Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta, de Ruxandra Ţurcanu

Suav, înstelat şi dulce acest articol-reportaj al Ruxandrei. O bucurie, o inimă cu Soare şi cu Lună. Haideţi să-i parcurgem traseul cu ochii imaginaţiei minţii şi sufletului, şi, poate, cândva, şi cu întreaga fiinţă:

Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta

RUX1

Sunt curajoasa. Cu gandul acesta am plecat, fara sa imi imaginez macar ceea ce ar crea un astfel de gand. Sunt curajoasa.

Sunt fericita. Sunt inteleapta. Sunt increzatoare. Eu sunt tot ceea ce sunt si inca ceea ce creez. Sunt peste tot. Cu gandul acesta m-am intors… acasa.

De numai 7 ore m-am intors in camera mea din caminul studentesc indian. E o camera verde si umeda. E pentru prima data cand observ cat de spatioasa e, si ce priveliste ciudata se intinde sub fereastra. De numai 7 ore sunt aici, uimita de frumusetea privelistii. Nu pot dormi, nu pot gandi. Pe piele am urmele calatoriei. Sunt mici bubite rosii, piscaturi de insecte, o mica infectie si cateva vanatai. Fata si mainile sunt rosii, de la soare. Si ma asortez frumos cu nisipul rosu de afara. Arat exact ca oricare dintre turistii europeni din India, care au fost “consumati” de exoticitatea locului.

RUX2

Cu cinci zile in urma ma urcam pe scaunul din fata a unei Toyota si aveam sa plec la drum pentru mai bine de 12 ore catre Kerala. Acolo este cel mai sudic stat al Indiei, inconjurat de ocean ca o semiluna. Numai de acolo, dintr-un punct, poti vedea apusul si rasaritul pe ocean, si nicaieri altundeva in lumea asta. Am calatorit noptile, pentru ca zilele sa ne bucuram de minunatiile Indiei. Eram o gasca de zece europeni insetati de aventura.

Dupa opt ore de condus, soferul nostru adormea la volan. La rasaritul soarelui ne-am oprit sa il lasam sa doarma. Doua masini, parcate pe marginea drumului, in cea mai adanca pustietate pe care am vazut-o vreodata, straluceau in dedesbtul stelelor si-al rasaritului.

In timpul asta, un ciclon se indrepta catre nordul Indiei. Alerta mare si mare tam-tam, dar noi eram in mijlocul pustietatii, privind cel mai pasnic rasarit din cate am vazut vreodata.

RUX3In mijlocul pieptului meu se intretaiau emotii. Simteam ca avea sa urmeze ceva ce n-am mai trait niciodata, si asteptam nerabdatoare cel mai mic semn.

Asteptam sa cunosc pe cineva pe care nu-l stiusem niciodata, sa se infiripe o prietenie, sa vad o minunatie, sa traiesc o aventura – si cu cat ma asteptam mai mult, cu atat imi era mai greu sa conturez ceea ce avea sa fie.

Dupa o ora si jumatate in care soarele s-a ridicat pe cer, de jur imprejur s-au nascut copaci de nuci de cocos si dealuri fabuloase, campii cu ape si culturi de orez, case taranesti din pamant.

Eram acolo, eram deja in Kerala, si se-ntindea total diferit de ceea ce vazusem pana acum din India.

Cuvintele mele sunt sarace acum. Daca as putea, as pune pe hartie doar niste puncte, si atunci tu ai sti ce vreau sa spun. Punctele mele ar fi stralucitoare, ca stelele, intr-o ordine haotica dar echilibrata. Ar fi legate de canale si vinisoare mici, care ar comunica intre ele intr-un mod neregulat, dar calculat. Ai intelege poate atunci, cum mi-am simtit pieptul si pielea, cum am simtit Kerala si India, cum am simtit Pamantul si Galaxia, si cum am simtit transformarea din talpile mele. Si fiecare clipa care picura peste mine era de fapt o vasla catre un apogeu miraculos al fiintei mele.

RUX5

Ne-am oprit la o pensiune numita Dream Catcher. Si numele ei nu ar fi fost niciodata vreo coincidenta, ci mai degraba o sincronicitate inteligenta a legaturii dintre inima mea si inima pamantului.

