Inima

  INIMA BUN 1 Pe o pajişte, la umbra unui arbore falnic, vorbeam cu Cerul.
„Şi mă nasc acum, din nou, şi cresc în petalele florilor, şi roua dimineţii mă primeneşte în fiecare zi.
Şi fulgerele nopţii îmi deschid tainele Lumilor.
Sufletul meu e vântul ce aleargă peste mări, razele de Soare ce împodobesc spuma valurilor, Luna strălucindă peste vise, crestele munţilor glorioşi pictate de norii veseli şi pufoşi, aripile zborurilor înalte, Cerurile violet-azurii, nuferii şi lacurile lor, macii – ah, macii cei cu inimile sus -, toate zâmbetele, toţi copiii, toate făpturile şi toţi oamenii.
Căci toate acestea şi ei toţi sunt în mine, la fel cum eu vieţuiesc în toate şi în toţi.”

INIMA BUN 2„Păşeşte hotărât, făptură binecuvântată”, tocmai ce-mi spune o floare albastră de câmp. „Umblă prin lume slobodă, minunato, căci Aici şi Acum e timpul tău!
Cheamă-ţi fluturii, marea, păsările, miresmele nopţilor de vară, ochii deschişi şi inimile treze, visurile ce deja ţi le împlineşti, făpturile trimise cu praf solar în calea ta, şi joacă-te!
Cântă, dansează, creează, bucură-te şi înalţă-ţi sufletul în miracolul de A FI!
Acesta e dreptul tău la Fericire şi aportul tău cel mai preţios adus în aceste timpuri, acestui Univers minunat!”
În timp ce-mi spunea toate acestea, floarea albastră de câmp lua diferite înfăţişări. Mai întâi se transformă într-o veveriţă, apoi într-o pasăre, într-un copil, într-un lac, într-un stejar, într-un om, într-o ploaie, într-un răsărit, în Mama, într-un fulg de zăpadă, într-o noapte, într-un ger, şi apoi, pe rând, în toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată. În toţi oamenii pe care i-am iubit şi care m-au iubit şi în cei care nu m-au iubit, în cei care m-au iubit şi pe care nu i-am iubit, în toţi cei ce m-au părăsit şi în cei pe care i-am părăsit, în toţi oamenii ce m-au nedreptăţit, m-au rănit, m-au chinuit şi în toţi cei pe care şi eu i-am rănit sau i-am nedreptăţit, în toţi cei care m-au ajutat şi în toţi cei pe care i-am ajutat, în toţi prietenii ne-prieteni care mi-au sfâşiat inima, în toţi cei care au rămas lângă mine şi lângă care am rămas.

Apoi, ceea ce fusese floarea albastră de câmp luă forma Pământului întreg, pe urmă a întregii Galaxii, apoi a nenumărate galaxii, iar la final, adunând tot ce-mi arătase până atunci, deveni o frumoasă inimă alb-strălucitoare, care mi se înfipse adânc în piept.

INIMA*************************

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Şi… te aştept în cadrul GRUPULUI INTERACTIV de pe Facebook Spatiul Inimii – Porti Deschise https://www.facebook.com/groups/835115993204530/ , UNDE ÎMPĂRTĂŞIM IDEI INTERESANTE ŞI INSPIRATOARE, SIMŢIRI UNICE FIECĂRUIA, PENTRU A NE SUSŢINE RECIPROC PE DRUMUL ALES DE FIECARE, PENTRU A AFLA INFORMAŢII NOI SAU PENTRU A PĂTRUNDE ÎN PROFUNZIMEA CELOR ŞTIUTE DEJA, PENTRU A PURTA DISCUŢII FRUMOASE ŞI UTILE, PENTRU A TRANSPUNE ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI CUNOŞTINŢELE ACUMULATE, PENTRU A NE FI MAI BINE, MAI FRUMOS ŞI MAI CALD ÎN INIMI. 🙂

 

Reclame

Ninge, Iarnă, ninge!

FOTO175Era într-un februarie nebun, când nu ştii ce-ţi doreşti mai mult: să mai ningă o dată sau să vină primăvara.

