Autor: Irina Luana Stan

Se făcuse noapte de mult. Nici nu ştiam de când nu mai văzusem soarele. Soarele cel adevărat, cu raze ce mângâie pleoapele şi petalele florilor de pe alei, cel ce aduce valul care caută glezna, dragostea şi visurile.

Nici despre Lună nu mai ştiam prea multe în ultima vreme, abia de-mi lăsa vreo rază stingheră în câte o seară în care Cerul cu greu îmi mai găsea ferestrele.

Când am început să mă întreb unde-i toată lumea mea, căci eu din – şi în – strălucirea ei mă născusem, a fost bine. Căci astfel noaptea-fără-de-sfârşit începu a se mişca din încremenirea ei adormită.
Nu aveam, sau mai curând îmi creasem cu sârg iluzia unei realităţi în care nu aveam niciodată timp. Cum să-ţi rupi o vacanţă adevărată din iureşul fără de sfârşit al unei companii multinaţionale? Ajungi să nu ţi-o mai doreşti, cu gândul la tot ceea ce te aşteaptă nerezolvat la întoarcere. Şi totuşi, venise vremea. Vremea când ori eu, ori sistemul, avea mai mare importanţă. Dar nu ştiam încă.

Sub un impuls furtunos ce nu puteam să mi-l explic, am reuşit să conturez totul în timp record, iar amica mea de la agenţia de turism mi-a definitivat toate cele necesare: traseul, biletele de avion, detaliile, vizita la el – o dorinţă veche şi de mult trecută pe lista celor imposibil de realizat.
Astfel că, strângându-mi lucrurile necesare călătoriei, mi-am îngrămădit multe bucăţi de timp în bagaj, şi, iată-mă la aeroport, după o săptămână tumultoasă de nopţi petrecute la birou, în încercarea vinovată de a rezolva cât mai multe şi mai grele şi mai urgente şi mai de nelăsat.
Călătoria părea interminabilă, iar eu mă simţeam înfiorător de obosită. Cum nu reuşisem vreodată să dorm în vreun avion, fiind fixată pe ideea stupidă că dacă, Doamne fereşte, ar fi urmat să se întâmple ceva, era mai bine să fiu trează şi vigilentă, mă întrebam, acolo, la mii de metri deasupra zorilor, cum de făcusem o asemenea prostie, să plec înainte de un deadline atât de important şi să las atâtea lucruri delicate pe mâna colegilor care, deşi binevoitori, nu aveau nici timpul, nici toate informaţiile şi nici priceperea pentru a le rezolva aşa cum ar fi trebuit. Ce mai, era clar că urmau să se dărâme compania, ministerele, instituţiile beneficiarilor şi toate părţile implicate în proiectele pe care le conduceam. Doar egoul meu era în ascensiune liberă.

Primul contact cu o altă lume îl pot descrie ca fiind dezagreabil. Prea cald, prea umed, prea departe. Prea nepregătită şi prea obosită.
După lungul drum de la aeroport, pe care l-am făcut într-un autobuz ce fusese odată, la vremea lui, autocar, şi care acum era murdar, plin de mirosuri înţepătoare şi tremura din toate scaunele şi din toţi ţâţânii, m-am văzut în sfârşit ajunsă la căsuţa din lemn şi paie care mă aştepta, înconjurată de o mică grădiniţă cu vegetaţie luxuriantă. Un iaz micuţ clipocea în spatele curţii. Prea modestă, dar primitoare. Cu soare mult, mult, pe care poate că-mi va fi fost dat să-l văd în cele câteva zile de şedere acolo.
Femeia sărmană şi binevoitoare mă întrebă într-o engleză aproape de neînţeles dacă mai am nevoie de ceva, arătându-şi puţinii dinţi stricaţi şi ochii superbi într-un larg zâmbet măsliniu. „That would be all, thank you”, îi răspund bucuroasă că locuia nu mai departe de câteva sute de metri de casa pe care mi-o oferise pe perioada vacanţei mele solitare şi, după toate aparenţele, nebuneşti. Urma s-o văd a doua zi, când avea să mă conducă la el, dis de dimineaţă.

