DACĂ TE COSTĂ PACEA INTERIOARĂ, E PREA SCUMP

fb_img_1484515916921

Autor: Irina Luana Stan

Aminteşte-ți asta de fiecare dată înainte de a ți-o pierde.
Şi dacă ai ajuns să trăieşti cu adevărat acest sentiment, ai înțeles că pacea ta interioară depinde doar de tine. Este creația ta, rezultatul eforturilor tale.
Dacă ai ajuns aici, ai învățat deja că gândurile, emoțiile, reacțiile tale interioare şi exterioare, indiferent de stimulii veniți din afară, sunt alegerile tale, responsabilitatea ta şi se află sub controlul tău exclusiv. Şi că nimeni din afara ta nu e dator să-ți asigure pacea. Sau confortul emoțional. Prin urmare, nimeni nu e vinovat şi nici tu, bineînțeles. Ai realizat şi că aceasta nu înseamnă să nu-ți pese de ceilalți, ci dimpotrivă, căci nu poți ajunge la pace decât cu şi prin iubire de sine şi de ceilalți.
Pacea e mai presus de mulțumire, relaxare, bucurie, şi chiar decât ceea ce înțeleg cei mai mulți oameni prin fericire.
Dacă ai ajuns să trăieşti acest sentiment şi să-l transformi într-o stare, vei şti cum să nu mai plăteşti cu ceva atât de important pentru orice altceva.
Şi astfel îți vei crea o nouă linie de destin, aceea a evoluției în care suferința nu-ți mai este necesară.

⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐

FOTOGRAFIA reprezintă pictura „Ivirea zorilor”, ulei pe pânză, 2017, a Gabrielei Cocora, membru al Uniunii Artistilor Plastici.

Reproducerea parțială sau integrală a textelor de pe acest blog se poate face numai cu acordul autoarei şi doar în forma lor originală. Fotografiile nu se pot prelua decât în aceleaşi condiții. Nerespectarea acestei cerințe atrage după sine sancțiunile prevăzute de Legea Dreptului de Autor şi de celelalte legi în vigoare asociate acesteia. Mulțumesc foarte mult pentru înțelegere.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, oferă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii 

https://www.facebook.com/spatiulinimii

pentru a fi la curent cu tot ceea ce scriu! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Reclame

De vei vrea să pleci

FOTO BLOG 606 despartire_01

Dacă vei vrea să pleci, aş vrea să te rog ca, mai înainte, să faci cumva să ne pierdem, amândoi, cheile, să devenim brusc amnezici în legătură cu locul în care s-ar putea ele afla, astfel încât să rămânem încuiaţi în casă pe dinăuntru. Aşa, vei putea ieşi doar pe gaura cheii care, deh, e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, însă mult prea neîncăpătoare pentru zâmbetul tău larg, frumos şi atât de drag mie – astfel că el va rămâne cu mine, la noi acasă.

FOTO BLOG 602Dacă vei vrea să pleci, vezi să nu cumva să mă săruţi de rămas bun, pentru că, dacă o vei face, având în vedere că va trebui să ieşi pe gaura cheii care, deh, deşi e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, totuşi, nu vei reuşi niciodată să încapi pe acolo cu sărutul nostru cu tot, lipit de buze – sărutul nostru mare cât un pescăruş cu aripile întinse.

FOTO BLOG 607Dacă vei vrea să pleci, aş vrea atât de mult să te rog să uiţi, mai înainte, toate florile, nenumăratele buchete de flori şi toate minunile şi zâmbetele şi dorurile pure pe care inima ta le-a dăruit inimii mele de-a lungul anilor – formând un indestructibil pod de flori luminânde, ale cărui capete sunt lipite în mijlocul inimilor noastre. Podul de flori luminânde nu te va lăsa să pleci cu adevărat până când nu se va rupe, şi se va rupe atunci când unul dintre noi va uita. Altfel, vei rămâne sau mă vei lua cu tine…

FOTO BLOG 603Şi… de vei vrea cu adevărat să pleci, nu-ţi pierde cheile, nu uita să mă săruţi – va fi pentru ultima oară şi nu vreau să irosesc o asemenea clipă – şi nu te mai gândi la podul de flori luminânde: vei găsi tu o modalitate de a-l rupe sau de a-l păstra, totuşi, căci el ţi-a mângâiat şi ţi-a împodobit inima atât de frumos, atât de etern.

FOTO BLOG 605De vei vrea cu adevărat să pleci, nu-mi spune. Mai adu-mi o floare, mai iubeşte-mă o singură dată. Eu îţi voi mângâia, îţi voi săruta şi îţi voi pregăti, cu dragoste şi grijă, aripile, pentru cel mai frumos, mai neînfricat şi mai înalt zbor al tău.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Anis, Vişniec şi eu

ANIS1Ochii ei. Adânci, ca Marea sau ca Cerul când te pierzi în el. Păr lung şi rupt din Soare, inele de lumină în jurul frunţii ei frumoase şi înalte, pe umerii ei albi şi dârji, de statuie antică.
Chipul ei senin, frumos, cu ten ca porţelanul fin. Zâmbetul ei, desenat deopotrivă de sensibilitate, putere, inocenţă, maternitate şi spirit de neobosită luptătoare.
Forţă. Căldură. Talent. Modestie. Inteligenţă. Profunzime. Generozitate. Dăruire. Până la capăt.
Da. Din Cer şi Soare-i făcută profesoara mea. Actriţa Anis Doroftei.
Am cunoscut-o acum aproape o jumătate de an, când m-a pregătit de-a lungul a vreo săptămână pentru ceea ce urma să fie poate cea mai uimitoare, complexă, fabuloasă şi, cu siguranţă, neaşteptată experienţă a vieţii mele de până atunci.

Povestea de dragoste dintre mine şi arta actorului începe cu câteva luni înainte de întâlnirea mea cu Anis. Viaţa m-a dus printr-o prietenă la primul meu profesor de actorie. Binecuvântată fie ea şi ziua aceea în care mi-a spus: „Am fost la un curs de teatru si mi-a plăcut. M-am gândit la tine, nu vrei să vii şi tu?” M-am dus şi am cunoscut un actor, regizor şi dascăl de mare talent şi un om de mare valoare, Gabriel Vodnar. Gabi m-a sedus din prima oră de actorie, iremediabil.

GABIM-a îndrăgostit pe loc şi pe veci, cred, de ceva ce nu ştiam cu ce se mănâncă, însă prin harul său special a înfăptuit un ritual iniţiatic între mine şi scenă – ceva ca o a doua naştere a mea, la care eu însămi am asistat uimită, participând în acelaşi timp cu toată fiinţa – într-o sală de teatru fără spectatori, desigur. Omul ăsta minunat mi-a spus că am talent şi mi i-a pus în braţe pe Caragiale şi pe Vişniec.
Cine l-a citit pe Matei Vişniec, ştie despre lumea interioară pe care o accesezi prin intermediul scrierilor sale – prăpăstiile interioare în care cobori şi ai coborât, de fapt, de atâtea ori, dar ţi-a fost teamă să le numeşti, să le priveşti, să le străbaţi, să le urci, adevărul de care nu vei putea niciodată să fugi, nici îndeajuns de mult, nici îndeajuns de repede, minciuna, iubirea, ura, făţărnicia, sublimul, înaltul, toate, toate care sunt în tine.

Cine l-a citit pe Vişniec ştie că scrierile sale în genul suprarealist pot fâstâci, înnebuni, extazia sau plictisi îngrozitor. Fac parte dintre cei ce găsesc în Vişniec un valoros izvor de trăire, sensibilitate şi mesaj nebunesc de real şi de actual.

NINEL2 Visul meu abia se născuse şi nu aveam de gând să-l las să moară. Împrejurările au făcut să-mi văd de drum şi să ajung la un alt om extraordinar, pentru care nu-mi ajung cuvintele să spun cât de mult îl preţuiesc. Nu numai pentru că este un actor şi un regizor plin de talent, nu numai pentru că este un dascăl fenomenal, dar este un om magnific.
Am ajuns să-l cunosc foarte bine mai ales de câteva luni încoace, de când este profesorul meu. Despre Ninel Petrache şi despre ce înseamnă să faci actorie cu el, să fii în preajma lui, aş putea vorbi o zi întreagă.

NINEL SI ANIS2Căci lecţiile lui de actorie nu sunt niciodată doar extraordinare lecţii de actorie; mesajele pe care el le transmite, pe lângă actorie, vin dintr-o profunzime de dincolo de Cer. „Omul ăsta e magic”, m-au auzit apropiaţii mei rostind despre el, şi nu doar o dată. Dar voi vorbi aici despre frumoasa lui iubită – femeia vieţii lui – şi despre experienţa superbă pe care ea mi-a oferit-o. Despre monologul lui Vişniec, devenit al meu, Nebuna liniştită. Despre scena unui teatru adevărat, cu mine pe ea şi sala arhiplină. În premieră absolută, pentru amândouă.
10501765_798311030213853_5976790290399459604_nSăptămâna aceea în care Anis m-a pregătit pentru această premieră absolută, care urma să însemne vreo jumătate de oră singură cu sala, la început de spectacol, a fost, cred, una dintre cele mai fantastice perioade din viaţa mea. Straniu de nouă, de frumoasă, de înfricoşătoare la gândul la ce va să vie şi să fie, profund transformatoare.

Vişniec e greu de „făcut”. E greu să deschizi un spectacol când n-ai fost actor în viaţa ta. E greu să ai perspectiva unei jumătăţi de oră în care să fii doar tu cu ei. Şi cu Dumnezeu. E greu să spui un text de o pagină în jumătate de oră, fără să dai senzaţia că ai spus un text atât de scurt, fără să fii monoton, captivând atenţia din primul moment şi ţinând-o trează până la final. E greu să treci rapid şi autentic, de-a lungul unei jumătăţi de oră, după dansul de început, înflăcărat şi plin de simboluri, prin felurite stări – de la uimire la durere, la nepăsare, la spaimă, la nebunie, la senzualitate, la joc, la comedie, la înverşunare, putere, luptă, triumf, apoi la pace interioară – şi pe toate să le transmiţi cu adevărat, şi sala „să fie cu tine”.

10385466_798314516880171_6878172493811174272_nAdevărul e că atunci, la începutul repetiţiilor, şi chiar pe parcurs, până la un moment dat, am avut destule momente în care mi s-a părut imposibil să fac asta. Şi totuşi, ceva era tot timpul mai presus de teamă şi de neîncredere. Visul. Pasiunea. Dăruirea absolută pe care o simţeam. Dumnezeu. Şi Anis.
Repetam zilnic de după amiaza până pe la unsprezece sau douăsprezece noaptea. În paralel, Ninel era pe ultima sută de metri cu pregătirea colegilor mei pe care abia îi cunoscusem, şi care aveau să joace într-o piesă de teatru ce alcătuia împreună cu monologul meu, spectacolul nostru. Era sfârşit de iulie, era foarte cald, iar la Anis în burtică, un bebel mare şi frumos se pregătea temeinic împreună cu noi şi se gândea să mai stea acolo până pe 27 octombrie.
1239687_798310916880531_7084816991407020072_nÎn fiecare zi, Anis mă ajuta să ies din cocon, să scot din mine, să găsesc noi şi noi semnificaţii în text, noi şi noi mesaje, şi să le transmit. Astfel că, nimic din ce repetam într-o zi, nu rămânea bătut în cuie a doua zi. Pentru că a doua zi o luam de la capăt, descopeream altceva, schimbam, adăugam noi elemente, metamorfozam tot, text, mişcare scenică, dans, Vişniec, ea, eu, noi. Ca-n viaţă. Am traversat diferite etape, aceea de debut în care mi se părea că transmit, dar nu transmiteam deloc, aceea în care transmiteam pentru prima dată mult şi profund încât, identificându-mă complet cu starea aceea mi s-a făcut blank în minte şi am uitat textul deşi îl ştiam perfect, aceea în care eram atât de obosită şi de nedormită încât mi se părea că totul nu e decât o nebunie şi că eu nu voi fi în stare să fac asta, şi în tot acest timp, iubita, dulcea mea profesoară, a ştiut să facă cel mai minunat echilibru între fermitate, severitate, blândeţe şi căldură, şi, cu multă iubire şi înţelepciune, mi-a fost mai mult decât profesoară de actorie: înainte de a-i fi mamă pruncului ei iubit, mi-a fost mie, în toate zilele acelea.

