Sky is the limit

DSCF8933

Băut-am hulpav din licoarea Zeilor de atâtea ori şi cu atâta nonşalanţă, de parcă Porţile Cerului se deschiseseră pentru mine şi nu aveau să se mai închidă niciodată.

De parcă totul era desenat pentru mine, iar eu eram aici ca să mă înfrupt din darurile cereşti, fără a şti ce beau, ce respir, ce sunt.

Când Porţile Cerului au părut a se închide fără motiv şi fără preaviz, iar fluturii albi ce-mi aduceau licoarea fermecată nu au mai venit, a trebuit, am hotărât, să mă arunc în mare şi în râu fără să ştiu să înnot, întâie lecţie de ciudat joc de-a viaţa-moartea, fără instructor, fără plută, fără maluri.

Nici acum prea bine nu ştiu să înnot, dar ştiu că apa e mai inteligentă decât mine, aşa încât, pe măsură ce învăţ că pot să înnot, eu curg cu ea, iar ea cu mine, ţinându-mă la suprafaţă în palmele ei. N-am mai căutat de mult maluri, şi-apoi fluturii albi vin din când în când în vizită, ştiind că am învăţat deja să ştiu că pot să-mi iau singură licoarea fermecată.

Şi totul e un farmec, pentru că fiinţa-mi sacră dinlăuntru-mi are nelimitat acces la Porţile Cerului, la licoarea Zeilor, la dansul pe apă, precum trupu-mi firav, dar puternic, păşeşte azi mai hotărât şi mai senin pe umbre, pe soare, pe furtuni.

Şi când îmi voi aminti pe de-a-ntregul fiinţa nelimitată dinlăuntru-mi, voi şti că Porţile Cerului nu s-au închis şi nu s-au deschis niciodată.

Pentru că Cerul nu are porţi, aşa cum eu însămi nu am, decât dacă eu le plăsmuiesc în noaptea rece de uitare a nelimitării mele Dumnezeieşti.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Reclame

Am cântat cu vocea spartă cântecul surd al neputinţei

Imagine                 

Am cântat cu vocea spartă şi sufletul gol cântecul surd al neputinţei.

Am cântat cu versuri ce împroşcau întrebări, sentinţe, călăi şi victime, am urlat ca o fiară sălbatică alungată de pe singura planetă ce există, urât şi abandonat pui de om azvârlit de o forţă închipuită.

Am cântat cu vocea spartă şi sufletul gol cântecul surd al neputinţei, sub epuizarea celui ce nu renunţă, dar care bate, cu obstinaţie, doar la porţi închise, uitându-şi fiinţa ce sălăsluieşte înlăuntru-i, pasăre vie a tuturor răspunsurilor şi visurilor lui.

Şi-n ultima lacrimă a ultimei note a cântecului surd al neputinţei, porţile s-au deschis: am văzut Marea, am văzut fetiţa care alerga cu pletele-n Cer şi care construia castele de nisip, gingaş arhitect de visuri poleite-n Soare. Am privit-o cu uimirea celui ce priveşte întâia oară: ea nu punea nicio întrebare, pentru că Cerul, Marea, Nisipul şi Dumnezeu erau la îndemâna ei.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!