Mă întorceam de la birou şi nu aveam nicio tragere de inimă să mă îndrept direct spre casă. Nu era foarte frig, aşa că am deviat de la traseul obişnuit şi am pornit, pe jos, într-o plimbare spre centrul oraşului, privind vitrinele, oamenii, Cerul. Foarte curând, fulgi mari începură să alerge către mine, spre dulcea mea încântare. Nu ştiu ce simţiţi voi când ninge, dar mie, splendoarea adorabililor fulgi albi îmi arată, îmi spune, îmi explică faptul că totul e posibil. Totul!

Am iuţit pasul, doar aşa, ca să mă armonizez cu ritmul lor – al fulgilor – , deşi habar n-aveam unde mă duceam. La un moment dat, am zărit ferestrele primitoare ale unui interior cald şi îmbietor de cafenea, şi am intrat. Se înnoptase de-a binelea, zăpada avea multă treabă în seara aceea, aşa că mi-am zis că o să-mi trag sufletul puţin la o ciocolată caldă şi apoi o să pornesc direct spre casă.

 CIOCO NINGEM-am aşezat într-un loc mai retras, am aprins lumânarea de pe masă şi mi-am scos cele două telefoane, unul personal şi unul de serviciu, pe care, imediat, cu un gest iritat, le-am aruncat înapoi în geantă. Nu, n-am chef de nimeni.

Doi ochi negri, migdalaţi, mă priveau întrebători, de sub nişte sprâncene întunecate şi frumos arcuite.

„Ce doreşte domnişoara?”

Ha, ce formulă de adresare neobişnuită pentru zilele noastre. Nu se potrivea nici cu pletele lui negre şi tinere, prinse-n coadă, nici cu anii mei maturi, dar mergea de minune cu starea mea de spirit, chiar dacă ştiam că, probabil, îşi spunea poezia învăţată pe dinafară.

Păi domnişoara măritată îşi doreşte să se simtă iubită şi apreciată, dorită şi drăgălită, dar muşcându-mi buzele, îi răspund:

„O ciocolată caldă, caldă şi bună, bună, mulţumesc.”

„Sigur, sigur, imediat, imediat”, răspunse el şi se îndepărtă cu un zâmbet năstruşnic dar ciudat în acelaşi timp, şi cu un mers de felină care abia atinge pământul.

În timp ce-mi savuram ciocolata adusă în timp record şi fulgii îşi făceau de cap afară, am simţit, deodată, că ceva inevitabil mi se va întâmpla – ceva mare, frumos, tumultuos – probabil, o dragoste mare. Am plătit şi am plecat grăbită, luându-mi rămas bun de la bărbatul brunet.

FOTO NOI 2

Peste ani, într-un februarie gol şi pustiu, ochii tăi au venit odată cu fulgii cei mai mari şi mai frumoşi din iarna aceea. Te-am iubit cu fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, cu fiecare privire pe care mi-o adresai, cu fiecare zâmbet pe care-l aduceai în lumea mea. Am iubit aerul pe care-l respirai odată cu mine, cu disperarea condamnatului la moarte care nu mai are decât trei zile de trăit, de iubit, de oferit.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste inima nebună!

Multe zile grele şi nopţi negre ale sufletului au trecut peste acele întâmplări… Şi iată-ne Acum, Aici.

FOTO NOI 1Cu privire ştrengărească de fetiţă iubită şi răsfăţată, mi-am luat iubitul de mână şi l-am dus acolo unde nu fuseserăm niciodată împreuna: la cafeneaua aceea în care eu călcasem o singură dată, cu mulţi ani în urmă. Am ales aceeaşi masă – care era liberă, pentru că momentul era potrivit – şi ne-am aşezat. Cineva ne-a luat comanda şi nu am putut să nu întreb persoana despre bărbatul brunet, cu părul strâns în coadă, care lucrase acolo cândva, sau poate mai lucra încă. Nu ştia despre cine vorbesc, deşi era însuşi patronul, uimit că, de când deschisese cafeneaua, cu doisprezece ani în urmă, nu avusese decât femei angajate, şi niciodată bărbaţi. Deşi am insistat, el mi-a spus hotărât:

„Probabil confundaţi cafeneaua, nu am avut niciodată angajaţi bărbaţi.” I-am mulţumit, dezamăgită, şi în timp ce încercam să-i explic iubitului meu de ce mă interesam de bărbatul acela – lucru pe care nici eu însămi nu reuşeam prea bine să mi-l definesc -, zăresc, deodată, de partea cealaltă a ferestrei, afară, doi ochi negri, migdalaţi, care mă priviră vreme de câteva secunde, îmi adresară un scurt zâmbet şi dispărură în zăpadă, nu înainte, însă, ca eu să am răgazul de a le mulţumi cu gândul, inima şi privirea. Înţelesesem.