FRUMOSSSSRepetiţia generală, cu două zile înainte de premieră. De la cinci după amiaza până după două noaptea, de astă dată în teatrul unde urma să se întâmple, peste atât de puţin timp, totul.
Prima mea scenă, primul meu teatru. Acolo unde actori adevăraţi, trăiri autentice, respiraţii ale vieţii au păşit, s-au rostogolit, s-au înălţat, au triumfat, au emoţionat, au transformat, au încântat!
Prima mea scenă, cu podeaua neagră, de lemn lăcuit. Desculţă, emoţionată, temătoare, respectoasă şi smerită am păşit, adulmecând cu nesaţ – cu nările, cu toată fiinţa şi cu ceea ce e dincolo de ea – tot ceea ce puteam simţi. Indescriptibilă formă plină, eterică, rafinată şi suavă, stelar-rotundă şi încântătoare a aerului scenei! Am cunoscut-o, m-a primit imediat: puternică, dulce, fascinantă, severă şi caldă în acelaşi timp – ca profesoara mea.
Repetiţie. Sunet, lumini, reflectoare în ochi. „Nu pot cu reflectoarele în ochi! Mă ameţesc!” Ba pot. Merge. Gata primul „şnur”. „Luana, şnur doi!”
La două şi ceva noaptea, în faţa teatrului, înainte de a ne lua rămas bun, ea a zis: „Eşti pregătită.” Anis. Vorbă mare a spus… „Înseamnă că aşa trebuie să fie, deşi…” Cât aş fi vrut atunci s-o fac să înţeleagă că nu mă consideram pregătită din punct de vedere psihologic! Îmi doream cu ardoare, însă nu eram convinsă că pot… Cât de strâmb gândeam! Încă temeri şi blocaje din trecut îmi invadau prezentul, noul meu prezent minunat. Sigur că ea a înţeles. A simţit şi a înţeles tot, fără cuvinte. Ea ştia că pot. Deşi mă cunoscuse cu nici două săptămâni în urmă.
10556220_804830356228587_6154696264202859114_n2 August 2014. Seara spectacolului. Atâtea emoţii, câte puteam să duc. Exact atât de multe. Dacă doar una în plus ar mai fost, m-aş fi dezintegrat. Ninel îmi trimite vorbă în culise că s-au aşezat scaune suplimentare pentru spectatori pe lateralele scenei. Mă uit pe furiş. Doamne, am recuzită pe una din laterale, de care mă folosesc în timpul monologului. Asta înseamnă că voi fi la câţiva centimetri de cineva care se uită fix la mine. Şi dansul de început îl fac pe toată lungimea scenei. Dacă lovesc pe cineva?

10524316_804830416228581_2448107787555218931_nNinel îmi trimite vorba din nou să mă pregătesc de intrare. Asta însemna că în cinci minute urmau să se stingă luminile în sală complet, în afară de o imperceptibilă luminiţă de control din spatele scenei care să mă ajute pe mine (şi pe colegii mei ce urmau să intre după ce eu îmi voi fi terminat reprezentaţia) să nu orbecăi precum liliecii (care, á-propos, nu sunt atât de orbi precum li s-a dus vestea şi legenda).

Se sting luminile. Intru. Nicio luminiţă de control. Nimic, beznă totală. Nu ştiu nici acum ce se întâmplase, cert e că am orbecăit mai rău decât cel mai orb liliac din cea mai proastă legendă. O mână cerească, invizibilă şi ea, m-a condus până în punctul în care trebuia să mă aşez pe jos, într-o anume poziţie, în care să mă aflu în momentul în care luminile se aprindeau odată cu muzica ce avea să răsune, dând startul dansului meu. Dacă punctul în care m-aş fi aşezat ar fi fost mai spre dreapta mea, adică spre mijlocul scenei, coregrafia ar fi fost compromisă. Dacă ar fi fost mai spre stânga, aş fi dat peste spectatori. Dacă ar fi fost ceva mai în spate, începutul dansului ar fi fost un dezastru, pentru că în loc de partea de scenă liberă aş fi avut patul de recuzită. Dacă ar fi fost ceva mai în faţă, aş fi fost în afara luminii reflectoarelor şi pe picioarele spectatorilor din rândul întâi. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat însă, pentru că m-am aşezat exact unde trebuia, spre marea mea uimire. De fapt, după cum spuneam mai sus, am fost aşezată.

10559688_804830442895245_7513185969825559443_n Am început dansul, pe la mijlocul lui am ameţit doar pentru câteva secunde, când privirea mi s-a îndreptat în timpul unei piruete spre unul dintre reflectoare, am terminat dansul şi atunci am auzit primele aplauze, cu totul neaşteptate. Mi-am început monologul şi l-am trăit, pentru că îl conţineam; am început să simt că sala era cu mine, că simţea durerea, spaima, uimirea, apoi se amuza, râdea exact atunci când trebuia, tăcea şi respira odată cu mine.

983759_804830739561882_2323107613802396429_nDe pe la jumătate încolo, mi-am dat seama că totul va merge bine până la sfârşit. Am privit câţiva spectatori în ochi (îi vedeam perfect până prin rândul 4), nu am uitat nici măcar un singur cuvânt (îmi fusese teamă de asta), iar la final, când am suflat în lumânarea pe care o aprinsesem simbolic ceva mai înainte, iar luminile s-au stins odată cu flacăra lumânării mele, abia am auzit aplauzele, de parcă veneau de undeva departe, de pe un alt mal, iar eu, eu eram deja trecută peste un mare hop. Da, eram. Un lucru ştiu sigur: cine a trăit asta măcar o dată, are curaj. Poate şi talent.

10532376_804830546228568_1993624527186782046_n

Iubitul meu mi-a dăruit atunci, pe scenă, cel mai frumos buchet de flori dintre toate cele pe care mi le dăruise vreodată.

FLORIPentru mine, fiecare specială floare din buchetul acela însemna şi încununa grija, dragostea, atenţia, suportul, devotamentul şi încrederea cu care mă înconjurase în toate zilele acelea pline de tensiune dar şi de o adâncă frumuseţe, în care eu mă pregătisem pentru această sublimă experienţă.

10532876_804830792895210_8403235312026631299_n

Iubita mea mamă a venit pe scenă, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Bravo, fata mamei”, lucru care, pentru mine, a însemnat că Cerul şi Pământul s-au unit a Sărbătoare în propria mea inimă.

10520552_804830842895205_1861425885233372598_nPrietenele mele dragi şi iubite, Anca, Izabela şi Micha, care m-au susţinut necondiţionat, precum şi prietenul nostru drag, Dănuţ, împreună cu drăgălaşa Ana, care au fost, cu toţii, alături de mine, în sală, şi cu care am petrecut apoi mult după miezul nopţii, mi-au făcut experienţa aceea perfectă, viaţa plină de Lumină şi Iubire şi lumea mea atât de frumoasă.

Ninel, care înaintea spectacolului m-a susţinut puternic şi mi-a aplicat literalmente o infuzie de energie, calm, iubire şi încredere, în felul lui unic şi special, dându-mi exact imboldul de care aveam nevoie în acele momente, m-a făcut să înţeleg încă o dată cât de norocoasă sunt că viaţa mi-a condus paşii către aceşti doi oameni – el şi minunata Anis – atât de frumoşi în atât de multe privinţe. Şi că noul meu drum abia atunci începuse cu adevărat.

ANIS SI NINEL1

Le mulţumesc şi mă înclin în faţa tuturor celor despre care am vorbit aici! Precum le mulţumesc şi mă înclin în faţa primilor mei spectatori şi a dragilor mei colegi de scenă: Irina, Ruxi, Miruna, Livia, Cristi, împreună cu care, în seara spectacolului, în culise, am trăit momente unice.

10525907_804845322893757_8660407435256284247_nCu o parte dintre colegii numiţi aici şi cu alţi colegi noi, necunoscuţi la acea dată, am trăit ulterior multe alte momente frumoase şi ne aşteaptă încă şi mai multe momente emoţionante şi speciale.

10527452_798310206880602_7707231185372440837_n

Dacă ai un Vis, nu-l pierde. Dacă ai un Vis, nu-l lăsa să moară. El este cel puţin la fel de real, precum îţi este teama. Ce dacă ţi-e teamă? Caută soluţii. Munceşte pentru visul tău. Nu-l lăsa să moară. Investeşte mai mult în el, decât în teamă. În fiecare zi. Dacă ai un Vis, ai încredere, chiar dacă ţi-e teamă. Universul va găsi o cale pentru tine.
De unde ştiu? Ştiu eu. Câte ceva, ţi-am spus deja. Pentru că Anis. Pentru că Ninel. Pentru că Gabi. Pentru că Anca. Pentru că Laur. Pentru că Iza. Pentru că mama. Pentru că Dumnezeu. Pentru că eu. Pentru că tu.

10561704_804830919561864_8012283668912799936_n

Nebuna liniştită, de Matei Vişniec

Oraşul nostru a fost invadat de fluturi. Sunt nişte fluturi mari, frumoşi, carnivori. Niciodată, nimeni n-a mai văzut atâţia fluturi în oraş. Au acoperit tot: străzile, casele, maşinile, arborii. Oamenii care se aflau pe stradă în momentul invaziei au fost devoraţi. Numai de la fereastra mea se pot vedea trei schelete de om şi un schelet de câine, perfect curăţate. Fluturii îţi atacă întâi genele, sprâncenele, pleoapele, buzele, coardele vocale şi papilele gustative. Este partea de care se ocupă fluturii cel mai violent coloraţi. Restul cade în seama celorlalţi.
Pentru moment, tot oraşul este paralizat. Oamenii s-au baricadat în case şi privesc strada acoperită de fluturi prin ferestrele acoperite de fluturi. Micile bestii par să se fi instalat definitiv la noi. Şi continuă să mai vină. Stratul de fluturi devine din ce în ce mai dens, parcă ar fi zăpadă colorată.
Soldaţii noştri n-au putut face nimic împotriva fluturilor. A trebuit să ne obişnuim cu ei. Până la urmă ne-am dat seama că fluturii nu devorează decât vieţuitoarele care fac gesturi bruşte. Dacă ne mişcăm foarte încet, fluturii nu reacţionează. Putem chiar să-i strivim sub picioare, ei rămân liniştiţi şi mor în tăcere. De altfel nici nu e posibil să înaintezi pe stradă decât strivindu-i sub picioare. Cum aripile lor sunt extrem de fine, aproape transparente, fluturii striviţi se descompun încet în propria lor materie redusă la starea de pudră.
Viaţa oraşului continuă într-un ritm extrem de lent. Pentru a traversa strada, domnul Colonel are nevoie de aproape o jumătate de oră. Ca să ajungă la cafeneaua cea mai apropiată, care se află la colţul străzii, domnul General îşi ia un avans de aproape două ore.
Date fiind toate acestea, oamenii gândesc şi ei cu încetinitorul. De vorbit îşi vorbesc în ritmul unui cuvânt pe zi. Chiar şi când fac dragoste, totul merge la fel de încet.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Adio, dar rămân cu mine

IMG_64160883850199

Plouă, iubite, plouă de parcă se rupe Cerul deasupra mea…

Cad norii de toamnă si geruri din februarie, cad gemete-amare în ploaie de mai, învolburat amalgam de tristeţi irosite, aruncate, pângarite…

Mi-e inima plină de picăturile astea albastre şi grele, dar tu? Tu?… Nu ştii că te-aştept?… Lasă…

Iubite, nu-ţi mai irosi dragostea, nu-ţi mai irosi inima, eu voi ieşi tiptil din viaţa ta… Exact aşa cum am intrat, iţi aminteşti?… Păşind pe norii albi spre care tu priveai…

Dar avem noi, oamenii de pe Pamânt, un fel de a uita că suntem oameni din Cer, şi de a încurca în mod fenomenal toate lucrurile. Şi de a interpreta un gest de iubire ca fiind un gest de dragoste, un zâmbet ca fiind un surâs, o atingere ca fiind o adiere de petale cu rouă pe ele…

Asa că, iubite, mai bine ne-am aminti ce faceam în Cer: ne iubeam, dar nu ne sărutam, ne iubeam, dar nu ne atingeam, ne iubeam, dar nu făceam dragoste, ne iubeam, dar nu ne uitam unul pe celălalt, niciodată…

De asta plouă azi, de parcă se rupe Cerul de deasupra si dinlăuntrul meu…

Ca să-ţi şoptesc rămas bun… Şi, dacă ţi-e dor de mine… nu trebuie decât să aştepţi puţin să plouă… Deasupra, sau dinlăuntru… Pentru că eu… eu… sunt picătura ta albastră.

IMG_64184413208109

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a IV-a (ultima)

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

Maestrul – PARTEA a III-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

FLOARE3(…) Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??

