Ninge, Iarnă, ninge!

FOTO175Era într-un februarie nebun, când nu ştii ce-ţi doreşti mai mult: să mai ningă o dată sau să vină primăvara.

Mă întorceam de la birou şi nu aveam nicio tragere de inimă să mă îndrept direct spre casă. Nu era foarte frig, aşa că am deviat de la traseul obişnuit şi am pornit, pe jos, într-o plimbare spre centrul oraşului, privind vitrinele, oamenii, Cerul. Foarte curând, fulgi mari începură să alerge către mine, spre dulcea mea încântare. Nu ştiu ce simţiţi voi când ninge, dar mie, splendoarea adorabililor fulgi albi îmi arată, îmi spune, îmi explică faptul că totul e posibil. Totul!

Am iuţit pasul, doar aşa, ca să mă armonizez cu ritmul lor – al fulgilor – , deşi habar n-aveam unde mă duceam. La un moment dat, am zărit ferestrele primitoare ale unui interior cald şi îmbietor de cafenea, şi am intrat. Se înnoptase de-a binelea, zăpada avea multă treabă în seara aceea, aşa că mi-am zis că o să-mi trag sufletul puţin la o ciocolată caldă şi apoi o să pornesc direct spre casă.

 CIOCO NINGEM-am aşezat într-un loc mai retras, am aprins lumânarea de pe masă şi mi-am scos cele două telefoane, unul personal şi unul de serviciu, pe care, imediat, cu un gest iritat, le-am aruncat înapoi în geantă. Nu, n-am chef de nimeni.

Doi ochi negri, migdalaţi, mă priveau întrebători, de sub nişte sprâncene întunecate şi frumos arcuite.

„Ce doreşte domnişoara?”

Ha, ce formulă de adresare neobişnuită pentru zilele noastre. Nu se potrivea nici cu pletele lui negre şi tinere, prinse-n coadă, nici cu anii mei maturi, dar mergea de minune cu starea mea de spirit, chiar dacă ştiam că, probabil, îşi spunea poezia învăţată pe dinafară.

Păi domnişoara măritată îşi doreşte să se simtă iubită şi apreciată, dorită şi drăgălită, dar muşcându-mi buzele, îi răspund:

„O ciocolată caldă, caldă şi bună, bună, mulţumesc.”

„Sigur, sigur, imediat, imediat”, răspunse el şi se îndepărtă cu un zâmbet năstruşnic dar ciudat în acelaşi timp, şi cu un mers de felină care abia atinge pământul.

În timp ce-mi savuram ciocolata adusă în timp record şi fulgii îşi făceau de cap afară, am simţit, deodată, că ceva inevitabil mi se va întâmpla – ceva mare, frumos, tumultuos – probabil, o dragoste mare. Am plătit şi am plecat grăbită, luându-mi rămas bun de la bărbatul brunet.

FOTO NOI 2

Peste ani, într-un februarie gol şi pustiu, ochii tăi au venit odată cu fulgii cei mai mari şi mai frumoşi din iarna aceea. Te-am iubit cu fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, cu fiecare privire pe care mi-o adresai, cu fiecare zâmbet pe care-l aduceai în lumea mea. Am iubit aerul pe care-l respirai odată cu mine, cu disperarea condamnatului la moarte care nu mai are decât trei zile de trăit, de iubit, de oferit.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste inima nebună!

Multe zile grele şi nopţi negre ale sufletului au trecut peste acele întâmplări… Şi iată-ne Acum, Aici.

FOTO NOI 1Cu privire ştrengărească de fetiţă iubită şi răsfăţată, mi-am luat iubitul de mână şi l-am dus acolo unde nu fuseserăm niciodată împreuna: la cafeneaua aceea în care eu călcasem o singură dată, cu mulţi ani în urmă. Am ales aceeaşi masă – care era liberă, pentru că momentul era potrivit – şi ne-am aşezat. Cineva ne-a luat comanda şi nu am putut să nu întreb persoana despre bărbatul brunet, cu părul strâns în coadă, care lucrase acolo cândva, sau poate mai lucra încă. Nu ştia despre cine vorbesc, deşi era însuşi patronul, uimit că, de când deschisese cafeneaua, cu doisprezece ani în urmă, nu avusese decât femei angajate, şi niciodată bărbaţi. Deşi am insistat, el mi-a spus hotărât:

„Probabil confundaţi cafeneaua, nu am avut niciodată angajaţi bărbaţi.” I-am mulţumit, dezamăgită, şi în timp ce încercam să-i explic iubitului meu de ce mă interesam de bărbatul acela – lucru pe care nici eu însămi nu reuşeam prea bine să mi-l definesc -, zăresc, deodată, de partea cealaltă a ferestrei, afară, doi ochi negri, migdalaţi, care mă priviră vreme de câteva secunde, îmi adresară un scurt zâmbet şi dispărură în zăpadă, nu înainte, însă, ca eu să am răgazul de a le mulţumi cu gândul, inima şi privirea. Înţelesesem.