FOTO INIMIVino, iubite, hai să mergem Acasă. Pe drum, fulgii mari se arătară din nou, aşa, ca să-mi confirme şi ei că drumul pe care-l parcursesem era cel potrivit şi necesar, era al meu.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste două inimi într-una singură!! Acum, Aici şi dintotdeauna.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Zăpadă şi stele pe buzele mele

FOTO 177 SUPERB   Era într-o seară în care pulberea albă din Ceruri aşeza liniştea pe inimile treze şi le invita la jocul de-a-viaţa-frumoasă. Nu suntem obişnuiţi să privim viaţa ca pe un joc, căci dacă ar fi aşa, cine ar mai suferi?

Priveam zăpada căzând luminată de felinarele străzii şi, ca de fiecare dată, nu reuşeam să-mi amintesc de ceva care, cel puţin recent, să-mi fi produs atâta încântare şi pace…

Mi-am luat repede câteva haine pe mine şi dusă am fost pe cărările iernii. Fulgi mari mi se aşezau pe obraji şi pe buze în timp ce mă îndreptam spre parc, acolo unde brazii albi, Luna şi lacul îngheţat mă aşteptau cu siguranţă.

FOTO 402

Unde eşti, iubite, să ne-amintim, ochi în ochi, de iarna noastră? Unde eşti şi de ce, de ce nu vii pe aleea dragostei noastre acum, în seara asta albastră? Cu un gest aproape final, am aruncat telefonul în zăpadă – ca să răspundă ea, zăpada, dacă vrea, atâtor apeluri zadarnice – şi-am coborât spre lac, într-o mare şi ciudată însingurare. M-am aşezat în zăpadă ca să mă ningă Cerul şi să mă cureţe de toate iluziile, de toată durerea şi de toată minciuna ce vreodat-au făcut parte din mine sau din viaţa mea.

FOTO 401

Acolo, lângă lacul îngheţat, în seara aceea de dor şi iubire, inima mea a strălucit, deodată, atât de intens şi atât de frumos, încât toată zăpada şi toţi brazii şi toate aleile şi toţi oamenii rătăciţi ca şi mine au prins o lumină atât de puternică, astfel că totul părea aşezat sub reflectoare imense ce radiau argint şi Lumină din Cer…

Nici nu-mi mai pasă, vreau să stau aici, cu pomii, cu Luna, cu lacul… Iarnă, fă cu mine ce vrei!!…

Nu mai ştiu cât era de târziu şi cât eram de îngheţată atunci când am simţit o mână caldă şi o adiere aproape imperceptibilă de mosc… „Vino, iubita mea, hai să te-ncălzeşti, te-am căutat peste tot…”

FOTO 400

Iarna făcuse pace în mine şi am înţeles că lumina aceea, Lumina aceea venea din puterea Clipei de acum, atunci când trecutul şi viitorul dispar, pentru că ele, ei bine, ele nici măcar NU EXISTĂ! Tot ceea ce există este Clipa de Acum, iar ea cuprinde atâta magie…

„Sărută-mă, iubite, sărută-mă Acum, Aici şi dintotdeauna… Iubitule, simt că e aproape, clipa aceea e aproape… Clipa aceea în care eu nu voi mai avea nevoie de tine, în care eu însămi îmi voi fi de ajuns, şi abia o aştept, pentru că abia atunci putea-voi să te iubesc aşa cum fiecare dintre noi merită să fie iubit!!!”

Zăpadă şi stele pe buzele mele… Şi tu.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Închide, închide uşa, străine! – Dragelor mele prietene Miha şi Ancuţa, şi Ancăi Mitu

FOTOvine-furtuna-irene-B
După multe hăuri întunecate şi mări învolburate, trudite şi traversate, Soarele îmi zâmbea iar, în felul său şugubăţ şi unic.  

Tocmai reuşisem să mă adun din toate negurile, din toate cioburile aruncate peste tot până la capătul lumii, şi Viaţa mi se arăta din nou, în toată splendoarea ei de lumină.