MAESTRU TEMPLU11A doua zi, la ora 12.00 fix eram la Templu. Totul era gata! Totul! Maestrul mă întâmpină radios. „De aceea, Maestre, de aceea nu vroiai să mă primeşti înainte de ora aceasta. Ca să-mi faci o surpriză!”
„Copila mea, noi suntem obişnuiţi cu munca fizică, tu ai muncit destul! Păstrează-ţi forţele pentru munca ce-o vei avea de făcut de acum încolo!”, îmi spuse el privindu-mă cu înţeles.
„Maestre, nu sună prea încurajator… Şi… eu nu vreau să mă întorc…”
„Dar sună realist, copilă. Vino cu picioarele pe pământ. E bine în Cer, dar să nu uităm de pământ. Să le armonizăm. Nu de asta suntem Aici? Nu de asta te afli aici, la Templu, nu asta ai căutat, atât de departe de casă? De prea mult Pământ, plânge sufletul. De prea mult Cer, plâng corpul şi o parte a minţii. Adu-le împreuna şi vor avea la un loc Cerul şi Pământul. Spiritul, mintea şi corpul. Omul. Despre Mintea Infinită a lui Dumnezeu, din noi toţi, te las să descoperi singură. De fapt, vei descoperi totul singură, pentru că aşa cum ţi-am mai spus, nu există nimic ce tu să nu ştii. La fel ca în cazul meu. Şi al tuturor. Hai să-ţi vezi grădina.”
FLOARE16Ce splendoare! Ce minunăţie! Ce abundenţă de mirifice flori! Când m-am apropiat de foişorul în care am lucrat la planurile grădinii, m-a cuprins o emoţie fără de margini, şi lacrimi mi s-au rostogolit pe toată faţa. Deasupra intrării în foişor stătea proaspăt sculptată în lemn, cu litere frumoase, rotunde, adânci şi roşii, următoarea frază în limba engleză: „Această superbă grădină a fost realizată de draga noastră prietenă care ne-a oferit un dar preţios, într-un moment de îndoială asupra misiunii noastre în acest loc.”
„Maestre”, am bâiguit eu printre lacrimi. „Cum să aveţi voi îndoieli? Cum să ai TU, îndoieli? Ce dar v-am oferit eu?? Tu, voi mi-aţi oferit mie!!”
„Copila mea, în ultima vreme au fost unele tulburări prin aceste locuri, şi de curând s-a ivit posibilitatea ca noi să plecăm de aici, iar destinaţia acestui loc să fie oarecum schimbată… Dar, cel puţin deocamdată, vom rămâne. Îţi mulţumim pentru că ai avut bunătatea să-ţi asumi aducerea acestui mesaj. Iată, aşa funcţionează lucrurile în acest minunat Univers. Totul este interconectat şi nimic nu este lăsat la întâmplare.
FLOARE5Iar a fi Maestru nu înseamnă a nu mai avea îndoieli, aşa cum nu înseamnă a nu mai fi uman. A fi Maestru înseamnă să-ţi priveşti în faţă îndoielile, să ştii să le gestionezi, să nu te abaţi de la calea ta – adică, de la a fi cu tine înlăuntrul tău -, prin urmare, a-ţi asuma propria viaţă, cu responsabilitate şi curaj. Departe de lumea dezlănţuită, e, în multe privinţe, mult mai simplu. Aşadar, noi nu facem nimic special aici, după cum vezi. Pentru voi, ceilalţi, poate fi, şi de cele mai multe ori este, mult mai greu.”

Îmi venea să mă plec, pur şi simplu, la propriu, la picioarele acestui Maestru adevărat. „Hai, copilă”, spuse el bun şi blând, „şterge-ţi lacrimile şi vino să ne plimbăm prin grădina Domnului.” Ce încântare, Doamne Dumnezeule! Ce încântare, să trăiesc eu aşa ceva, tocmai eu, care făcusem atâtea greşeli şi prostii în viaţa mea! După ce am cuprins cu pasul şi privirea toată grădina, ne-am adăpostit în foişorul mare, unde ne-am răcorit cu câte o minune din aceea de băutură exotică. Priveam tăcuţi în zare şi eu mă gândeam că trăisem parcă mai mulţi ani în acele câteva zile în care timpul păruse a se dilata, deşi, concomitent, aveam senzaţia că totul se petrecuse într-o singură clipă.

FLOARE13„Maestre, nu vreau să mă înţelegi greşit. Ştii, eu am defectul ăsta, ca sunt mai mereu nemulţumită. Grădina arată superb şi tare am muncit la ea şi tare mi-am dorit să fie mai frumoasă decât înainte, pentru a nu dezamăgi – pe tine şi pe mine. Astăzi chiar mi s-a părut şi am fost tentată să cred că arată mai frumos aşa, reproiectată de mine. E aranjată altfel, e ceva mai bogată, florile sunt diferite şi poate mai frumoase decât cele care erau înainte, dar… eu nu cred că am făcut aşa o mare treabă. În plus, tu sau oricare dintre cei de la Templu ar fi făcut-o mult mai bine.”
„Sunt de acord, copila mea, cu o parte din ceea ce spui.” Am căscat ochii maaaaaaari, mari.
„Grădina asta, ce este ea, de fapt?”, mă întrebă el.
„Nu ştiu, Maestre. Cum adică, ce este? Viaţă?”
„Exact”, răspunse el. „Grădina aceasta avea, era mai multă viaţă înainte de a fi rearanjată?”
FLOARE1„Nu, nu cred”, răspund eu.
„Are, este acum mai multă viaţă?”, continuă el.
„Nu, nu prea, teoretic nu, nu cred”, m-am bâlbâit eu.
„Exact. Şi dacă nu avea şi nu are, şi nu era şi nu este mai multă viaţă, nici înainte şi nici acum, atunci ce este sau are, diferit?”
„Nu ştiu, Maestre. Acum o simt, nu doar o văd.”
„Du-te liniştită, copila mea, la viaţa ta, în lumea ta. Vei lua decizia sau deciziile corecte.”
„Cum aşa, Maestre?”
„Nu există decizie greşită. O alegere sau alta, un drum sau altul, nu sunt altceva decât instrumentele prin care sufletul tău şi viaţa însăşi, se exprimă. Orice alegere ai face, spiritul tău ştie ce ai de învăţat din ea. Prin urmare, alegerea unei forme sau a alteia prin care viaţa se exprimă nu contează atât de mult precum cred cei care, până la un moment dat, trăiesc printre atâtea scindări de ei înşişi, de natură, de Sursa tuturor lucrurilor, de Soare. Cheia e să nu te identifici cu forma, dar înţelegerea şi apoi integrarea acestei mari şi esenţiale şmecherii”, spuse el zâmbind, „va veni cu timpul. Ştiu că vei lucra. Altfel nu ai fi venit până aici şi nu ai fi rezistat până acum. De fapt, nu te-ai fi integrat atât de bine în ceva ce sufletul tău căuta de mult: tu însăţi. Aceasta e alegerea ta.”
Gradina„Maestre… Crezi TU în mine?”
„Nu răspund niciodată la o astfel de întrebare, şi cu atât mai mult n-o voi face acum.” Se încruntă puţin şi rămase o vreme tăcut. Crezând că l-am supărat, nu ştiam ce să spun. Apoi, mă privi şugubăţ şi, cu un zâmbet irezistibil de Maestru adorabil, îmi spuse: „Şi, să ştii, dintr-un anume punct de vedere, grădina e mai frumoasă decât înainte, iar tu ai un dar al formei, culorii, armoniei şi echilibrului, pe care doar o femeie înzestrată îl poate avea. Era nevoie de ceva energie feminină, aici. Am preţuit-o cu toţii. Foloseşte acest dar şi aranjează-ţi propria grădină.”
Înmărmurită de tot ceea ce mă străbătea prin minte şi prin suflet în clipele acelea, îi spun: „Maestre, şi toată această desfăşurare de forţe, proiectul, grădina, răsadurile, plantarea, replantarea, totul a fost doar ca eu să învăţ…”
FOTO MAESTRUL 2png„Şi ca eu să valorific la maximum darul pe care mi l-ai oferit, prin a-ţi pune la dispoziţie toate condiţiile pentru ca tu să-ţi poţi reaminti cine eşti…”
„Maestre, îţi mulţumesc”, am şoptit eu cu lacrimi în ochi, alunecând uşor în genunchi, la picioarele maestrului şi luându-i mâna între mâinile mele.
„Eu îţi mulţumesc, copila mea”, spuse el cu ochii umezi, ajutându-mă să mă ridic. „Să mergem la masă”.
Ultimele ore petrecute împreună cu Maestrul şi ceilalţi s-au scurs mult prea repede. A sosit şi timpul de a-mi lua rămas bun, lucru pe care l-am făcut, desigur, cu fiecare în parte, inclusiv cu buclucaşul Kimo, pe care chiar l-am sărutat pe frunte, iar el mi-a răspuns ciocănindu-mi uşor nasul. L-am lăsat pe Maestru la final, căruia i-am luat mâna şi i-am dus-o la buze, iar el m-a binecuvântat într-un mod imposibil de descris, imposibil de uitat.
Am plecat cu ochii în lacrimi, dar cu inima sus şi viaţa înainte.
FOTO MAESTRUL 1N-am închis un ochi toată noaptea, dar a doua zi, mi s-a întâmplat în sfârşit: am dormit nu într-unul, ci în ambele avioane. Aveam din nou o încredere în viaţă pe care o pierdusem cu mult timp în urmă. Eram atât de plină de tot ce trăisem în ultima săptămână, de parcă o viaţă de om mi se întâmplase în câteva zile. Cât timp putusem să irosesc! Ce voi face acum? Îmi trebuia ceva timp să-mi reconfigurez traseul. Lucru pe care-l începusem, mai conştient sau nu, mai asumat sau nu. Acum, însă, nu mai aveam de ales. Nu mai aveam de ales pentru că acum ştiam. Înţelegeam. Îmi reaminteam. Tot ceea ce aveam nevoie să mai fac era să integrez şi să acţionez în conformitate. Simplu?? Nuuuuu….. Greu?? Daaaaaa…. Imposibil?? Nuuuuuuuuuu….
La trei zile după întoarcerea acasă m-am dus la birou cu un – parcă – altfel de eu înăuntru. Înţelegeam în sfârşit cât de important e fiecare om, cât de valoroasă e fiecare fiinţă. Iubisem oamenii întotdeauna – atâta cât mă pricepusem – şi, în general, avusesem o mare deschidere faţă de ei şi faţă de problemele lor, dar fuseseră momente şi situaţii grele, critice, în care lucrurile ar fi putut fi mult mai uşoare dacă eu nu aş fi fost ca un arc întins, iar ei, stresaţi de atitudinea mea. Am început să înţeleg că perfecţionismul meu mă ajutase în carieră, dar îmi făcuse rău în relaţii. Am început să evaluez cât de mult sau puţin îmi plăcea ceea ce făceam şi cu cine eram, ce viaţă duceam şi cât de fericită eram.
FOTO17_BLOGAm pus punct unui drum comun care se înfundase, de fapt, de mult. Mă simţeam, după multă vreme, pe calea mea, cu mine şi cu propriile mele forţe. Am înţeles însă că acelui om îi voi purta o afecţiune, o apreciere şi o prietenie veşnică. Mai întâi, pentru că este cu adevărat un om special, mai apoi pentru că nu aş fi fost cine sunt astăzi, dacă el nu ar fi existat în viaţa mea. Am făcut bine, pentru că el, acum, este fericit. Mi-am dorit să fie fericit.
Mi-am oblojit rănile şi mi-am primit în casă şi în viaţă, bărbatul. Acela pe care Zeii, Universul, Soarele, Dumnezeu şi Iubirea mi l-au trimis în cale.
După vreo doi ani, am simţit că treaba mea era terminată în acel loc, la acea companie. Am plecat, dorindu-mi mai mult. Mai mult din şi în interior, precum şi un exterior mai frumos, mai armonios, mai aproape de latura mea sensibilă şi creativă. Am îndrăznit să visez la ceea ce mi-ar plăcea mai mult, mult mai mult, cu adevărat foarte mult, să fac. Ceva ce ar fi ca o flacără, ca o lumină în viaţa mea.
FRUMOSAm început să fac ceea ce îmi place mult, cu adevărat foarte mult. Sunt pe cale de a deveni o lumină în viaţa mea…
Anul acesta am de gând să-mi vizitez Maestrul. I-am scris în acest sens, spunându-i:
„Maestre, tare îmi doresc să te vizitez. Să-mi spui, te rog, dacă vrei să mă vezi şi cam în ce perioadă ai fi mai liber. Mi-e dor de tine şi de grădina noastră, de meditaţiile de seară – sau de zi, de ce nu??!! – , mi-e dor de locurile acelea minunate, de Templu, de energia aceea specială, dar să ştii că nu-mi mai e dor de mine. Grădina mea e mereu în curs de rearanjare, şi chiar dacă se mai abat asupra ei câte o furtună, câte o grindină sau un crivăţ, toate acestea trec şi ea rămâne şi devine din ce în ce mai frumoasă. Ştii cât e de frumoasă?!
Semnat: Maestrul Interior, cu eternă recunoştinţă.”
MAESTRU FRUMOSSFÂRŞIT

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a III-a

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

CAL (…) În momentul acela am auzit un zgomot ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată, lumina se aprinse şi l-am văzut pe bărbatul care încuiase uşa mai devreme, alergând spre mine. Am început să ţip cât puteam de tare, m-am ridicat şi am luat-o la fugă, timp în care de afară se auzi un sunet de cheie răsucită în uşă, astfel că, schimbând direcţia de alergare, am încercat să mă năpustesc afară. Ajunsă aproape imediat în dreptul uşii, am apăsat clanţa şi am împins uşa cu toată puterea, am deschis-o şi m-am năpustit direct peste aşa zisul maestru care avea ceva foarte voluminos în braţe şi căzurăm amândoi, eu peste el şi amândoi peste niste cutii aflate la uşa Templului. Bărbatul dinăuntru veni spre noi, însă eu m-am ridicat cu gândul de-a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele, dar împiedicându-mă aproape imediat de o tufă de floarea paradisului, am căzut din nou şi am simţit dintr-o dată că nu mai aveam puterea să mă mişc nici măcar un pas. Eram împietrită de groază, dar soarele mă încălzea şi mă ocrotea şi eu îi imploram în gând pe bărbaţii aceia, cine or fi fost ei, să mă lase să mor acolo liniştită, de foame, de sete, de căldură, dar să nu-mi facă alt rău.