FOTO INIMIVino, iubite, hai să mergem Acasă. Pe drum, fulgii mari se arătară din nou, aşa, ca să-mi confirme şi ei că drumul pe care-l parcursesem era cel potrivit şi necesar, era al meu.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste două inimi într-una singură!! Acum, Aici şi dintotdeauna.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Reclame

Acasă (pentru Gabi Diaconu)

FOTO36

N-am stat prea mult pe gânduri. Când am aflat de Călătorie, mi-am făcut repede un bagaj sumar şi m-am repezit la tren.

Avea două vagoane. Pe unul scria: „Linia 1. Fără mască de oxigen. Numai pentru cei antrenaţi.” Nu-i de mine, zic, am încercat eu asta, în felul meu, şi n-a mers. Trec la următorul: „Linia 1. Cu mască de oxigen. Numai pentru cei pregătiţi”. OK, zic, aici. 

Nerăbdătoare şi curioasă, urc în vagonul cu multe compartimente, toate având uşi inscripţionate cu câte un nume. Ce drăguţ, zic, mai fain decât cu numere, şi dau cu ochii de uşa cu numele meu. Vreau s-o deschid, dar cineva mi-o deschide dinăuntru.

„Sunt însoţitorul tău în această călătorie. Hmmmm, ce credeai, că o s-o faci chiar singură? Uite, ţi-am pregătit un loc plăcut şi comod. Văd că nu te-ai răzgândit după ultima noastră discuţie!”

„Nu m-am răzgândit”, zic, dar începusem să mă tensionez un pic. „Hai, aşează-te”, îmi spune el cu zâmbetul larg, cu ochi adânci şi plăcuţi sufletului. Mă aşez. „Sunt aici şi pot opri trenul oricând, dacă tu vei vrea asta”. Ohoho, deja devenise puţin inconfortabil. Mă uit însă din nou la el, şi-mi revin curajul şi concentrarea. „Okay, pornim?” „Pornim”, zic.

Pe geamul mare al compartimentului, încep să mă privesc. Eu, în Călătoria mea de până acum. Eu, în cele mai adânci neguri şi abisuri, în uitarea Fiinţei mele adevărate, în chinurile luptei cu dragoni sluţi şi răi scoţând flăcări pe nări, urmărindu-mă, vânându-mă, obosindu-mă până la epuizare în noaptea cea mai neagră a sufletului meu. La timp, însoţitorul meu îmi spune că vom lăsa în urmă această privelişte, la un moment dat, pentru că trenul merge cu o viteză destul de mare. Ce bine, îmi zic, eu credeam că nici nu plecase încă, şi că imaginile de pe fereastră erau cele care fugeau pe lângă noi, încercând să mă înghită cu guri de flăcări şi gheare de lupi.

…A durat ceva. Am trecut prin toate angoasele, neputinţele, erorile, ororile şi iluziile suferinţei. Am trecut prin mine, cea de atunci. A durut. A durut aproape ca atunci. Apoi însă, a început să se lumineze. Treceam pe lângă un peisaj mirific, vedeam creste de munţi înzăpeziţi, cu soare primăvăratic şi albăstrele prinse de fereastra compartimentului. Mă întorc spre însoţitorul meu, care avea cel mai frumos zâmbet pe care-l văzusem vreodată: „Asta a fost tot”, zice el. „Hai să coborâm. Am ajuns.” „Am ajuns, am ajuns, am ajuns??? Şi nu trebuie să mai fac niciodată călătoria asta??” „Întocmai”, îmi spune el, cu cel mai dulce glas pe care l-am auzit vreodată.

N-am mai stat pe gânduri, şi, în timp ce coboram, m-am gândit: Eu am trecut pentru ultima dată pe acolo pentru că Eu sunt aici şi ea, povestea mea, a rămas acolo. Eu NU SUNT povestea mea. I-am strâns mâna cu recunoştinţă şi i-am mulţumit cu inima, cu Cerul şi cu Pământul, pentru că m-a ajutat să-mi făuresc Linia de destin pe care doresc să păşesc de acum înainte.

Şi în timp ce mă îndreptam spre casă, unde sigur iubitul meu mă va fi aşteptat cu un ceai bun de petale de trandafir şi ghimbir, am înţeles că, din clipa aceea, casa mea putea fi oriunde, pentru că eu ajunsesem, în sfârşit, deja, pentru totdeauna, Acasă.

 Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!