Spre Cer mă îndreptam cu paşi de raze, cu tălpile goale mângâiate de iarba proaspătă ce sclipea Soarelui din roua primăverii târzii.

Spre Cer mă îndreptam, fără prea multă atenţie la paşi, gândind Înaltul din mintea de pe Pământ.

Spre Cer mă îndreptam din pajiştea de rouă, dulce fior necunoscut al unui nou drum, al unui nou destin.

Şi cum nu prea priveam pe unde păşeam, era cât pe-aci să strivesc o suavă făptură – o floare, o brânduşă violacee, răsărită dintre picături.

Mi-aş fi continuat drumul repejor, dar m-am gândit că, de vreme ce se afla chiar în calea mea, poate ar fi fost nimerit să mă opresc puţin lângă ea.

M-am aşezat domol şi, pe măsură ce o priveam, o mare linişte se aşeza peste graba minţii mele spre Înalt. Măreaţa forţă a vieţii, care crease brânduşa cea frumoasă, îmi zâmbea în colţul buzelor: făcuse totul pe nesimţite, fără zgomote, fără valuri, fără grabă, în Linişte.

„Făptură dragă, floare frumoasă, învaţă-mă”, am rugat-o.

Desfăcându-şi spre mine o petală violacee, mi s-a oferit, în Tăcere.

Am rămas vreme îndelungată lângă ea, în timp ce ce mintea mea de pe Pământ se golea, încet – încet, de zgomote.

Nicio grabă nu mă mai îndemna la drum, nicio nevoie nu mai ţipa în mine…

Într-un târziu am înţeles că Înaltul se afla chiar acolo, şi oriunde, aievea, în Linişte.

Spre Cer mă-ndrept cu paşi de raze în fiece clipă în care pot sa fiu una cu Liniştea ce mă înconjoară şi mă conţine. Aici şi Acum. Ce altceva mai există?

∫^∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!