INIMA2Ce nebunie!!! Îi auzeam pe cei doi vorbind la câţiva metri de mine, unul dintre ei se îndepărtă pentru scurt timp, apoi reveni la celălat, discutând ceva mai aprins, apoi liniştit. După ceva timp, cel ce se dădea drept Maestru veni spre mine, se aşeză pe jos la vreun metru distanţă şi începu să-mi vorbească blând, rugându-mă să-l ascult cu atenţie, având în vedere că şi lui îi trebuiseră, se pare, ceva timp şi explicaţii, pentru a înţelege ce se întâmplase. Îmi povesti cum plecase el de cu dimineaţă la o renumită seră pentru a alege soiurile de flori şi plante ce urmau a fi sădite în grădină după noul proiect, şi cum, înainte de a pleca, dăduse dispoziţie să fiu anunţată despre meditaţia de seară, pentru a şti cum să-mi planific timpul. „Ce meditaţie de seară, nu înţeleg, la 11 seara?? Ce minciună!!” îmi auzeam un gând ascuţit prin mintea înţepenită şi un fior acut ca un pumnal îmi străbătu pieptul. El continuă cu glas blând, spunându-mi că meditaţia de seară are loc întotdeauna la ora 19.00, şi că, trimiţând după biletul care îmi fusese lăsat în foişor, pentru a-l vedea cu propriii ochi, descoperise prima eroare: a doua cifră de pe bilet semăna foarte bine cu prima cifra, cu 1, deşi cel care scrisese biletul intenţionase, desigur, ca ea să fie 9. După plecarea sa din dimineaţa aceea, pentru că toţi ceilalţi aveau treburi în spatele Templului şi nimeni din afară nu era aşteptat, iar eu aveam intrare liberă prin sala de mese dacă aş fi avut nevoie de ceva, uşa Templului fu încuiată, aşa cum se proceda de obicei în cazuri similare.

MACAWDeşi inima începu să mi se înmoaie la ascultarea poveştii celui ce poate era sau poate nu era Maestru, îndoiala se ţinea bine de mână cu frica uriaşă ce abia îmi străbătuse ca un taifun fiecare părticică din biata mea minte greu încercată. El continuă povestea, cu acelaşi ton blând. „Am înţeles că din cauza acelui 19 ambiguu de pe bilet, tu ne-ai asteptat in Templu la ora 11, la meditatie. Uşa a fost încuiată de Arkin, care nu a avut habar că tu te aflai acolo: nu te-a văzut şi nici nu te-a auzit. Elementul într-adevăr şi mai surprinzător din toată povestea este că Kimo, prietenul meu drag, un macaw uriaş pe care Arkin tocmai îl dădăcea în lipsa mea, a evadat din partea din spate a Templului în care stă de obicei, având poftă, se pare, să dea o tură prin faţă – lucru pe care, dragul de el, îl mai face uneori. E un papagal tare drăguţ şi inteligent, care reproduce orice sunet uman, şi care nu vede pe întuneric, ca şi noi. Cred că v-aţi speriat unul de celălalt. Arkin a venit în căutarea lui şi, auzind zgomote ciudate, a fost sigur că Kimo se lovise de ceva ce căzuse pe jos şi se spărsese, însă când a aprins lumina şi te-a văzut acolo, în starea aceea, a alergat speriat spre tine pentru a te ajuta, neînţelegând nici el de ce te aflai acolo. Ar fi fost mult mai bine să reacţioneze cu calm şi înţelepciune, aşa te-a speriat şi mai tare, în loc să te liniştească. Te roagă să-l ierţi. Mai are de învăţat… Îmi pare atât de rău de tot ceea ce ţi s-a întâmplat, regret că te-ai speriat, pe bună dreptate, atât de tare. Probabil că acum, în aceste momente, ceea ce-ţi voi spune va suna cel puţin ciudat, dar vreau să te asigur că aici eşti cu adevărat în siguranţă.”

FOTO4_BLOGUşor, uşor, lucrurile începeau să se lege. Şi dacă totul era o invenţie? Nu era oare mai bine să-mi iau tălpăşiţa acum, bucuroasă că am scăpat vie, fără să mai caut să înţeleg ceva? Şi totuşi, ştiam că dacă voi face asta, totul s-ar fi risipit în fum; în fum cu gust amar. Nu, trebuia să rămân, să mă lămuresc. După o vreme am acceptat să mă ridic din poziţia aceea imposibilă şi să-l văd pe Kimo. Kimo era un papagal imens!! Nu mai vazusem aşa ceva vreodată! Colorat în portocaliu şi albastru, avea vreo jumătate de metru înălţime, vorbea, fâlfâia, cânta, râdea, ţipa, răspundea, chiţăia şi era într-adevăr un deliciu. În următoarele ore Maestrul însuşi se ocupă de mine până la cel mai mic detaliu; orice lovitură şi zgârietură fizică sau emoţională ca urmare a năstruşnicei întâmplări fură îndelung oblojite. Masa de prânz a fost de asemenea specială, atât prin diversitatea şi mai mare de minuni servite, cât şi prin atenţia şi grija şi mai mari care mi s-au oferit. Curând am ajuns să râdem şi să glumim de cele petrecute, dar o întrebare nouă îşi făcuse loc în mintea mea: de ce? De ce se petrecuse toată acea potrivire de cifre, persoane, context, timp, papagal?… Ce aveam eu de înţeles din asta? Evident, nu că Maestrul nu era maestru şi că toţi acei oameni atât de drăguţi alcătuiau o sectă criminală.

FLOARE15După masa de prânz, Maestrul îmi propuse să mă odihnesc într-un hamac sau în foişor şi să las treaba pentru a doua zi. Am fost de acord, însă l-am rugat ca mai întâi să-mi arate ce cumpărase de la seră. O foarte mică parte din răsaduri fusese distrusă de buclucaşa noastră cădere peste ele, dar, desigur, imensa majoritate era în stare perfectă. Ce minunăţii! Păcat că voi pleca în curând şi nu le voi vedea ajunse la maturitate! Din toate cataloagele pe care le consultasem şi toate discuţiile purtate cu Maestrul, făcusem o listă cu propunerea mea de plante noi, pe care Maestrul urma s-o amendeze după bunul plac. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că toate plantele de pe lista mea se aflau acolo, iar altele, în plus, nu. Dar ce minune să le vezi în superba şi via lor realitate! Pe foarte puţine dintre ele le cunoşteam inaintea pornirii acestui proiect. Mi-am desfătat simţurile printre flacăra Africii, hoya, cinci variante diferite de floarea paradisului, datura, lotus de India, plumeria, amaryllis, digitalis, stapeliade, şi câte şi mai câte… Nu-mi venea să-mi desprind ochii, nările şi inima de ele, dar Maestrul mă povăţui blând să-mi iau câteva clipe de linişte înaintea meditaţiei. M-am îndreptat spre foişorul mare unde mă aştepta un hamac de toata frumuseţea, numai bun de lenevit un concediu întreg în el, gandind la esenţa acestei vieţi, la felul în care Universul aşează şi îmbină oamenii, faptele şi condiţiile spre cel mai înalt bine al tuturor, la opţiunea aproape de neconceput a unei simplităţi atât de înţelepte şi crucial de importante în a-ţi trăi această viaţă.

FOARTE FRUMOSMeditaţia din seara aceea a fost una în care parcă Zei şi Zeiţe şi-au dat mâna şi au coborât printre noi. De parcă Buddha însuşi ne privea zâmbind din colţul de cer al ferestrei… N-aş fi vrut să se sfârşească, n-aş fi vrut să plec, n-aş fi vrut să mai vreau vreodată altceva. Eh…
Înainte de a adormi, m-am gândit la toată întâmplarea ciudată şi hazlie în acelaşi timp, petrecută în ziua aceea în Templu. Era, cred, pentru prima dată când reuşeam să percep atât de clar şi de lucid felul cum frica strânge, comprimă, sugrumă, deformează, alterează – percepţii, situaţii, relaţii, vieţi. Şi cum vedem doar ceea ce suntem pregătiţi să vedem.
În dimineaţa zilei următoare am venit la Templu cu forţe proaspete, radiind de bucurie. Îmi terminasem treaba cu proiectul, dar vroiam să dau o mână de ajutor la plantat. În afară de asta, nu puteam sta departe de locul acela şi, credeam eu, aveam nevoie de ceva pentru a-mi justifica în continuare prezenţa fără a profita de bunătatea acelor oameni. Şi chiar credeam că două mâini în plus contează, deşi grădina era imensă şi răsadurile umpluseră vreo trei camioane. Dar eu vroiam să văd rezultatul finit înainte de a pleca. Şi nu mai aveam decât două zile până la nesuferita mea întoarcere acasă.
FLOARE11Când am ajuns, aproape toată lumea planta flori, doar Maestrul, cu planşele şi ruleta în mâini, şi Arkin, cu ţăruşii, finalizau trasarea ultimelor parcele ce urmau a fi plantate. Tufele ce trebuiau mutate conform proiectului, erau deja în noile poziţii, iar marea majoritate, cele care trebuiau relocate în grădina din lateralul Templului, acolo unde erau odăile, bucătăriile, spălătoriile şi cămările, erau deja replantate. Doamne, oare oamenii aştia n-au dormit deloc? M-am îndreptat grăbită spre ei şi am rezistat cu graţie protestelor lor. „Dacă pot să mănânc împreună cu voi, pot să şi muncesc împreună cu voi, sau nu? În plus, acesta e şi <copilul meu>, nu-i aşa?” Adevărul era că îmi prindea tare bine nişte muncă fizică, îmi mai purifica mintea de aiureli şi-mi mai curăţa cotloane pline praful greu al unor amintiri prea amare şi prea vechi. După masa de prânz am fost aproape obligată să mă odihnesc o oră, dar apoi am muncit până la meditaţie. După aceea, Maestrul m-a suit într-o maşină şi m-a expediat cu grijă la odihnă, spunându-mi că a doua zi nu mă primeşte mai devreme de ora 12.00.

SUPERBÎn seara aceea tare mi-a fost greu să adorm. Îmi era, parcă, peste poate să plec de acolo şi îmi dădeam seama cât de dificil îmi va fi să mă întorc la viaţa din care evadasem pentru câteva zile. De fapt, mi se părea realmente imposibil. Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??  CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a IV-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/05/21/maestrul-partea-a-iv-a-ultima/

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a II-a

Prima parte poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

MAESTRU16„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el. „Acestea sunt doar construcţii ale minţii. Sufletul tău a înţeles, dă-i voie să-ţi obişnuiască mintea cu această înţelegere. Şi apoi, după ce vei şti că ştii, nu vei mai vrea şi nu vei mai avea nevoie să ştii – de fapt, nu vei mai avea nevoie să ştii că ştii.”
Oooooooo, perfect, acum chiar ca nu mai e urma de dubiu!! Îl privesc aiurită în cap şi-n suflet şi, până să deschid gura, el îmi spuse:
„Dacă mai rămâi câteva zile prin preajmă, mi-ar prinde bine un mic ajutor. Vreau să rearanjez grădina Templului şi cred că te-ai pricepe să mă ajuţi la proiect.”
„Cu plăcere, Maestre”, răspund eu uimită, „dar să ştii că nu mă prea pricep, adică nu am mai făcut asta…”. Mă întrerupse cu un gest blând şi, cu ochii râzând, îmi spuse pe un ton glumeţ: „Nimeni nu face cele mai potrivite alegeri, întotdeauna!”
Bucuroasă că urma să petrec împreună cu Maestrul mai mult timp decât aş fi crezut vreodată, am simţit că, în sfârşit, Cerul se îndura de mine! De parcă până atunci, oare cum fusese, rătăcită făptură?…
Nori pufosi 4Drumul înapoi spre căsuţă mi se păru mult mai scurt decât la venire. Vremea însorită şi călduroasă îmi bucura simţurile şi mă opream mereu să admir câte o buruiană sălbatică, căte un nor pufos, căte o pasăre în zbor. Apoi mergeam sprinten, aproape că ţopăiam şi îmi venea să sar de bucurie. Aveam multă pace şi veselie înlăuntru-mi şi îmi veni ideea că, dacă în anumite împrejurări, e adevărat, speciale, aşa cum fusese tot contextul abia întâmplat, puteam să trăiesc, sau mai degrabă să mă conectez la o asemenea stare, apoi aceasta însemna că eu o aveam undeva, în interiorul meu, sau cel puţin deţineam pe acolo, pe undeva, ascunse, mijloacele prin care puteam, dacă mi se întindea o mână, să activez această stare. Totuşi, îmi era foarte neclar cum aş fi putut s-o aduc fără vreun stimul binevoitor din exterior, şi, mai ales, în condiţii externe – aparent sau nu – vitrege. Atunci mi-am amintit că citisem, cu vreo câţiva ani în urmă, o carte fantastică, ce mă impresionase profund, dar din care nu mai ţineam minte nimic. „Trebuie s-o răsfoiesc neapărat, sau s-o mai citesc o dată, când ajung acasa.” Alchimistul
Restul zilei mi l-am petrecut mâncând împreună cu Zeka un fel de terci de orez cu mirodenii amestecat cu câteva bucăţi de ceva ce semăna cu carnea, fructe neobişnuite şi absolut delicioase, am băut un ceai foarte aromat, am stat la soare şi m-am răcorit la duşul meu favorit, am glumit cu Zeka încercând s-o învăţ ceva mai multă engleză decât ştia, iar ea mi-a făcut hatârul, ca unui copil, deşi n-avea chef de învâţat cuvinte şi oricum nu reţinea nimic, apoi m-a dus la casa ei ca să-mi arate gradiniţa de flori, iar la asfinţit m-am retras la căsuţa mea devenită dintr-o dată dragă şi am citit, am privit fără gânduri în zarea violacee şi am alunecat într-un somn plăcut şi odihnitor.

