Celor ce vor să zboare

„Pentru cei hotărâţi să zboare, lipsa aripilor este doar un mic detaliu.” Jane Lee Logan

FOTO BLOG 600 Feather1Ei nu ştiu, dar au curaj, chiar dacă le e teamă.
Ei nu ştiu, dar au încredere, chiar dacă au şi momente de disperare.
Ei sunt puternici, din ce în ce mai puternici, pe măsură ce-şi cunosc şi recunosc vulnerabilitatea, lăsând-o să fie, la lumina zilei.
Ei sunt puternici, pentru că sunt autentici şi nu mai au nevoie de măşti şi de roluri.
Ei nu ştiau, dar s-a-ntâmplat să-şi crească aripi, pe măsură ce cădeau mai în adânc.
Şi, dintr-o dată, s-au ridicat. Ca un avion care se redresează în ultimul moment. Ca un avion care nu se mai prăbuşeşte.
S-au ridicat. Au planat. Uimiţi că le-a fost atât de greu să înveţe ceva ce, acum, li se părea atât de simplu de făcut.
„E atât de simplu să zbori!”, spuneau ei.
Nu au învăţat să zboare, pentru că ştiau deja. Au reuşit să găsească drumul pe care să-şi reamintească zborul.
Cu toţii ar trebui să facem asta.
Să ne creştem, înapoi, aripile.
FOTO BLOG 600Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Reclame

De vei vrea să pleci

FOTO BLOG 606 despartire_01

Dacă vei vrea să pleci, aş vrea să te rog ca, mai înainte, să faci cumva să ne pierdem, amândoi, cheile, să devenim brusc amnezici în legătură cu locul în care s-ar putea ele afla, astfel încât să rămânem încuiaţi în casă pe dinăuntru. Aşa, vei putea ieşi doar pe gaura cheii care, deh, e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, însă mult prea neîncăpătoare pentru zâmbetul tău larg, frumos şi atât de drag mie – astfel că el va rămâne cu mine, la noi acasă.

FOTO BLOG 602Dacă vei vrea să pleci, vezi să nu cumva să mă săruţi de rămas bun, pentru că, dacă o vei face, având în vedere că va trebui să ieşi pe gaura cheii care, deh, deşi e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, totuşi, nu vei reuşi niciodată să încapi pe acolo cu sărutul nostru cu tot, lipit de buze – sărutul nostru mare cât un pescăruş cu aripile întinse.

FOTO BLOG 607Dacă vei vrea să pleci, aş vrea atât de mult să te rog să uiţi, mai înainte, toate florile, nenumăratele buchete de flori şi toate minunile şi zâmbetele şi dorurile pure pe care inima ta le-a dăruit inimii mele de-a lungul anilor – formând un indestructibil pod de flori luminânde, ale cărui capete sunt lipite în mijlocul inimilor noastre. Podul de flori luminânde nu te va lăsa să pleci cu adevărat până când nu se va rupe, şi se va rupe atunci când unul dintre noi va uita. Altfel, vei rămâne sau mă vei lua cu tine…

FOTO BLOG 603Şi… de vei vrea cu adevărat să pleci, nu-ţi pierde cheile, nu uita să mă săruţi – va fi pentru ultima oară şi nu vreau să irosesc o asemenea clipă – şi nu te mai gândi la podul de flori luminânde: vei găsi tu o modalitate de a-l rupe sau de a-l păstra, totuşi, căci el ţi-a mângâiat şi ţi-a împodobit inima atât de frumos, atât de etern.

FOTO BLOG 605De vei vrea cu adevărat să pleci, nu-mi spune. Mai adu-mi o floare, mai iubeşte-mă o singură dată. Eu îţi voi mângâia, îţi voi săruta şi îţi voi pregăti, cu dragoste şi grijă, aripile, pentru cel mai frumos, mai neînfricat şi mai înalt zbor al tău.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Ce bine că nu m-am trezit de tot

FOTO70

Cu glas lăuntric de copil m-am trezit din somn ca un lujer înalt căutând răsăritul.

Mi-am aşezat cu mirare tălpile goale pe iarba moale – ah, ce senzaţie – întrebându-mi somnul cum se făcea oare că patul din odaia mea ajunsese odată cu mine în mijlocul pădurii şi al verii.

Până să mai ridic spre Cer şi alte întrebări, câteva păsări albe veniră şi mă prinseră în dansul lor zburător, câţiva cocostârci se alăturară şi ei timid, triluri vesele se auzeau în cor dinspre câţiva copaci frumoşi şi semeţi, roiuri de gâze zburdalnice veniră şi ele în mare viteză, deschizând calea unui superb stol de rândunele, vreo trei veveriţe şi câţiva iepuraşi veniră şi ei şi, în curând, toată pajiştea din mijlocul pădurii vuia de ţopăieli, învârtituri, loopinguri înaripate, scăldate de Soarele care lumina din ce în ce mai bucuros la vederea dansului şugubăţ de făpturi amestecate şi contopite cu vara, cu iarba, cu copacii, cu cântecul, cu Cerul şi cu mine.

Copil fiind în sinea mea în mijlocul acestei petreceri, unde nimic şi nimeni nu mai era ne-la-locul-lui, unde nimic nu mai era greşit, unde întrebările nu se mai iţeau din moment ce totul era atât de simplu, şi unde timpul nu mai curgea din moment ce inima cunoştea numai bucuria, am (re)cunoscut lumea toată aşa cum o ştiam: o casă a luminilor în zbor.

Nu ştiu cât a durat petrecerea noastră timpul nu exista acolo dar m-am trezit din nou. Mi-am aşezat cu mirare tălpile goale pe covorul alb şi moale, întrebându-mi somnul cum se făcea oare că patul şi cu mine eram din nou în odaia mea?

Până să mai ridic alte întrebări spre Cerul de dincolo de fereastră, câteva păsări albe, câţiva cocostârci, câteva rândunele, vreo trei veveriţe şi câţiva iepuraşi începură să ţopăie de mama focului prin pat, pe covor, pe pervazul fereastrei.

„Aha, am înţeles”, mi-am zis. „Nici acum nu m-am trezit de tot”, dar, vai, ce bine!! Ce bine că nu m-am trezit de tot din cel mai adevarat adevăr din câte există. Păi nu unul dintre iepuraşi mă luase cu el de mână acum ceva timp când cerul de deasupra-mi se întunecase şi mi se părea că nu voi mai găsi niciodată drumul spre răsărit? Păi nu vreo cinci, şase rândunele mi-au ţinut, cu forţa, lecţii de zbor, când eu eram sigură că nu mai puteam decât să mă târăsc pe veşnicie? Oare nu cele trei veveriţe mi-au arătat cum poţi urca din prăpăstii, cum să te caţeri şi să ajungi la umbra unui arbore prietenos, şi oare nu păsările albe au adus, cu multe intervenţii, un vultur uriaş, care m-a purtat pe aripile sale vreme de mai multe luni la rând în care am simţit, reamintindu-mi, mireasma de foc sacru prinsă în penele lui?…

„Ce bine că nu m-am trezit de tot”, mi-am zis.

Adică, ce bine că, de fapt, în sfârşit, am început să mă trezesc.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!