păsările, miresmele nopţilor de vară, ochii deschişi şi inimile treze, visurile ce deja ţi le împlineşti, făpturile trimise cu praf solar în calea ta, şi joacă-te!
Cântă, dansează, creează, bucură-te şi înalţă-ţi sufletul în miracolul de A FI!
Acesta e dreptul tău la Fericire şi aportul tău cel mai preţios adus în aceste timpuri, acestui Univers minunat!”
În timp ce-mi spunea toate acestea, floarea albastră de câmp lua diferite înfăţişări. Mai întâi se transformă într-o veveriţă, apoi într-o pasăre, într-un copil, într-un lac, într-un stejar, într-un om, într-o ploaie, într-un răsărit, în Mama, într-un fulg de zăpadă, într-o noapte, într-un ger, şi apoi, pe rând, în toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată. În toţi oamenii pe care i-am iubit şi care m-au iubit şi în cei care nu m-au iubit, în cei care m-au iubit şi pe care nu i-am iubit, în toţi cei ce m-au părăsit şi în cei pe care i-am părăsit, în toţi oamenii ce m-au nedreptăţit, m-au rănit, m-au chinuit şi în toţi cei pe care şi eu i-am rănit sau i-am nedreptăţit, în toţi cei care m-au ajutat şi în toţi cei pe care i-am ajutat, în toţi prietenii ne-prieteni care mi-au sfâşiat inima, în toţi cei care au rămas lângă mine şi lângă care am rămas.

Apoi, ceea ce fusese floarea albastră de câmp luă forma Pământului întreg, pe urmă a întregii Galaxii, apoi a nenumărate galaxii, iar la final, adunând tot ce-mi arătase până atunci, deveni o frumoasă inimă alb-strălucitoare, care mi se înfipse adânc în piept.

INIMA*************************

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Şi… te aştept în cadrul GRUPULUI INTERACTIV de pe Facebook Spatiul Inimii – Porti Deschise https://www.facebook.com/groups/835115993204530/ , UNDE ÎMPĂRTĂŞIM IDEI INTERESANTE ŞI INSPIRATOARE, SIMŢIRI UNICE FIECĂRUIA, PENTRU A NE SUSŢINE RECIPROC PE DRUMUL ALES DE FIECARE, PENTRU A AFLA INFORMAŢII NOI SAU PENTRU A PĂTRUNDE ÎN PROFUNZIMEA CELOR ŞTIUTE DEJA, PENTRU A PURTA DISCUŢII FRUMOASE ŞI UTILE, PENTRU A TRANSPUNE ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI CUNOŞTINŢELE ACUMULATE, PENTRU A NE FI MAI BINE, MAI FRUMOS ŞI MAI CALD ÎN INIMI. 🙂

 

Despre cea care nu se trezise încă

Publicat de

0

FOTO BLOG 600 woman-in-moonlight

În seara aceea, pentru puţin, timpul s-a oprit. Inimile au fost împreună, atunci, pentru eternitate.
De cântecul surd al neputinţei nu s-ar fi auzit, aş fi fost goală, despletită şi tremurândă sub lumina Lunii.
Şi ţi-aş fi spus:
Iubeşte-mă, iubeşte-mă mult, sau măcar puţin.
Acoperă-mi ochii şi pântecul şi coapsele cu răsuflarea ta, cu inima ta.
Adulmecă-mă, soarbe-mă, fă-mă a ta şi nu-mi mai da drumul.

Dar cântecul neputinţei s-a auzit, sumbru, greu şi deplasat. A pornit timpul oprit de mirarea minunii noastre şi ne-a trimis.
Pe fiecare, la locul lui.
Pe fiecare, în drumul lui.
Pe fiecare… la dragostea lui.

FOTO BLOG 600 moonlight-1Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Am cântat cu vocea spartă cântecul surd al neputinţei

Publicat de

0

Imagine                 

Am cântat cu vocea spartă şi sufletul gol cântecul surd al neputinţei.

Am cântat cu versuri ce împroşcau întrebări, sentinţe, călăi şi victime, am urlat ca o fiară sălbatică alungată de pe singura planetă ce există, urât şi abandonat pui de om azvârlit de o forţă închipuită.

Am cântat cu vocea spartă şi sufletul gol cântecul surd al neputinţei, sub epuizarea celui ce nu renunţă, dar care bate, cu obstinaţie, doar la porţi închise, uitându-şi fiinţa ce sălăsluieşte înlăuntru-i, pasăre vie a tuturor răspunsurilor şi visurilor lui.

Şi-n ultima lacrimă a ultimei note a cântecului surd al neputinţei, porţile s-au deschis: am văzut Marea, am văzut fetiţa care alerga cu pletele-n Cer şi care construia castele de nisip, gingaş arhitect de visuri poleite-n Soare. Am privit-o cu uimirea celui ce priveşte întâia oară: ea nu punea nicio întrebare, pentru că Cerul, Marea, Nisipul şi Dumnezeu erau la îndemâna ei.

∫∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!