Nori pufosi 1A doua zi m-am trezit veselă şi sprintenă şi, după ce am luat micul dejun la Zeka, am pornit spre Templu. Ce curat era aerul şi ce limpede, cerul! Câteva gâze drăguţe îmi deschideau drumul şi, cu inima plină şi ochi zâmbitori, am ajuns. L-am găsit pe Maestru în foişor, unde întinsese, pe o masă lungă de lemn, mai multe planuri ce înfăţişau ultima aranjare a imensei grădini a templului. Mi-a explicat în puţine vorbe ce ar fi vrut de la mine, iar eu am înţeles că aveam mână liberă să proiectez după gustul meu, având în vedere însă un anumit grad de încărcare cu flori şi tufişuri, tipurile de flori şi de plante din care aveam de ales şi perioadele de înflorire. M-a anunţat că vom lua prânzul împreună şi că o maşină mă va duce spre seară la căsuţa în care locuiam.

Timp de câteva ore mi-am stors imaginaţia şi mi-am pus perfecţionismul la treabă pentru a scoate ceva extraordinar din grădina aceea pe care eu o găseam absolut perfectă aşa cum era. Un bărbat veni să mă poftească la masă şi mă conduse într-o sală mare, în mijlocul căreia se aflau în jurul unei mese imense Maestrul şi vreo treizeci de bărbaţi. Când am intrat s-au ridicat cu toţii şi m-au întâmpinat cu un salut şi un pahar apetisant de lassi. Aproape toţi vorbeau limba engleză şi, deşi erau slujitori solitari ai Zeilor şi ai Templului, sau poate tocmai de aceea, erau deosebit de drăguţi, deschişi, plini de umor şi de vorbe cu tâlc. M-am simţit extraordinar de bine cu ei toţi, am mâncat felurite amestecuri de orez, carne, fructe şi legume asezonate cu multiple mirodenii, am râs, am glumit, am băut un ceai deosebit de bun la sfârşit, am mulţumit Maestrului şi tuturor şi, folosind salutul inimii şi înclinându-mă de câteva ori în faţa lor, m-am retras spre foişorul cu planurile grădinii.

FOTO16_BLOGUrmătoarele cateva ore trecură ca prin vis. Concentrată la ceea ce făceam, nu l-am văzut şi nu l-am auzit pe Maestru, care se aşezase într-un colţ al foişorului.
„Mă întreb, Maestre, de ce m-ai ales tocmai pe mine pentru treaba asta, străină fiind de locurile acestea minunate, cu toate ritualurile lor, şi neavând nici cel mai mic habar despre o asemenea artă.”
„Şi nu ai găsit încă un răspuns?”, replică el amuzat.
„Aş avea unul, dar m-aş considera prea importantă dacă el ar fi adevărat.”
„Nicio vieţuitoare de pe acest frumos Pământ nu are mai multă sau mai puţină importanţă decât alta”, spuse el.
„În acest caz”, am continuat eu după o mică pauză, „cred că vrei să mă înveţi ceva, dar nu-mi dau seama încă despre ce e vorba.”
El zâmbi cu blândeţe şi-mi spuse: „Eşti o fată tare bună”, iar eu roşii ca o fetiţă lăudată de cel mai sever profesor al ei.
După ce ne-am înţeles să continui a doua zi m-a invitat la cină, dar am refuzat politicos. Unul dintre mesenii de mai devreme mă conduse până unde se putea intra cu maşina, aproape de casuţa în care stăteam, spunându-mi ora la care urma să vină a doua zi pentru a mă aduce la Templu. I-am spus că prefer să vin pe jos, în plimbare, iar el mi-a urat o noapte „plină de înţelepciune”. Nu ştiam cum ar arăta o asemenea noapte, dar m-am gândit că o fi vorba despre un proverb asemănător cu al nostru „Noaptea e un sfetnic bun”. Probabil că era evident pentru toată lumea cât eram de rătăcită, deşi toţi cei de la Templu se purtaseră cu mult respect şi atenţie şi în niciun caz nu ar fi voit să spună sau să facă ceva care să mă facă să mă simt… cum eram.

Nori pufosi 3A doua zi am zburdat din nou până la Templu, propunându-mi să termin ce aveam de făcut la sfârşitul acelei zile. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut – dacă aş fi putut – să lucrez încă o lună pentru Maestru, ci pentru că nu vroiam să profit prea mult de bunătatea şi ospitalitatea lui. În plus, vroiam să-l impresionez, terminând rapid o treabă bună.
Când am ajuns la foişor, mă aştepta un pahar mare cu apă rece şi gheaţă în care erau amestecate câteva bobiţe roşii şi negre, câteva frunzuliţe creţe şi câteva bucăţele de mango sau aşa ceva. Pe tava pe care era aşezat paharul se afla un bilet scris de mână: „O băutură revigorantă. Meditaţie la ora 11 în Templu.” Foarte frumos, abia aşteptam meditaţia, dar speram totuşi să termin treaba în ziua aceea.
La 11 fără 5 minute m-am ridicat şi m-am îndreptat spre Templu. Îmi doream să-l aud din nou pe Vasudeva liniştindu-mi inima şi viaţa, deşi habar nu aveam cine fusese. Când am intrat, însă, în impresionantul interior al Templului, totul era cufundat in semiîntuneric. Aceeaşi mireasmă de sacru îmi învălui simţurile, deşi nu se vedea nimic arzând în vasul pe care-l ştiam frumos pictat. De fapt, venind de la lumina soarelui, cu greu se zărea ceva. După ce ochii mi se obişnuiră cu diferenţa de luminozitate, am văzut că ferestrele foarte înalte erau acoperite de storurile trase, nu era nimeni înăuntru, şi singura sursă de lumină era soarele care pătrundea numai prin uşa deschisă a Templului. Era o răcoare plăcută şi m-am gândit să mă aşez pe undeva, poate chiar acolo unde stătusem prima oară când venisem la Maestru. Trebuie să apară în câteva minute probabil, şi Maestrul, şi cineva care să aprindă ierburile frumos mirositoare, şi cântăreţii nevăzuţi, pesemne aceia MAESTRU12împreună cu care petrecusem un timp atât de plăcut la masa de prânz din ziua precedentă. După câteva minute de aşteptare liniştită, cineva se înfăţişă în uşa Templului, unul dintre acei bărbaţi. Am întors privirea de la el, aşteptând să-şi facă treaba pentru care venise. Imediat am auzit uşa Templului închizându-se cu putere, şi abia în următoarele secunde, în care sunetul unei chei răsucite rapid şi paşii grăbiţi dispăruţi în întuneric se auziră, am devenit mai întâi mirată, apoi speriată. Bărbatul încuiase pe dinăuntru uşa Templului şi dispăruse în vreun cotlon întunecat.

IMG_366721280633186Nu mai puteam distinge nimic acum, în afară de un întuneric înfricoşător şi o linişte nefirească. Nu înţelegeam nimic, nu ştiam ce să fac, mă gândeam să încerc să ridic storurile, dacă reuşeam să ajung la vreo fereastră, sau să caut întrerupătorul, care sigur s-ar fi aflat undeva lângă uşă. Totuşi, în ambele cazuri aveam distanţe destul de mari de parcurs în contextul unei bezne totale şi a lipsei de cunoaştere a detaliilor imensei încăperi. Apoi mi-am propus să mă liniştesc, pentru că nu avea, cu siguranţă, ce să se întâmple rău. Probabil că era vorba de o meditaţie mai specială, „cu uşile închise”, la care eu eram acceptată prin bunăvoinţa nesfârşită a Maestrului şi poate ca o plată nepreţuită şi total disproporţionată faţă de nesemnificativa mea muncă pentru reproiectarea peisagistică a grădinii Templului. Cu siguranţă că Maestrul avea să apară din secundă în secundă, de prin vreun colţ al Templului, pe care nu aveam cum să-l ştiu. Nu intrasem decât în uriaşul interior în care mă aflam şi acum şi în sala în care se lua masa, ambele având acces direct la grădină.

MAESTRU20După câteva minute de aşteptare, cu mare greutate am încercat să zăresc ceva. Întunericul era dens şi storurile erau pesemne de culoare închisă, pentru că nu puteam vedea nimic. Se mai scurseră încă vreo zece minute cred, într-o tăcere din ce în ce mai greu de suportat. Deodată însă, am auzit un râs strident şi înfricoşător de bărbat, care venea de undeva din faţa mea, de la o distanţă destul de mare. În următoarele secunde acelaşi râs se repetă de câteva ori, din ce în ce mai aproape. Am îngheţat. M-am ridicat îngrozită, încercând să înţeleg ce se întâmplă, cum să mă apăr, ce să fac!! Gândurile mi se derulau cu repeziciune: „Cine m-a pus să vin aici??! Ar fi trebuit să-mi ascult intuiţia pe care niciodată n-o ascult şi care mi-a spus de la bun început să renunţ la vacanţa asta prostească!!! Totul e o făcătură, ce maestru, ce templu, asta e o organizaţie criminală, o sectă de nebuni!!! Or să mă violeze şi apoi or să mă omoare şi n-o să mai ştie nimeni de mine, niciodată, niciodată!!! Ah, mamă, dragă mamă, iartă-mă că n-am petrecut mai mult timp cu tine în ultimii ani, Doamne iartă-mi toate greşelile, ştiu că am greşit prea mult, dar te rog, te implor, ajută-măăăăăăăăăă!!!!!!!!” În momentul acela am auzit un zgomot Horror3ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată… CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a III-a poate fi citită la  https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

  Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

 

 

Ninge, Iarnă, ninge!

FOTO175Era într-un februarie nebun, când nu ştii ce-ţi doreşti mai mult: să mai ningă o dată sau să vină primăvara.

Mă întorceam de la birou şi nu aveam nicio tragere de inimă să mă îndrept direct spre casă. Nu era foarte frig, aşa că am deviat de la traseul obişnuit şi am pornit, pe jos, într-o plimbare spre centrul oraşului, privind vitrinele, oamenii, Cerul. Foarte curând, fulgi mari începură să alerge către mine, spre dulcea mea încântare. Nu ştiu ce simţiţi voi când ninge, dar mie, splendoarea adorabililor fulgi albi îmi arată, îmi spune, îmi explică faptul că totul e posibil. Totul!

Am iuţit pasul, doar aşa, ca să mă armonizez cu ritmul lor – al fulgilor – , deşi habar n-aveam unde mă duceam. La un moment dat, am zărit ferestrele primitoare ale unui interior cald şi îmbietor de cafenea, şi am intrat. Se înnoptase de-a binelea, zăpada avea multă treabă în seara aceea, aşa că mi-am zis că o să-mi trag sufletul puţin la o ciocolată caldă şi apoi o să pornesc direct spre casă.

 CIOCO NINGEM-am aşezat într-un loc mai retras, am aprins lumânarea de pe masă şi mi-am scos cele două telefoane, unul personal şi unul de serviciu, pe care, imediat, cu un gest iritat, le-am aruncat înapoi în geantă. Nu, n-am chef de nimeni.

Doi ochi negri, migdalaţi, mă priveau întrebători, de sub nişte sprâncene întunecate şi frumos arcuite.

„Ce doreşte domnişoara?”

Ha, ce formulă de adresare neobişnuită pentru zilele noastre. Nu se potrivea nici cu pletele lui negre şi tinere, prinse-n coadă, nici cu anii mei maturi, dar mergea de minune cu starea mea de spirit, chiar dacă ştiam că, probabil, îşi spunea poezia învăţată pe dinafară.

Păi domnişoara măritată îşi doreşte să se simtă iubită şi apreciată, dorită şi drăgălită, dar muşcându-mi buzele, îi răspund:

„O ciocolată caldă, caldă şi bună, bună, mulţumesc.”

„Sigur, sigur, imediat, imediat”, răspunse el şi se îndepărtă cu un zâmbet năstruşnic dar ciudat în acelaşi timp, şi cu un mers de felină care abia atinge pământul.

În timp ce-mi savuram ciocolata adusă în timp record şi fulgii îşi făceau de cap afară, am simţit, deodată, că ceva inevitabil mi se va întâmpla – ceva mare, frumos, tumultuos – probabil, o dragoste mare. Am plătit şi am plecat grăbită, luându-mi rămas bun de la bărbatul brunet.

FOTO NOI 2

Peste ani, într-un februarie gol şi pustiu, ochii tăi au venit odată cu fulgii cei mai mari şi mai frumoşi din iarna aceea. Te-am iubit cu fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, cu fiecare privire pe care mi-o adresai, cu fiecare zâmbet pe care-l aduceai în lumea mea. Am iubit aerul pe care-l respirai odată cu mine, cu disperarea condamnatului la moarte care nu mai are decât trei zile de trăit, de iubit, de oferit.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste inima nebună!

