Închide, închide uşa, străine! – Dragelor mele prietene Miha şi Ancuţa, şi Ancăi Mitu

FOTOvine-furtuna-irene-B
După multe hăuri întunecate şi mări învolburate, trudite şi traversate, Soarele îmi zâmbea iar, în felul său şugubăţ şi unic.  

Tocmai reuşisem să mă adun din toate negurile, din toate cioburile aruncate peste tot până la capătul lumii, şi Viaţa mi se arăta din nou, în toată splendoarea ei de lumină.

Păşeam lin. Cărarea nouă era străjuită de copaci plini de steluţe şi împodobită cu zăpadă strălucindă. Deodată desluşesc, în zare, forma unei uşi mari, frumoase şi impunătoare, care tocmai se deschidea larg. Dincolo de uşă, o făptură zâmbitoare mă invita, cu drag în glas, să intru, povestindu-mi despre lumea mirifică ce mă aştepta acolo, şi rugându-mă ca împreună s-o creem şi mai frumoasă, şi mai luminoasă.

FOTO 204jpgAm intrat, temătoare, dar dornică să-nvăţ ceea ce noul drum îmi pregătea, şi atât de recunoscătoare pentru invitaţia spre creaţie pe care tocmai o primisem. Am păşit, emoţionată, alături de gazda mea, ascultându-i poveştile minunate despre lumea cea nouă, în timp ce inima mea îşi amintea de unele flori superbe, ireal de frumoase, cu parfum delicat, pe care aş fi dorit imediat să le aduc şi să le plantez acolo, alături de noua mea prietenă, în lumea ei, în lumea noastră.

FOTO STAIRS

În curând ajunserăm la un lung şir de trepte, destul de înalte, unele chiar foarte înalte, unele strâmbe, înclinate şi foarte alunecoase. Făptura cea cu drag în glas mi-a spus că de vreme ce mă primise în acea lume mirifică, trebuia să fac cumva să urc acele trepte, pentru a ne putea pune în aplicare, împreună, planul măreţ.

E adevărat că m-am împiedicat puţin de una sau două, pe alta am alunecat, dar le-am urcat rapid, cu demnitate, pe toate. Mi-am privit noua prietenă zâmbind, dar ce să vezi?

„Acum întoarce-te, m-am răzgândit, nu e loc şi pentru tine în lumea aceasta frumoasă, dar am să te chem altă dată, în vizită, ca să vezi şi tu puţin din ea, măcar aşa, de la distanţă. Am să te chem să-mi admiri măiestria şi aş vrea să vii”, spuse ea.

…??

Nu avea rost să mai zăbovesc acolo, nu am stat vreodată unde nu am fost dorită, dar înainte de a face cale-ntoarsă, am încercat să zăresc mirifica lume abia dăruită şi deja luată înapoi. Tot ce-am putut vedea, însă, au fost durerea, dar şi lumina, din propria mea inimă, precum şi câteva măşti uzate, scorojite, ca acelea folosite cândva la balurile mascate, împrăştiate pe un pământ îngheţat şi acoperit din loc în loc de un ciudat şi nepotrivit gazon confecţionat dintr-un fel de plastic.

FOTO 206

M-am îndreptat cu calm spre şirul de trepte, pentru a-l coborî şi a ajunge la ieşire, însă ce uimită am fost atunci când am realizat că niciuna din trepte nu se mai afla acolo. Am salutat cu un zâmbet gazda neprietenoasă şi am ieşit cu o lacrimă pe inimă, mirată, din nou, că uşa cea mare şi frumoasă pe care intrasem devenise atât de mică, atât de întunecată.F22

Păşind buimacă dincolo de ea, am auzit-o trântindu-se cu putere în urmă. Mi-am ridicat ochii spre Cer, mi-am îmbrăţişat în inimă iubitul şi prietenele dragi şi am pornit-o încet, dar hotărât, înainte, rostind cuvinte pe care se aşeza, mângâietoare, zăpada cea strălucindă, cea care, doar prin existenţa ei, alină tot, iartă tot, curăţă tot.

„Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat acele trepte importante – pe care, de fapt, doar eu le-am văzut şi doar eu le-am urcat -, dar închide, închide uşa, definitiv, străine, pentru că eu am alte visuri, alte zboruri, alte iubiri şi alt drum, croit cu – şi din – Cer, care abia mă aşteaptă.”

Experienced thoughts

FOTO170

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Reclame

Ce bine că nu m-am trezit de tot

FOTO70

Cu glas lăuntric de copil m-am trezit din somn ca un lujer înalt căutând răsăritul.

Mi-am aşezat cu mirare tălpile goale pe iarba moale – ah, ce senzaţie – întrebându-mi somnul cum se făcea oare că patul din odaia mea ajunsese odată cu mine în mijlocul pădurii şi al verii.

Până să mai ridic spre Cer şi alte întrebări, câteva păsări albe veniră şi mă prinseră în dansul lor zburător, câţiva cocostârci se alăturară şi ei timid, triluri vesele se auzeau în cor dinspre câţiva copaci frumoşi şi semeţi, roiuri de gâze zburdalnice veniră şi ele în mare viteză, deschizând calea unui superb stol de rândunele, vreo trei veveriţe şi câţiva iepuraşi veniră şi ei şi, în curând, toată pajiştea din mijlocul pădurii vuia de ţopăieli, învârtituri, loopinguri înaripate, scăldate de Soarele care lumina din ce în ce mai bucuros la vederea dansului şugubăţ de făpturi amestecate şi contopite cu vara, cu iarba, cu copacii, cu cântecul, cu Cerul şi cu mine.

Copil fiind în sinea mea în mijlocul acestei petreceri, unde nimic şi nimeni nu mai era ne-la-locul-lui, unde nimic nu mai era greşit, unde întrebările nu se mai iţeau din moment ce totul era atât de simplu, şi unde timpul nu mai curgea din moment ce inima cunoştea numai bucuria, am (re)cunoscut lumea toată aşa cum o ştiam: o casă a luminilor în zbor.

Nu ştiu cât a durat petrecerea noastră timpul nu exista acolo dar m-am trezit din nou. Mi-am aşezat cu mirare tălpile goale pe covorul alb şi moale, întrebându-mi somnul cum se făcea oare că patul şi cu mine eram din nou în odaia mea?

Până să mai ridic alte întrebări spre Cerul de dincolo de fereastră, câteva păsări albe, câţiva cocostârci, câteva rândunele, vreo trei veveriţe şi câţiva iepuraşi începură să ţopăie de mama focului prin pat, pe covor, pe pervazul fereastrei.

„Aha, am înţeles”, mi-am zis. „Nici acum nu m-am trezit de tot”, dar, vai, ce bine!! Ce bine că nu m-am trezit de tot din cel mai adevarat adevăr din câte există. Păi nu unul dintre iepuraşi mă luase cu el de mână acum ceva timp când cerul de deasupra-mi se întunecase şi mi se părea că nu voi mai găsi niciodată drumul spre răsărit? Păi nu vreo cinci, şase rândunele mi-au ţinut, cu forţa, lecţii de zbor, când eu eram sigură că nu mai puteam decât să mă târăsc pe veşnicie? Oare nu cele trei veveriţe mi-au arătat cum poţi urca din prăpăstii, cum să te caţeri şi să ajungi la umbra unui arbore prietenos, şi oare nu păsările albe au adus, cu multe intervenţii, un vultur uriaş, care m-a purtat pe aripile sale vreme de mai multe luni la rând în care am simţit, reamintindu-mi, mireasma de foc sacru prinsă în penele lui?…

„Ce bine că nu m-am trezit de tot”, mi-am zis.

Adică, ce bine că, de fapt, în sfârşit, am început să mă trezesc.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Am poposit la marginea lumii

FOTO57

Am poposit la marginea lumii când cerul apăsa cu plumb pe inimă, vântul şuiera depresii şi tu vroiai să fii doar o amintire a iubirii neîntâmplate destul.

Am poposit la marginea lumii şi toţi ochii prietenoşi dispăreau rând pe rând, deşi pe mulţi dintre ei îi învăţasem, altădată, să zâmbească.