Păşeam lin. Cărarea nouă era străjuită de copaci plini de steluţe şi împodobită cu zăpadă strălucindă. Deodată desluşesc, în zare, forma unei uşi mari, frumoase şi impunătoare, care tocmai se deschidea larg. Dincolo de uşă, o făptură zâmbitoare mă invita, cu drag în glas, să intru, povestindu-mi despre lumea mirifică ce mă aştepta acolo, şi rugându-mă ca împreună s-o creem şi mai frumoasă, şi mai luminoasă.

FOTO 204jpgAm intrat, temătoare, dar dornică să-nvăţ ceea ce noul drum îmi pregătea, şi atât de recunoscătoare pentru invitaţia spre creaţie pe care tocmai o primisem. Am păşit, emoţionată, alături de gazda mea, ascultându-i poveştile minunate despre lumea cea nouă, în timp ce inima mea îşi amintea de unele flori superbe, ireal de frumoase, cu parfum delicat, pe care aş fi dorit imediat să le aduc şi să le plantez acolo, alături de noua mea prietenă, în lumea ei, în lumea noastră.

FOTO STAIRS

În curând ajunserăm la un lung şir de trepte, destul de înalte, unele chiar foarte înalte, unele strâmbe, înclinate şi foarte alunecoase. Făptura cea cu drag în glas mi-a spus că de vreme ce mă primise în acea lume mirifică, trebuia să fac cumva să urc acele trepte, pentru a ne putea pune în aplicare, împreună, planul măreţ.

E adevărat că m-am împiedicat puţin de una sau două, pe alta am alunecat, dar le-am urcat rapid, cu demnitate, pe toate. Mi-am privit noua prietenă zâmbind, dar ce să vezi?

„Acum întoarce-te, m-am răzgândit, nu e loc şi pentru tine în lumea aceasta frumoasă, dar am să te chem altă dată, în vizită, ca să vezi şi tu puţin din ea, măcar aşa, de la distanţă. Am să te chem să-mi admiri măiestria şi aş vrea să vii”, spuse ea.

…??

Nu avea rost să mai zăbovesc acolo, nu am stat vreodată unde nu am fost dorită, dar înainte de a face cale-ntoarsă, am încercat să zăresc mirifica lume abia dăruită şi deja luată înapoi. Tot ce-am putut vedea, însă, au fost durerea, dar şi lumina, din propria mea inimă, precum şi câteva măşti uzate, scorojite, ca acelea folosite cândva la balurile mascate, împrăştiate pe un pământ îngheţat şi acoperit din loc în loc de un ciudat şi nepotrivit gazon confecţionat dintr-un fel de plastic.

FOTO 206

M-am îndreptat cu calm spre şirul de trepte, pentru a-l coborî şi a ajunge la ieşire, însă ce uimită am fost atunci când am realizat că niciuna din trepte nu se mai afla acolo. Am salutat cu un zâmbet gazda neprietenoasă şi am ieşit cu o lacrimă pe inimă, mirată, din nou, că uşa cea mare şi frumoasă pe care intrasem devenise atât de mică, atât de întunecată.F22

Păşind buimacă dincolo de ea, am auzit-o trântindu-se cu putere în urmă. Mi-am ridicat ochii spre Cer, mi-am îmbrăţişat în inimă iubitul şi prietenele dragi şi am pornit-o încet, dar hotărât, înainte, rostind cuvinte pe care se aşeza, mângâietoare, zăpada cea strălucindă, cea care, doar prin existenţa ei, alină tot, iartă tot, curăţă tot.

„Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat acele trepte importante – pe care, de fapt, doar eu le-am văzut şi doar eu le-am urcat -, dar închide, închide uşa, definitiv, străine, pentru că eu am alte visuri, alte zboruri, alte iubiri şi alt drum, croit cu – şi din – Cer, care abia mă aşteaptă.”

Experienced thoughts

FOTO170

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Eu nu aş vrea să mai pleci

F24

Într-o seară de iarnă timpul curgea leneş pe lângă noi. Nu ne zorea, nu ne vedea, iar nouă, nu ne păsa. De limite, de constrângeri, de canoane şi preoţi, de cei ce închid păsări în colivii încuindu-se pe dinăuntru odată cu ele, de cei ce nu pot încă să dea drumul prejudecăţilor. Nu, nu ne păsa.

Pentru că eram amândoi într-o noapte, departe de lume, aproape de noi, şi iarna ningea iubire pe fiecare por şi-n fiecare dor al visurilor noastre.