Eram atât de extenuată de tot ce făcusem, gândisem şi trăisem în ultima vreme şi în ziua aceea, încât am adormit curând, visând agitat făpturi înfricoşătoare cu aripi imense care păzeau intrarea unui templu uriaş, candelabre zburătoare din care curgeau picături de ceară roşie din lumânările arzânde peste toate foile contractelor, actelor adiţionale, scrisorilor oficiale şi rapoartelor mele luate de vânt, şi zâmbetul fără dinţi al femeii cu tenul smead şi ochi de tăciune, Zeka, ce mă forţa să mănânc orez nefiert şi napi murdari de pământ.
M-am trezit lac de sudoare, speriată şi cu un acut sentiment de singurătate. Două ore mai erau până ce Zeka avea să vină. Mi s-a părut o tragedie lipsa duşului adevărat şi a unei băi civilizate, dar m-am descurcat cu duşul improvizat dintr-o stropitoare, un furtun şi un cazan, aflat în spatele curţii. „N-aş putea sta aici nici o săptămână întreagă, nu ştiu cum am putut să fac o asemenea alegere pentru puţinul meu timp liber.” Visam deja la apartamente de lux din hoteluri de 5 stele, cu piscine, jacuzzi, masaj, mâncare europeană şi tot tacâmul. Ce-o fi fost în capul meu?? Nu-i nimic, merg astăzi acolo şi apoi găsesc un loc unde să am semnal şi de unde să pot suna şi o rog pe amica mea să-mi aranjeze altceva. Pierd bani şi timp, dar măcar îmi rămân trei zile de răsfăţ bine meritat. Oricum pierd vremea aici, nu am cum să mă simt bine în condiţiile astea oribile. O fi drumul spre Cer pavat cu latrină şi duş din stropitoare în fundul curţii, insecte oribile şi terci în vase de tablă pe post de mic dejun, prânz şi cină? O fi, dar nu pentru mine.
Zeka mă conduse până unde începea drumul spre Templu, de unde aveam să mă descurc singură. „Mai bine, o să am timp să mă adun puţin până ajung.” Eram aşteptată, sau cel puţin amica mea de la agenţia de turism mă asigurase că făcuse personal toate demersurile pentru a fi trecută pe „listă”. Şi cum el nu primea, se pare, decât pe baza unei recomandări serioase din partea cuiva de încredere, mă simţeam atât privilegiată, cât şi pierdută. Ce aveam să-i spun? „Maestre, viaţa mea e un haos total, ajută-mă.” Ce aveam să-l întreb? „Maestre, ce să fac? Spune-mi ce să fac, şi fac. Eu sunt ascultătoare.”