La ora opt dimineata, deci, ne-am aruncat bagajele in camere si-am plecat sa exploram portul pescarilor. La “micul dejun” am mancat cel mai ciudat peste care ar fi putut fi in oceanul ala. Pescarii ne-au povestit de ciclonul care avea sa loveasca Calcutta sau alte orase din nord si din est. Ce straniu, mi-am spus, caci daca as fi stiut, as fi luat-o spre nord. Mereu mi-au placut furtunile, si mereu mi-am dorit sa fotografiez una adevarata. Pe fata mea s-a asternut un zambet visator, pe care pescarul gras l-a vazut. “Nu e de gluma”, zice, “iti spun. Va fi ceva foarte serios. Sa nu cumva sa va ganditi s-o luati spre nord. Momentan, sudul e cel mai sigur.”

RUX6

“De unde stii?”, zice pescarul mic. Avea vreo 16 ani si o bandana asezata pe un ochi, ca piratii.

“Nu stiu. Dar asa cred. La mine acasa e cel mai frumos.”

Pustiul rade, pescarul gras ii arunca o privire usturatoare. Pustiului ii piere ranjetul de pe fata si se intoarce la plasa lui de pesti, si-mi zice incet: “La el acasa e pe barca.. daca vine ciclonul, noi mergem in larg.”

Nu cred ca vreunul dintre noi a inteles cu adevarat gravitatea cu care pescarii vorbeau de ciclon. Si mai cred si ca in jumatate de ora, am uitat cu totii de aceasta intamplare. Gandul ca un ciclon avea sa loveasca “candva” nordul Indiei nu ne-a impresionat prea tare. Noi aveam nevoie de fapte si nu de vorbe. Noi voiam aventura si nu povesti. Dupa micul dejun am luat o barca a pescarilor si-am mers pe insula, la plaja. Eram cu totii obositi de-atata drum lung, si eram entuziasmati de frumusetea portului.

In numai cateva ore de stat in soare aprins si-n apa sarata, aratam cu totii ca abia scosi de pe gratar.

RUX7

Am decis sa luam barca inapoi spre cabana.

Intr-un sfert de ora, barca era pregatita pentru noi. Numai cinci minute trecusera pe mare, cand soarele s-a ingropat in niste nori adanci si grosi, negri ca fumul focului. Vantul a inceput sa bata puternic, ploaia ne ingropa picioarele in barca. O furtuna uluitoare s-a pornit deasupra capetelor noastre, iar pe mal, oamenii alergau ca furnicile in toate partile. Aerul avea gust de nou, de minunat, si noi, uzi, arsi si fericiti, cantam batand din palme. Si nici macar o secunda nu ne-am gandit la ciclon.

Furtuna s-a oprit brusc atunci cand barca noastra si-a aruncat ancora.

In noaptea aceea am dormit devreme.

Drumul ciclonului este si drumul meu. Asa cum vantul bate in sud, inima mea bate in nord. Eu sunt aici si ciclonul este acolo, dar suieratul lui rasuna peste toata planeta. Asa cum suna si al meu. Odata cu furtuna, am plecat in calatorie. In ziua in care ciclonul a lovit orasele in drumul sau, asa si inima mea, in calatoria ei, s-a oprit pentru ceva timp intr-un loc furtunos, dar magic. Am sa-ti spun chiar acum cum s-a intamplat.

Dupa o noapte petrecuta la Dream Catcher in capitala Keralei, Kochi, am pornit din loc catre Allappuzha, un oras pe coasta sudica. Noaptea petrecuta acolo s-a adancit cu imagini largi in inima mea pentru totdeauna.

Voi incerca sa pun in cuvinte ceea ce am simtit, de-aici, din camera mea de camin verde. Voi incerca sa iti arat ca imposibilul este real, ca povestea este magica… ca basmele sunt adevarate.

In Allappuza nu am gasit niciun hotel care sa aiba loc pentru noi toti, zece. Am cautat foarte mult timp, iar cautarea a facut cu adevarat parte din procesul magic care avea sa se intample. Nici macar pentru o secunda nu ne-am imaginat ca va trebui sa plecam din acel orasel. Mai bine am fi dormit pe plaja decat sa pasim inafara magiei.

RUX8.