Multe zile grele şi nopţi negre ale sufletului au trecut peste acele întâmplări… Şi iată-ne Acum, Aici.

FOTO NOI 1Cu privire ştrengărească de fetiţă iubită şi răsfăţată, mi-am luat iubitul de mână şi l-am dus acolo unde nu fuseserăm niciodată împreuna: la cafeneaua aceea în care eu călcasem o singură dată, cu mulţi ani în urmă. Am ales aceeaşi masă – care era liberă, pentru că momentul era potrivit – şi ne-am aşezat. Cineva ne-a luat comanda şi nu am putut să nu întreb persoana despre bărbatul brunet, cu părul strâns în coadă, care lucrase acolo cândva, sau poate mai lucra încă. Nu ştia despre cine vorbesc, deşi era însuşi patronul, uimit că, de când deschisese cafeneaua, cu doisprezece ani în urmă, nu avusese decât femei angajate, şi niciodată bărbaţi. Deşi am insistat, el mi-a spus hotărât:

„Probabil confundaţi cafeneaua, nu am avut niciodată angajaţi bărbaţi.” I-am mulţumit, dezamăgită, şi în timp ce încercam să-i explic iubitului meu de ce mă interesam de bărbatul acela – lucru pe care nici eu însămi nu reuşeam prea bine să mi-l definesc -, zăresc, deodată, de partea cealaltă a ferestrei, afară, doi ochi negri, migdalaţi, care mă priviră vreme de câteva secunde, îmi adresară un scurt zâmbet şi dispărură în zăpadă, nu înainte, însă, ca eu să am răgazul de a le mulţumi cu gândul, inima şi privirea. Înţelesesem.

FOTO INIMIVino, iubite, hai să mergem Acasă. Pe drum, fulgii mari se arătară din nou, aşa, ca să-mi confirme şi ei că drumul pe care-l parcursesem era cel potrivit şi necesar, era al meu.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste două inimi într-una singură!! Acum, Aici şi dintotdeauna.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Închide, închide uşa, străine! – Dragelor mele prietene Miha şi Ancuţa, şi Ancăi Mitu

FOTOvine-furtuna-irene-B
După multe hăuri întunecate şi mări învolburate, trudite şi traversate, Soarele îmi zâmbea iar, în felul său şugubăţ şi unic.  

Tocmai reuşisem să mă adun din toate negurile, din toate cioburile aruncate peste tot până la capătul lumii, şi Viaţa mi se arăta din nou, în toată splendoarea ei de lumină.

Păşeam lin. Cărarea nouă era străjuită de copaci plini de steluţe şi împodobită cu zăpadă strălucindă. Deodată desluşesc, în zare, forma unei uşi mari, frumoase şi impunătoare, care tocmai se deschidea larg. Dincolo de uşă, o făptură zâmbitoare mă invita, cu drag în glas, să intru, povestindu-mi despre lumea mirifică ce mă aştepta acolo, şi rugându-mă ca împreună s-o creem şi mai frumoasă, şi mai luminoasă.

FOTO 204jpgAm intrat, temătoare, dar dornică să-nvăţ ceea ce noul drum îmi pregătea, şi atât de recunoscătoare pentru invitaţia spre creaţie pe care tocmai o primisem. Am păşit, emoţionată, alături de gazda mea, ascultându-i poveştile minunate despre lumea cea nouă, în timp ce inima mea îşi amintea de unele flori superbe, ireal de frumoase, cu parfum delicat, pe care aş fi dorit imediat să le aduc şi să le plantez acolo, alături de noua mea prietenă, în lumea ei, în lumea noastră.

FOTO STAIRS

În curând ajunserăm la un lung şir de trepte, destul de înalte, unele chiar foarte înalte, unele strâmbe, înclinate şi foarte alunecoase. Făptura cea cu drag în glas mi-a spus că de vreme ce mă primise în acea lume mirifică, trebuia să fac cumva să urc acele trepte, pentru a ne putea pune în aplicare, împreună, planul măreţ.

E adevărat că m-am împiedicat puţin de una sau două, pe alta am alunecat, dar le-am urcat rapid, cu demnitate, pe toate. Mi-am privit noua prietenă zâmbind, dar ce să vezi?

„Acum întoarce-te, m-am răzgândit, nu e loc şi pentru tine în lumea aceasta frumoasă, dar am să te chem altă dată, în vizită, ca să vezi şi tu puţin din ea, măcar aşa, de la distanţă. Am să te chem să-mi admiri măiestria şi aş vrea să vii”, spuse ea.

…??

Nu avea rost să mai zăbovesc acolo, nu am stat vreodată unde nu am fost dorită, dar înainte de a face cale-ntoarsă, am încercat să zăresc mirifica lume abia dăruită şi deja luată înapoi. Tot ce-am putut vedea, însă, au fost durerea, dar şi lumina, din propria mea inimă, precum şi câteva măşti uzate, scorojite, ca acelea folosite cândva la balurile mascate, împrăştiate pe un pământ îngheţat şi acoperit din loc în loc de un ciudat şi nepotrivit gazon confecţionat dintr-un fel de plastic.

FOTO 206

M-am îndreptat cu calm spre şirul de trepte, pentru a-l coborî şi a ajunge la ieşire, însă ce uimită am fost atunci când am realizat că niciuna din trepte nu se mai afla acolo. Am salutat cu un zâmbet gazda neprietenoasă şi am ieşit cu o lacrimă pe inimă, mirată, din nou, că uşa cea mare şi frumoasă pe care intrasem devenise atât de mică, atât de întunecată.F22

Păşind buimacă dincolo de ea, am auzit-o trântindu-se cu putere în urmă. Mi-am ridicat ochii spre Cer, mi-am îmbrăţişat în inimă iubitul şi prietenele dragi şi am pornit-o încet, dar hotărât, înainte, rostind cuvinte pe care se aşeza, mângâietoare, zăpada cea strălucindă, cea care, doar prin existenţa ei, alină tot, iartă tot, curăţă tot.

„Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat acele trepte importante – pe care, de fapt, doar eu le-am văzut şi doar eu le-am urcat -, dar închide, închide uşa, definitiv, străine, pentru că eu am alte visuri, alte zboruri, alte iubiri şi alt drum, croit cu – şi din – Cer, care abia mă aşteaptă.”

Experienced thoughts

FOTO170

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Spre Cer mă-ndrept cu paşi de raze

FOTO 203

Spre Cer mă îndreptam cu paşi de raze, cu tălpile goale mângâiate de iarba proaspătă ce sclipea Soarelui din roua primăverii târzii.

Spre Cer mă îndreptam, fără prea multă atenţie la paşi, gândind Înaltul din mintea de pe Pământ.

Spre Cer mă îndreptam din pajiştea de rouă, dulce fior necunoscut al unui nou drum, al unui nou destin.

Şi cum nu prea priveam pe unde păşeam, era cât pe-aci să strivesc o suavă făptură – o floare, o brânduşă violacee, răsărită dintre picături.

Mi-aş fi continuat drumul repejor, dar m-am gândit că, de vreme ce se afla chiar în calea mea, poate ar fi fost nimerit să mă opresc puţin lângă ea.

FOTO12_BLOG

M-am aşezat domol şi, pe măsură ce o priveam, o mare linişte se aşeza peste graba minţii mele spre Înalt. Măreaţa forţă a vieţii, care crease brânduşa cea frumoasă, îmi zâmbea în colţul buzelor: făcuse totul pe nesimţite, fără zgomote, fără valuri, fără grabă, în Linişte.

„Făptură dragă, floare frumoasă, învaţă-mă”, am rugat-o.

Desfăcându-şi spre mine o petală violacee, mi s-a oferit, în Tăcere.

Am rămas vreme îndelungată lângă ea, în timp ce ce mintea mea de pe Pământ se golea, încet – încet, de zgomote.

Nicio grabă nu mă mai îndemna la drum, nicio nevoie nu mai ţipa în mine…

FOTO45

Într-un târziu am înţeles că Înaltul se afla chiar acolo, şi oriunde, aievea, în Linişte.

Spre Cer mă-ndrept cu paşi de raze în fiece clipă în care pot sa fiu una cu Liniştea ce mă înconjoară şi mă conţine. Aici şi Acum. Ce altceva mai există?

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Iubirea de sine

Dragii mei, vă aduc astăzi în atenţie un concept de mare importanţă pentru călătorul spiritual şi nu numai: IUBIREA DE SINE.

Ar fi necesar, util, mai mult decît potrivit, ca noi toţi să cunoaştem şi să practicăm iubirea de sine, care vindecă tot, rezolvă tot, implică şi crează tot ceea ce ne este şi ne-a fost vreodată necesar.  
Eu, tu, el, ea, voi şi noi toţi suntem, dintotdeauna, în primul rând, iubire. Natura noastră de bază, primordială, este cea divină. Şi nimic nu ne împiedică învăţăm să fim, Aici şi Acum, manifestarea Sinelui nostru Divin, adică Iubire. Cu toţii suntem Dumnezei veniţi pentru a experimenta Iubirea, Aici. Dumnezei uitaţi, adormiţi, care se se trezesc, asa cum ne numeşte Ramtha.
Am venit Aici cu stiinţa de a iubi, de a ne bucura, de a fi neînfricaţi, de a ne juca frumos prin viaţă, şi a trebuit să învăţăm, destul de repede, competitivitatea, separarea, frica şi toate rezultantele lor (invidia, lăcomia, gelozia, trufia, tristeţea, lipsa etc.), şi tot ce-i place mai mult egoului, pentru a ne adapta şi încadra în societatea în care trăim. E timpul să ne reamintim natura noastră adevărată şi să ne manifestăm, faţă de noi înşine şi, implicit, faţă de ceilalţi, conform esenţei noastre divine, conform Sursei din care venim cu toţii şi care nu este alta decât Iubirea.
Aşa cum este Sus, aşa este şi Jos.
Ceea ce creez înlăuntrul meu, se manifestă în exteriorul meu.
Cum mă port cu mine, aşa mă port cu ceilalţi.
Eu sunt autorul vieţii mele, al tuturor circumstanţelor, experienţelor, evenimentelor şi a tot ceea ce întâlnesc în viaţa mea, în casa mea, la jobul meu, în relaţiile mele. Pentru ca eu sunt Creator. Tatăl m-a investit cu puterea de a crea şi cu liber arbitru. Orice trăiesc este rezultatul unor alegeri mai vechi sau mai noi, conştiente sau inconştiente…  
Şi cum putem, în sfârşit, bazându-ne pe adevăruri ale fizicii cuantice şi pe ultimele descoperiri ale neuroştiinţelor, să primim, să acceptăm şi să ne bucurăm de ideea responsabilizatoare ca noi suntem arhitecţii propriilor noastre vieţi, tot aşa putem să începem, de astăzi, să reînvăţăm, să ne reamintim, să (ne) iubim. 
Niculina Gheorghiţă, Psiholog Formator Clinician Principal şi Doctorand în Psihologie Cuantică, ne vorbeşte în cele ce urmează despre iubirea de sine într-un articol foarte interesant şi util, pe care vi-l redau cu mult drag.
Irina Luana Stan
                                                                                             Iubirea de sine
Autor invitat: Niculina Gheorghiţă
iubirea-de-sine-niculina-gheorghita Te-ai gandit vreodată că nu te iubeşti destul? Sau eşti dintre cei care consideră că a-şi acorda afecţiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a căutatorului de adevăr este să-i iubească pe ceilalţi şi să se neglijeze mereu pe el însuşi?

Ei bine, dacă gândeşti aşa, s-ar putea să te înşeli, aşa cum m-am înşelat şi eu mulţi ani.

Există autori care afirmă că bolile sunt semnalul de alarmă pe care corpul nostru îl trage pentru a ne avertiza că nu ne iubim suficient. Cu alte cuvinte, aglomeraţia din policlinici şi spitale poate fi considerată un barometru al iubirii pentru oamenii din societatea actuală. Mulţi dintre noi visăm la sufletul pereche, la relaţia care printr-o dragoste totală şi necondiţionată va umple golul dinăuntrul nostru şi ne va vindeca toate rănile sufleteşti. Şi totuşi, nesocotim întreaga viaţă pe cineva care este foarte aproape şi tânjeşte mereu după iubirea noastră: ne ignorăm pe noi înşine şi pe Sinele nostru Divin.

Ce manifestăm în interiorul nostru atragem din lumea înconjurătoare

Autotransfigurarea şi dobândirea unei juste iubiri de Sine sunt un lucru esenţial pe calea spirituală şi nu tocmai uşor de dobândit. În această lume, Dumnezeu ni se revelează sub forma exteriorului (lumea obiectivă în care trăim) şi a interiorului (propriul nostru univers lăuntric). Pentru majoritatea oamenilor însă ambele ipostaze rămân destul de criptice. Lumea exterioară ne înşeală deseori aşteptările, pare a fi ameninţătoare sau de neînţeles. Pe de altă parte, universul interior riscă să ne pară banal sau insuficient de elevat. Dezamăgiţi deopotrivă de interior şi de exterior, ne refugiem uneori într-o fantasmagorică transcendenţă care sperăm să fie mai prietenoasă. Şi totuşi, pentru fiecare din noi, Dumnezeu este cel mai accesibil aici şi acum, chiar în noi înşine, cei care suntem în această clipă. A nega sau a ignora prezenţa Lui în noi este o blasfemie pe care o comitem zilnic, cu nepăsare.