Şi gerul desena steluţe pe noaptea ferestrelor odăii în care o lumânare roşie ardea neputinţe şi sfinţea începuturi eterne.

IARNA2

„Iubita mea”, ai spus tu, „iubita mea, eu nu aş vrea să mai pleci”.

Zăpadă şi dragoste, lemne trosnind în sobă, mirosul de brad şi ceaiul din petale de trandafir, degetele tale desenându-mi conturul cu cea mai blândă atingere pe care am cunoscut-o, lumina dulce a ochilor tăi, pledul moale aşezat cu grijă ca să-mi ferească tălpile de vreo adiere rece, Luna şi iarna şi noaptea şi noi… Îngheaţă timpul, iubite, îngheaţă timpul cu iarna asta, cu noaptea asta, cu suflarea asta, iubite, fă noaptea asta să fie pe vecie!!… Şi-atunci, n-am să mai plec…

Acum câteva zile, într-o seară de iarnă în care timpul curgea grăbit pe lângă noi şi ne vedea, şi ne zorea… mi-am amintit.

DSCF4386

„Iubite”, am zis, „iubite, ştiu că am plecat de multe ori, dar m-am întors de fiecare dată… Acum, când mă pregătesc să vin pe de-a-ntregul, iubite, eu nu aş vrea să mai plec…”

Luându-mi mâna ostenită şi ninsă, cuvintele tale au sunat ca din Cer:

„Iubita mea, eu nu aş vrea să mai pleci vreodată de lângă tine.”

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Iarna noastră

DSCF2446  Iarna aceea n-am s-o uit niciodată. E atât de rotundă şi strălucitoare, fără fisuri, ca o Lună plină cu raze de luceafăr, ridicată din bezna adâncurilor necurate şi luminând sacru peste toată inima mea.

Prinţesă eram, cu patine argintii încălţate pentru prima dată. Patinoarul doar al nostru, la ore târzii, împrejmuit de brazi licurind a bucurie din sute de luminiţe. Cel mai bun profesor de prime lecţii de alunecare domoală pe gheaţă. Muzica dansa romantic în difuzoare, fulgii cădeau peste ochii şi buzele ce se căutau întruna, mâna caldă şi fermă mă ajuta să execut primii mei paşi pe gheaţă. Iarna ne cucerise iremediabil şi ne desena iubirea argintat şi nesfârşit.

01012010(002)sN-am căzut nici măcar o dată. Era atâta tandreţe în inimile noastre flămânde şi însetate de atâta dor aspru, iar a fi împreună în lumina reflectoarelor unui patinoar real, a respira împreună şi a iubi în acelaşi timp, însemna miracol. Şi aşa şi era, căci ce putea fi mai miraculos, atunci, decât atingerea a două suflete ce se căutaseră de-atâtea şi atâtea vieţi, ce se aşteptaseră, ce străpunseseră ziduri groase plângând cu lacrimi îngheţate de atâta sânge şi durere, pentru a înfăptui taina unei iubiri de peste timp?

IARNA3…Iarna a trecut cu visul ei fantastic şi real, însă inima nu era vindecată încă. Inima mea plângea de suferinţi trecute şi neaşezate la locul lor, şi multe furtuni au zdruncinat, de atunci, tărâmul acelei ierni plăsmuite de Cer în forma inimii de stele de zăpadă.

Iubite, mai e puţin. Aşteaptă-mă. Ca întotdeauna, iubeşte-mă. Priveşte, cad primii fulgi. Lasă-i pe buze, dragul meu, vreau să-i sărut, pentru că, după aceşti câţiva ani foarte lungi şi foarte grei, simt că sunt veniţi din Cerul Iernii noastre. Aşteaptă-mă. Nu pleca. Nu ceda. Te iubesc. Eu şi zăpada, şi iarna, şi Universul de Licurici luminoşi.

DSCF2359s

E iarnă, iubitul meu, e iarna aceea. Ştiai? E iarna care ne-a unit în Ceruri cu puterea Infinit. A venit, dragul meu, pentru că n-a plecat niciodată. E timpul să ne continuăm drumul. Te iubesc. Să ciocnim un pahar de nectar ca nişte Zei pământeşti ce suntem. Şi să ne poftim prietenii la masă.

Experienced thoughts