După aproape o oră de mers pe jos, am zărit un lung şir de trepte ce ducea spre o poartă imensă. Mintea mi-a fulgerat spontan: Cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide.
Mi s-a deschis. Am intrat gâfâind de atâta urcat, căldură şi emoţie. Parcă intrasem pe alt tărâm. O grădină imensă, cu un gazon proaspăt cât vedeai cu ochii, presărat cu superbe tufe de flori exotice şi arbuşti într-o aranjare atentă şi perfect echilibrată. Un foişor din lemn sculptat, pe care se căţăraseră ordonat plante cu flori în formă de clopot de un lila incântător, se arătă în faţa mea. De la el, o alee ducea drept spre templul ce începuse să se zărească. Pe măsură ce înaintam, un fior dulce-dureros mi se cuibărea în stomac. Uşa era deschisă şi o mireasmă de sacru îmi pătrunse până-n suflet. Acorduri sublime ale unei muzici nepământene îmi îmbrăţişară întreaga fiinţă şi atunci mi-am simţit inima deschizându-se ca o floare. Îmi simţeam tot trupul viu, ca şi cum fiecare celulă absorbea cu nesaţ tot ce se afla acolo. Vasudeva era cântat în muzica aceea sublimă, numele lui se furişa în urechi într-o repetare suavă a unor glasuri de bărbaţi pe care nu-i vedeam.
Interiorul imens şi impunător era scăldat în aburul fumuriu a ceva ce ardea într-un frumos vas pictat, de forma unei enorme farfurii adânci. Câteva raze de soare piezişe se jucau cu fumul frumos mirositor. Aproape de piedestalul pe care se afla vasul stătea el, aşezat în semi-lotus, cu ochii închişi si palmele îndreptate spre Cer.
Am rămas tăcută şi retrasă, respectând starea şi intimitatea Maestrului, aşteptând să termine ceea ce făcea. Însă, cu ochii închişi, el schiţă uşor un gest cu degetele mâinii drepte şi rosti: „Come here, my friend”.
Inima îmi bătu cu putere şi mă apropiai precipitată, aşezându-mă pe jos, în faţa lui, în timp ce-l salutam cu mâinile împreunate în dreptul inimii şi capul plecat, grăbindu-mă să-i mulţumesc pentru că m-a primit.
„Listen. Listen to the sun”, zise el, privindu-mă cu ochi negri şi oblici în care citeai o nesfârşită adâncime şi o bunătate din altă lume. Încurcată, întorsei privirea spre razele de soare ce pătrundeau în templu, dar el îmi spuse, blând: „No need to look. Listen.”
Bineînţeles că n-am fost în stare, atunci, să înţeleg ce trebuia să ascult. Mă simţeam prost, ca orice profan din lumea aşa zis civilizată, care se identifică cu tot ceea ce-i îndrugă mintea.
El închise ochii, rămânând nemişcat, în aceeaşi poziţie în care se afla de când intrasem. Neştiind ce să fac, i-am închis şi eu, în timp ce mintea îmi zbura nebună, aşteptând continuarea cu nerăbdarea tipică oamenilor cu vieţi agitate, care trăiesc departe de ei înşişi.
După o vreme în care deschideam încet ochii, din când în când, pentru a vedea dacă maestrul terminase, nerăbdarea mea atinse culmi prosteşti. Dacă asta e tot? Daca am făcut atâtea eforturi şi atâta drum şi nu-mi va spune nimic din ceea ce eu – adică mintea mea febrilă de atunci – am nevoie să ştiu? Nu cred că vrea să mă asculte. Ar fi făcut-o până acum. Poate că aşteaptă să plec! Oare asta ar trebui să fac? „Just listen”. Aaaaaaaha. Ok, hai să încerc să ascult. Soarele?!

În clipa aceea o minunată şi indescriptibilă linişte îmi invadă fiinţa. Vasudeva se furişa din nou în urechile mele, desprins din muzica aceea divină şi aproape ireală. Am închis ochii spontan şi mintea mi se linişti. Vedeam cu ochii închişi păsări zburând printre îngeri luminaţi incandescent de soare. Apoi n-am mai văzut decât o lumină albastră, fosforescentă, iar trupul mi-era îmbătat de miresme sacre, într-un profund şi sublim abandon. Îmi simţeam toate celulele zâmbind, în timp ce inima mi-era parcă ţinută în palme de o lumină sfântă.
După un timp ce nu putea fi măsurat, şi care, poate, nici n-a existat, simţii o uşoară atingere pe una dintre palmele fierbinţi. Cu mare greutate am deschis ochii şi l-am văzut pe Maestru zâmbindu-mi cald şi rostind: „Now you can speak. Take a deep breath and tell me.”
Ah, câte întrebări năvăliseră mai devreme, dar acum simţeam atâta pace. Bănuiam însă că era doar o stare temporară, atinsă sub bagheta magică a Maestrului, a Templului, a muzicii.
„Nu există nimic ce tu să nu ştii, afară de un singur lucru”, continuă el într-o engleză delicioasă. Îl priveam siderată, fără nicio idee clară în minte. „Şi lucrul acela este faptul că încă nu ştii că nu există nimic ce tu să nu ştii”, mai spuse el.
Am I stupid or am I stupid?!
„Maestre, nu numai că nu ştiu lucrul acesta, dar nu ştiu nimic. Adică nu ştiu nimic important, sau ştiu, dar nu sunt în stare să aplic ce ştiu, oricum, viaţa mea e un dezastru şi e timpul, era de mult, să iau o decizie. O decizie mare, grea şi importantă. Problema e că orice variantă aş alege, cineva suferă, iar eu sufăr oricum. Ce să fac?”
„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el.

(CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a II-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/)

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!