De fapt raportarea la interior şi la exterior sunt interdependente. Nu putem avea un comportament just faţă de exterior atât timp cât menţinem o atitudine distorsionată faţă de noi înşine. Iubirea pe care ne-o refuzăm nouă, le-o refuzăm în acelaşi timp şi celorlalţi. Rănile pe care ni le provocăm printr-o atitudine lipsită de iubire faţă de noi înşine se vor reflecta şi în relaţiile cu exteriorul. A refuza să te iubeşti înseamnă a nega (fie şi inconstient) că toate fiinţele merită iubirea ta – inclusiv tu.

Foarte multe din rănile noastre sufleteşti ni le provocăm noi înşine prin felul nepotrivit în care ne privim. În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem, dispar brusc o mare parte din agresiunile care ne obişnuisem să credem că vin din afară. Pentru simplul motiv că violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge în interior, altfel singurul ecou pe care ni-l trezeşte este compasiunea. Dimpotrivă, o minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni fără oprelişti, în numeroase moduri: gânduri de neputinţă, descurajare, sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici etc. Pe măsură ce ni le permitem mai des, astfel de manifestări inferioare capătă forţă. Menţinute timp îndelungat, ajung chiar să ne pună în rezonanţă permanentă cu anumite planuri demonice care fac în cele din urmă ca aceste idei să fie întreţinute în mod spontan. Astfel, agresiunea noastră faţă de noi înşine creează breşa prin care Universul ne răneşte.

Dincolo de emoţii şi chimismul trupului

 FOTO INITIATICJusta masură în iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobândit ca şi viziunea Sinelui. Oscilăm mereu între mândrie şi disperare. Când universul nostru individual funcţionează cum ne place, luăm asta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie. Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Astfel, val după val şi abis după abis, ne petrecem întreaga viaţă fără a ne iubi vreodată cu adevărat. După numeroase treceri de la o extremă la alta, pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici ea nu are de fapt nimic de a face cu iubirea de Sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca şi orgoliul sau neîncrederea în sine.

Există multe piedici în calea unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial constă în ideea preconcepută că “nu este necesar (sau moral) să mă iubesc pe mine însumi”. Totuşi este doar un pretext pentru teama de a recunoaşte că nu suntem (deocamdată) capabili să manifestăm această iubire. Fie că e îndreptată spre exterior sau către propria fiinţă, dragostea este totdeauna o probă de nobleţe interioară. Implică curaj, dăruire, dilatare a conştiintei. La nivel uman, cu excepţia fiinţelor cu înaltă viaţă spirituală, rareori iubirea se prezintă în forma sa pură. Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relaţie de iubire implică totdeauna răbdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reuşim să-i convingem pe ceilalţi că îi iubim, dar este imposibil să nu sesizăm cât de multe lacune are încă această iubire. Aşa încât, în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu ne mai străduim să ne amăgim că ne iubim, ci preferăm sa argumentăm că nici nu este necesar să o facem.

Atunci când căutăm să dezvoltăm o justă iubire de Sine, ne plasăm cu luciditate într-un domeniu pe care altfel riscăm să-l parcurgem de fiecare dată în stare de beţie. De cele mai multe ori trăim iubirea relaţională colorată sau invadată de numeroase alte sentimente, unele chiar fără legătură cu ea. Totuşi, nu aspectul său ultim, iubirea nu este (doar) un sentiment. A explora iubirea de Sine înseamnă printre altele a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există, dar este lipsită de sentimentalisme. Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv. Practic, prima poveste de dragoste adevarată este cel mai uşor să o ai cu tine însuţi, pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu celălalt abia după o relaţie de câţiva ani, când reuşeşti să spulberi multe din iluziile perfecţiunii de la început. Şi cu toate că probabil ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni… de tine nu te poţi despărţi! Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt.

Dincolo de orice emoţie, iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui, armoniei, frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti. Dacă această căutare nu există sau este sufocată de multe tensiuni, frici, temeri, confuzii, aviditate, înseamnă că trebuie să cerni cu mai multă atenţie nisipul aurifer al universului tău interior. Iubirea înseamnă compasiune, răbdare, toleranţă, transparenţă… Este încântător să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi, dar dacă relaţiile pe care le-ai avut până acum nu ţi-au oferit o asemenea ocazie, nimic nu te impiedică să începi chiar acum raportându-te la tine însuţi.

                               FOTO171Cât de mult Te iubeşti cu adevărat?

Primul pas ar fi să-ţi dai seama cât de mult te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare, de toleranţă, de încurajare, de dragoste, de tandreţe… I le acorzi? Ţi se întâmplă să-i spui poveşti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde în curând, despre cât de ghinionist este sau ce puţine şanse are să reuşească? Se numeşte pesimism şi copilul din tine este trist şi deprimat mult timp după ce aude aşa ceva.

Uneori îi explici în amănunt nenumăratele reuşite ale altora care lui “nu îi vor fi niciodata accesibile”? Acest comportament înseamnă invidie şi gelozie şi pe el îl face să-şi piardă încrederea în sine.

Îl stârneşti, promiţându-i mereu noi şi noi plăceri – pe care e clar că nu i le poţi oferi la nesfârşit? Îi trezeşti astfel pofta nemăsurată care îl face avid şi veşnic nemulţumit. Îi explici uneori că ceilalţi sunt vinovaţi de eşecurile lui şi că ar trebui să le dea o lecţie? În felul acesta îl înveţi ura, iar violenţa care o însoţeşte îl umple de răni adânci. În plus, ca să mai îmbunezi un pic situaţia, îi spui că nu contează câte îndură, tot el este centrul Universului? Orgoliul pe care i-l trezeşti astfel, în mod paradoxal, îi alimentează complexele de inferioritate…

Toate aceste obiceiuri nefaste îi rănesc mult mai puţin pe cei din jur decât pe cei care le practică. Dacă ţi se mai întâmplă uneori să te comporţi astfel cu tine însuţi înseamnă că încă nu te iubeşti suficient.

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul – iubirea şi aprecierea celorlalţi, satisfacţiile de tot felul, diferite idei şi teorii metafizice – nu-l vor linişti decât pentru scurt timp. Periodic el va deschide ochii, va înţelege că nu a primit ce-i trebuie şi va reîncepe să plângă. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalţi, reproşurile, ironia, violenţa – fizică sau verbală – neîndurarea, răceala sufletească, tristeţea, neîmplinirea, nerăbdarea, nemulţumirea, împrăştierea – toate acestea sunt semne care îi anunţă pe ceilalţi că în tine există un copil care plânge. O relaţie de iubire între două fiinţe care nu vor să se iubească pe ele însele este ca o punte îngustă peste un abis. Fiecare dintre ei speră că celălalt va reuşi miracolul să umple golul – să-i ofere atât de mult încât să-l scutească de necesitatea de a se descoperi şi iubi pe sine. Evident, este doar o himeră…

Atunci când nu mă iubesc pe mine însumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celalalt. Dacă nu mi le oferă, mă voi considera indreptăţit să mă supăr. Dacă mi le oferă din plin, dar eu nu simt că merit cu adevărat atât de mult, voi gândi că pur şi simplu se înşeală, că totuşi este o persoană naivă, iar dragostea sa va începe să mă sufoce.

De fapt, nu voi reuşi niciodată să primesc de la ceilalţi mai mult decât sunt capabil să-mi ofer eu însumi.

Atunci când aducem în relaţiile noastre starea de împlinire pe care o trezeşte veritabila iubire de sine, interacţiunea se stabileşte pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba de acea foame de iubire care face din interacţiunea cu celălalt o necesitate stringentă, dureroasă, ci de revărsarea unui preaplin. În felul acesta “a dărui” şi “a primi” dobândesc o altă semnificaţie. Atunci când îl eliberez pe celălalt de “obligaţia” de a vindeca rănile pe care mi le provoc singur prin faptul că nu mă iubesc, îi las timp pentru a savura iubirea.

Învaţă să comunici cu Sinele tău Divin

Pentru a învăţa să ne iubim pe noi înşine avem nevoie să înţelegem cum se raportează ceilalţi la noi pentru a ne iubi. Problema este că, încă de mici, am fost învăţaţi despre iubire numai ceea ce au reuşit să ne transmită cei apropiaţi – care aveau ei înşişi propriile limitări şi răni sufleteşti. Pentru a depăşi aceste tipare este bine să învăţăm să ne iubim aşa cum ne iubeşte o fiinţă foarte elevată, spre exemplu Sinele nostru Divin.

Iată o modalitate practică: timp de 29 de zile, vă spuneţi în fiecare dimineaţă, de 21 de ori afirmaţia „Sunt dintotdeauna călăuzit(ă) de Sinele meu Divin” şi îl rugăm să ne înveţe pe parcursul acelei zile să ne iubim aşa cum ne iubeşte el. În orele care urmează suntem cât mai atenţi la toate manifestările noastre, aşa cum facem când cineva spune uneori că ne iubeşte, dar acţiunile sale nu dovedesc asta şi căutăm să înţelegem care îi sunt sentimentele reale. E necesară o observare lucidă şi relaxată, nu pentru a vâna greşelile pe care le facem în relaţia cu noi, ci pentru a pătrunde în profunzime mecanismele prin care propria minte ne face să fim lipsiţi de iubire. De fiecare dată când observăm gânduri sau acţiuni de natură să ne rănească, intrăm în starea de oservator prin întrebarea “Ce gândesc eu acum?” şi “Ce simt eu acum?”.

FOTO 300

Unul din locurile comune ale gândirii umane este că nu merităm iubire atunci când experimentăm ceva ce ne face să suferim noi sau alţii. De aceea, când ne simţim vinovaţi, ne refuzăm cu şi mai multă îndârjire dragostea şi astfel ne învârtim iar şi iar în acelaşi cerc. Totuşi, din punct de vedere divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care este în suferinţă (fiul risipitor) are nevoie de mai multă iubire pentru a se putea redresa.  Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate duce dincolo de aparenţe. Dacă nu suntem capabili să ni-l acordăm nouă înşine, este puţin probabil că vom reuşi cu ceilalţi.

Mai ales la începutul acestei practici, este posibil să fim uimiţi cât de des ne purtăm fără înţelegere şi iubire pentru noi înşine. Dar dacă perseverăm, vom observa curând că este tot mai uşor să sesizăm din timp această tendinţă şi apoi chiar să o suspendăm înainte de a declanşa multe din programele şi obiceiurile mentale negative. Treptat se instalează o stare de siguranţă, împlinire şi transparenţă. În finalul acestei perioade de 29 zile vom realiza o sinteză în care vom căuta să sesizăm cât mai clar diferenţele care au apărut în modul de raportare la noi înşine. La finalul acestei perioade se va configura o reţea neuronală prin care vom atrage alte informaţii şi alte reţele asemănătoare celei deja formate.  Este posibil ca pe parcursul acestei practici sau în zilele imediat următoare să se producă transformări binefacătoare şi neaşteptate în modul de interacţiune cu ceilalţi, cu persoanele foarte apropiate, dar şi cu cei pe care îi întâlnim în trecere.

Iubeşte-te aşa cum Sinele tău Divin te iubeşte

El nu-ţi răneşte niciodată sufletul pentru aţi salva imaginea. El nu te îndeamnă să fii descurajat – tocmai pentru că îţi cunoaşte infinita comoară lăuntrică. Nu-ţi şopteşte niciodată că eşti neputincios, întrucât ştie că în el sunt toate potenţialităţile. Nu te ameninţă că nu te va mai iubi din cauză că ai greşit; pentru el este evident că, atât timp cât vei exista separat, vei continua să greşeşti. Şi de altfel multe realizări minunate au fost obţinute “din greşeală”… El nu te va privi tolerant cum perseverezi în greşeală – aceasta riscă să devină o cale fără întoarcere. El nu te amăgeşte niciodată că meriţi iubire pentru că eşti “mai presus decât alţii”, căci ştie cu siguranţă că în această dimensiune nici măcar un grăunte de nisip nu ar putea să existe fără iubirea Tatălui.