Am poposit la marginea lumii şi eram atât de singură. Cum altfel aş fi putut înţelege?!…

La marginea lumii nu puteam, nu ştiam, nu înţelegeam cum, unde, de ce, cu cine să merg. După o vreme însă, am pornit. La început am încercat să mă târăsc pe poteci cunoscute, deşi acea cădere de inimă în abis nu fusese trăită până atunci.

M-am târât multe zile şi multe nopţi, înapoi, spre drumul pe care ajunsesem acolo, la marginea fără vreun zâmbet, fără vreo pasăre, fără vreun răsărit.

M-am târât un timp fără de clipe, încercând să urc abisul pe poteca pe care executasem o cădere liberă… Până ce m-am ostenit atât de rău, până ce totul a devenit atât de vag, dar atât de dureros şi atât de fără sens, încât mi-a fost totuna. Totuna dacă urc, stau, cobor, zac sau mă târăsc. Nu mai ştiam cine sunt şi nici nu mai aveam puterea să vreau să ştiu…

…Până ce inima a răsărit. S-a aprins, s-a ridicat, a spart zidurile în care fusese ferecată, a dat deoparte mantiile de vreme bună şi de vreme rea, patimile, îndoielile, şi, aşa, sângerândă, dar mai vie decât se ştiuse până atunci, m-a prins de mâini. M-a ridicat, mi-a aşezat picioarele pe pământ, pe pământul din josul cel mai de jos al abisului, şi m-a ajutat să păşesc. Era cald, pământul acela era cald–călduţ, apoi a devenit fierbinte, incandescent, în timp ce o scară tocmai cobora din Cer, o scară ce părea firavă, ca dintr-o sfoară subţire. Şi pământul incandescent pe care tălpile mele începuseră să-l iubească mi-a dat forţa şi curajul de a prinde scara subţire cu mâinile, începându-mi urcarea din abis. Şi fiecare treaptă ca de sfoară a scării venite din Cer pe care păşeam, se preschimba într-o treaptă solidă de piatră blândă şi caldă. În timp ce urcam în felul acesta pe scara ca de sfoară, prindeam şi mai mult curaj, şi curând mi-am dat seama, sau poate eu am plăsmuit aşa, că urcasem o distanţă mult mai mică decât aceea pe care o căzusem… şi iată-mă ieşită din abisul de la marginea lumii, într-o pajişte frumoasă, sub un cer ce abia aşteptase să mângâie inima, lângă un pârâu lin-curgător…

Acolo m-am oprit puţin ca să-mi trag răsuflarea (căci drumul adevărat abia îmi începuse), m-am întins în iarba crudă, am sărutat pământul din care şi ea, şi eu, veniserăm, mi-am plecat fruntea în faţa Cerului ce-mi trimisese Soarele in formă de inimă şi în faţa Soarelui ce-mi trimisese razele în formă de scară, şi m-am botezat în apa pârâului lin-curgător.

Apoi mi-am plecat fruntea în faţa ta şi ţi-am mulţumit pentru că ai vrut să fii doar o amintire a iubirii neîntâmplate destul, pentru ca eu să nu fiu doar o amintire a propriei mele neiubiri.  

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Am învăţat de la Dragoste să spun DA

FOTO20_BLOG

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când roua ierbii de mai mi-a revelat o taină mult mai mare decât lacrima din colţul buzelor mele.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când pasărea cea neînfricată mi-a adus în zborul ei pe Cer o altă dimensiune decât aceea a privirii mele pierdute.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când m-am iubit mai mult cu omul care a plecat, decât cu cel care ar fi rămas.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când mâna sfântă, oferindă, a Mamei mele, mi-a arătat un Univers mai nesfârşit decât tristeţea veche a ochilor privind în urmă.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când omul care a venit şi nu a mai plecat şi-a arătat zâmbetul ochilor mei înceţoşaţi şi furioşi de atâta uitare a bucuriei.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când prietena mea m-a învăţat că ochii ei şi ochii mei formează o singură inimă.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA, iar roua ierbii de mai, pasărea cea neînfricată, omul care a plecat, mâna Mamei mele, omul care a rămas şi ochii prietenei mele m-au învăţat s-o fac şi atunci când spun NU.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!