Amintesc faptul că Niculina Gheorghiţă este autoarea cărţilor:

Bucuria de a trăi în şi cu Dumnezeu. Ghid practic de psihologie cuantică”

Regăsirea puterii interioare. Ghid practic de psihologie cuantică ”

Bucuria de a trăi fără mască. Ghid practic de psihologie cuantică”

Credinţele noastre creează realitatea noastră. Ghid practic de psihologie cuantică”,

şi creatoarea cursului “Regăsirea Puterii Interioare”, structurat în 7 module după cum urmează:

Modulul 1Regăsirea identităţii divine (obiectiv: a te pune în contact cu identitatea ta reală, forţa ta de creator şi puterea ei de creaţie)

Modulul 2Descoperirea puterii în relaţii (obiectiv: evaluarea relaţiilor din perspectiva celui care are puterea de decizie şi de a experimenta forţa unei relaţii în care ambii parteneri sunt total în siguranţă)

Modulul 3Regăsirea şi descoperirea iubirii de sine (obiectiv: descoperirea capacităţii de a fi mereu şi necondiţionat de partea ta, indiferent de ce, cum, cât şi când ai făcut ceva)

Modulul 4Descoperirea puterii emoţionale (obiectiv: activarea poziţiei observatorului nonjudicativ prin iubire necondiţionată în orice experienţă de viaţă)

Modulul 5Descoperirea puterii voinţei şi a intenţiei (obiectiv: activarea şi experimentarea capacităţii de creaţie la nivel holografic)

Modulul 6Descoperirea puterii minţii (obiectiv: activarea unei minţi care transformă experienţa în înţelepciune şi care este focalizată ca un laser în orice situaţie de normalitate sau criză)

Modulul 7Descoperirea trăirii în prezent, aici și acum  (obiectiv: crearea unui portal interior de trecere în Sine, experimentarea potenţialului nelimitat al Sinelui, cu descărcarea şi stocarea în minte a experienţelor de acest gen,  sub formă de abilităţi).

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Noaptea în care noi şi Cerul am fost împreună

REVELION 2014 1

Cu dulce unduire a trupurilor ne-am îndreptat către serbarea Cerurilor dintre ani. Zâmbete în priviri, prieteni dragi, rochii frumoase, speranţă în inimi, lumini licărind prin dansuri romantice.

Un nou început, o nouă linie de destin. Pentru toată lumea, la alegere. Conştientă. Asumată. Iubită şi deja împlinită.

…Şi când ceasul a bătut ultima secundă a trecutului şi prima a începutului, Cerul s-a desfăcut în milioane de lumini stelare, portocale de foc, lumini de perle, rubine şi diamante, trimise peste genele ochilor închişi şi petalele inimilor deschise.

REVELION ARTIFICII

Noi nu am atins cu privirea acel spectacol măreţ, pentru că am rămas îmbrăţişaţi pe ringul de dans, singuri, trăind pentru câteva clipe Veşnicia, Unicitatea, Bărbatul şi Femeia, Unimea  şi Lumina.

Totuşi, cred că am fost dintre cei ce au vazut spectacolul cel mai bine, pentru că Cerul a trimis lumini din acelea ce se arătau mai ales zâmbetului ochilor închişi, fiinţelor două sau mai multe într-una singură, buzelor împreunate, lipite, pecetluite de Clipa fragedă a Iubirii create din nou, şi din nou, şi din nou, de la Început.

REVELION 2014 2

Astfel am păşit pe linia temporală 2014, care se întâmplă, se va întâmpla şi de fapt s-a şi întâmplat deja – pentru cine are ochi să audă, urechi să vadă, inimă să ştie şi minte să fie infinită. Adică, pentru noi toţi, Dumnezei ce-am hotărât să ne dăm voie să fim Ceea Ce Suntem.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Let Me Take You Far Away

Era prima noastră plecare. Desenată în dorinţe interzise, visată cu patima orbului care cunoscuse, cândva, lumina, şi care şi-ar fi dat o mână pentru a o vedea din nou.

Prima noastră fugă departe, acolo unde doar marea şi pescăruşii ne vor fi ştiut.

IMAG1384_BURST003

Alergam cu viteza unei maşini în care două inimi aşteptau înfrigurate nopţile şi zilele ce aveau să urmeze, copleşite de apusul păgân ce se lăsa peste drum şi sfinţea începutul fără de sfârşit al unei iubiri nepermise şi eterne.

Drumul acela năştea spre lume unirea noastră, dragostea noastră, în acorduri ştiute de mult dar devenite atunci noi, parte a iubirii ce ne-a adus şi ne-a ţinut împreună. Scorpions…

IMAG1414

Astă–seară, în lumea iubirilor permise, într-o sală mare şi plină de oameni frumoşi, aşa cum ne-am fi dorit atunci, iubite, aşez în palma ta toate dorurile ce ne-au ars pe rug, ce ne-au innecat în lacrimi de ploi reci şi grele, ce ne-au uscat în vânturi îngheţate şi ne-au prigonit în furtuni aspre. Şi toate neputinţele trecute şi brăzdate pe inimi, pe pleoape şi-n obraz.

IMAG1388

Adăposteşte-le pe toate, iubite, într-o cutie frumoasă, de cadou, împodobeşte cutia cu aura de lumină a iubirii noastre de acum şi pune-o într-un loc în care s-o putem zări imediat, dacă vreodată ni se va mai părea că iubirea poate ucide, că legămintele făcute cândva trebuie respectate cu preţul propriei vieţi, că neputinţele nu sunt iluzii şi că Marea, Pescăruşii şi Wind of Change sunt interzise.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Eu nu aş vrea să mai pleci

F24

Într-o seară de iarnă timpul curgea leneş pe lângă noi. Nu ne zorea, nu ne vedea, iar nouă, nu ne păsa. De limite, de constrângeri, de canoane şi preoţi, de cei ce închid păsări în colivii încuindu-se pe dinăuntru odată cu ele, de cei ce nu pot încă să dea drumul prejudecăţilor. Nu, nu ne păsa.

Pentru că eram amândoi într-o noapte, departe de lume, aproape de noi, şi iarna ningea iubire pe fiecare por şi-n fiecare dor al visurilor noastre.

Şi gerul desena steluţe pe noaptea ferestrelor odăii în care o lumânare roşie ardea neputinţe şi sfinţea începuturi eterne.

IARNA2

„Iubita mea”, ai spus tu, „iubita mea, eu nu aş vrea să mai pleci”.

Zăpadă şi dragoste, lemne trosnind în sobă, mirosul de brad şi ceaiul din petale de trandafir, degetele tale desenându-mi conturul cu cea mai blândă atingere pe care am cunoscut-o, lumina dulce a ochilor tăi, pledul moale aşezat cu grijă ca să-mi ferească tălpile de vreo adiere rece, Luna şi iarna şi noaptea şi noi… Îngheaţă timpul, iubite, îngheaţă timpul cu iarna asta, cu noaptea asta, cu suflarea asta, iubite, fă noaptea asta să fie pe vecie!!… Şi-atunci, n-am să mai plec…

Acum câteva zile, într-o seară de iarnă în care timpul curgea grăbit pe lângă noi şi ne vedea, şi ne zorea… mi-am amintit.

DSCF4386

„Iubite”, am zis, „iubite, ştiu că am plecat de multe ori, dar m-am întors de fiecare dată… Acum, când mă pregătesc să vin pe de-a-ntregul, iubite, eu nu aş vrea să mai plec…”

Luându-mi mâna ostenită şi ninsă, cuvintele tale au sunat ca din Cer:

„Iubita mea, eu nu aş vrea să mai pleci vreodată de lângă tine.”

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Onorați-vă părinții!

FOTO47

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Onorează-ți tatăl și mama. Nu ar trebui să-i desconsideri niciodată deoarece ei sunt temelia pe care tu ai crescut ca spirit.

Când plecăm din cer din planul extazului, ne alegem familia, părinții prin care să venim, țara și locul în care să venim pentru a ne desăvârși ca spirit. Am ajuns aici, am crescut, am primit educația de la părinți așa cum au știut ei mai bine – pentru că acea educație am ales-o ca entitate – ne-am maturizat și de cele mai multe ori dăm vina pe părinții noștri că : “nu ne-au dat aia și aia, că nu au făcut lucrurile așa și așa” și din aceste credințe creem între noi și în relația cu părinții noștri un cocteil de emoții și de suferințe. Astfel ne îmbolnăvim și unii și alții din cauza frustrărilor și nemulțumirilor.

Căutăm cum să trăim o viață minunată și mergem pe la tot felul de cursuri de dezvoltare și tot felul de întruniri în grupuri spirituale, unde mai aflăm că: “din cauza mamei nu-mi fac o relație cu un bărbat potrivit”, “nu sunt fericită în cuplu deoarece tata nu a fost lângă mine ca prezență”,” nu fac copii pentru că mama m-a blestemat să am un copil ca mine, și de frică nu fac copii”etc.  Dar toate astea nu fac decât să ne ducă în suferință, frustrări, boală interioară. Astfel durerea se clădește pe sine.

Metoda pentru a ieși din suferință este de a te dezlega de trecut. Un prim pas este să-ți onorezi părinții, deoarece ei au făcut ce au știut mai bine la momentul respectiv și ce au făcut ei, ai ales tu din cer ca să te șlefuiești ca entitate, să scoți din tine tot potențialul sinelui tău divin, pentru a te desăvârși.

Să-ți eliberezi părinții de vină este grația prin care te eliberezi de vinovăție și de suferință. Atunci când ieși din polaritate adică din programul: “dacă….atunci”, poți să te observi, să nu mai ai așteptări, să te dezlegi de trecut, iar consecința este că vei trăi clipa prezentă, iar fiecare experiență este o experiență și atât.

De cele mai multe ori căutăm vinovați în exterior pentru neîmplinirile noastre. Dar de fapt nu putem trăi împlinirea sau fericirea pentru că nu suntem în prezent. Mereu ne ducem în trecut unde nu avem nici timp, nici energie, nu avem nimic decât amintiri, ceva fără viață. Amintirile sunt ca niște tablouri care conțin doar un mesaj. Acel mesaj îl interpretăm în funcție de percepția noastră vizavi de un moment sau altul. Un tablou poate să-ți inducă prin mesaj o stare de bine sau de disconfort, în funcție de cocteilul de emoții din interiorul tău.

Trecutul îl putem asocia și cu un cavou, în care sunt cadavre. De fiecare dată când mergem acolo, ce găsim? Aceleași cadavre. Ciudat cum ne dorim mereu aceleași emoții și suferințe care nu fac decât să ne țină pe loc prin faptul că le dăm  energie prin atenție și concentrare. Când ne ducem în trecut, ne creem în viitor aceleași emoții, deci mergem pe același flux de conștiință, și imediat vom spune că avem “ghinion”, “suntem pedepsiți”,” alții sunt de vină”, etc. Trăind în prezent și doar în prezent putem schimba fluxul de conștiință pe care am intrat în trecut cu un alt flux de conștiință ales conștient în funcție de gândurile pe care le rulăm.

Unde suntem când ne gândim la ce “ne-au făcut părinții noștri?” În trecut.

De multe ori ne ascundem în spatele acestor programe și spunem că:”dacă așa am văzut la părinți probabil de aceea fac și eu așa”, deci ei sunt vinovați. De fapt tu ai venit în această viață să faci lucruri remarcabile și tot timpul vrei să fii diferit de părinți și de cei din jur, pentru că așa faci lucruri remarcabile, când ieși din obișnuit. Așa că ne supărăm pe părinți pentru că suntem diferiți de ei și de alții – total eronat. Ei de fapt ne-au ajutat să fim diferiți, pentru a putea fi remarcabili.

Prin recunoștință de fapt noi mulțumim părinților pentru că ne-au dat viață ca să fim diferiți și să fim cine suntem cu adevărat. Dacă vrem să fim diferiți cum putem să-i învinuim pe cei care ne-au dat viață ca să fim diferiți? Niciodată nu ar trebui să desconsiderăm adversitatea care ne-a adus să fim măreți, care ne-a făcut să scoatem la suprafață divinitatea din noi, care ne-a adus aici unde suntem  acum. Odată găsită și manifestată Divinitatea din noi, în noi și în exteriorul nostru, modul prin care am făcut asta devine o binecuvântare. Orice adversitate scoate la suprafață potențialul magnific din noi.

Prin recunoștința pe care le-o atribuim părinților, ne aducem în prezent și putem să ne reclădim de fiecare dată și de fiecare dată. Odată rupându-ne de trecut ne putem reclădi din prezent, viitorul.

Vindecă-te pe tine însăți și nu mai da vina pe alții, este mesajul maestrului Iisus când spune: „scoate bârna din ochiul tău și apoi paiul din ochiul altuia”.  Adică nu mai da vina pe alții pentru că această atitudine nu vindecă pe nimeni. Odată ce ai venit în prezent aici și acum tu de fapt te-ai vindecat de durere, emoții suferință și poți să-ți creezi fericirea.

Iubiți-vă pe voi, iubiți pe părinții voștri, trăiți și manifestați iubirea și toate se vor adăuga vouă. Când iubești ești în prezent aici și acum. Nu poți iubi când ești în trecut sau în viitor, pentru că acele dimensiuni (trecut și viitor) nu au energie și nu poți da nimic de acolo. Când iubim de fapt, noi dăm drumul la izvorul divinului din noi. Iubirea este cea mai mare putere pe care o avem. Creați din iubire și pentru iubire și toată viața voastră va fi remarcabilă. Cu drag

V-am redat cu bucurie în cele de mai sus încă un articol al Niculinei Gheorghiţă, Psiholog Formator Clinician Principal, Doctorand în Psihologie Cuantică, Terapeut Bowen, autoare a cărţilor:

Bucuria de a trăi în şi cu Dumnezeu. Ghid practic de psihologie cuantică”

Regăsirea puterii interioare. Ghid practic de psihologie cuantică ”

Bucuria de a trăi fără mască. Ghid practic de psihologie cuantică”

Credinţele noastre creează realitatea noastră. Ghid practic de psihologie cuantică”

Irina Luana Stan