Universul a vrut ca eu sa raman acolo. O familie de indieni ne-a gazduit in casa lor, o casa la un minut de mers pe jos catre cea mai pustie parte a plajei.

Allappuza este un oras comunist, iar legea spune ca totul sa se inchida la ora zece si jumatate. Cativa dintre europeni au plecat intr-un loc obscur in cautare de o sticla de alcool. Alan – olandezul, Mathilde – frantuzoaica, Ana si cu mine am ramas la casa indienilor.

Cea mai adanca noapte a inceput atunci. In formatie de patru, stateam pe balconul cabanutei privind stelele. Nu cred ca am fost niciodata prea aproape unii fata de altii. Alan si Mathilde au calatorit mai mult impreuna, la fel ca mine si Ana. Rareori ne-am intersectat cu adevarat, fie la o vorba buna sau o calatorie prin India. In noaptea aceea, insa, iubirea se simtea ca un fum gros, si ne-a adus impreuna, imbratisati. Eram patru si eram unul. Si nu ne cunosteam, dar ne simteam bine. Ne stiam de fapt de mult. Increderea pe care o aveam unul fata de celalalt se impletea exact asa cum se-auzeau valurile imbratisand stelele. Intr-o liniste absoluta, ne-am ridicat impreuna, si tinandu-ne de mana am plecat catre plaja.

RUX9jpg

Nimeni nu vorbea si niciunul dintre noi nu a respins legatura puternica dintre mainile noastre. Fara lumini, intr-un oras comunist, usor ilegali, paseam printre balariile din care din cand in cand mai sarea cate vreun serpisor speriat. Eram desculti. Din cativa pasi, am ajuns pe nisip. Crabii straluceau albi, alergand prin toate partile.

Si nu ne-am despartit palmele din palme. Ne priveam in ochi, in tacere. Ne-am asezat in cerc, pe malul apei, si deasupra capetelor noastre un alt ocean de stele facea valuri. Nu imi venea sa cred. Inima imi batea atat de rar, dar emotia mea era atat de frumoasa.

“Nu voi uita niciodata. E asa de frumos cerul.”, sopteste Alan.

RUX10

Stiam la ce se refera. Era acea energie… un fel de magie patrunzatoare, care ne unea piepturile in imbratisari lungi si tacute. Ma simteam de parca visam, in vartejul acela ametitor al stelelor. Ii priveam pe acesti oameni necunoscuti mie si nu-mi venea sa cred iubirea pe care o simteam. Si cum se facea ca eram impreuna, chiar atunci?

M-am ridicat din cerc si am pornit pe plaja intunecata in cea mai lunga si mai patrunzatoare plimbare. As scrie mii de pagini despre acea plimbare, despre atentia cu care am facut fiecare pas prin nisipul ud.

Nu m-am intrebat nicio secunda ce mi se intampla. Nicio secunda nu m-am inndoit de verdicitatea lucrurior pe care ti le povestesc acum tie. Naturaletea magiei din noaptea aceea s-a desfasurat in toata puterea ei.

RUX11

Si am crezut ca cineva mi-a strigat numele. Am decis sa ma intorc spre ei. Aveam acum marea in dreapta, cand mi s-a parut a doua oara ca ma striga cineva. Se auzise de-acolo, din mare. E imposibil, mi-am spus. Nu este nimeni in mare.

M-am oprit sa privesc valurile, si deasupra lor zambea cea mai mare jumatate de luna pe care am vazut-o vreodata. Am ramas acolo minute la rand, privind-o. Era plina numai in jumatatea de jos, si cerul era senin si alunecos.

In spatele meu mi se culca scurt umbra. Pornea din lumina lunii exact ca in noaptea aceea, pe care si acum mi-o amintesc bine – acea noapte in care pentru prima data mi s-a aratat umbra in fata lunii. Atunci am jurat ca nu voi mai subestima niciodata puterea Ei de a-mi lumina pasii.

Era magie ceea ce simteam. Cu o bucurie copilareasca am dansat usor, pe malul marii, privindu-mi umbra pe nisip.

Atunci am vazut o alta.

RUX12

La numai cativa pasi, se intindea umbra inalta, feminina, puternica. Parea sa fie a unei rochii pana mai jos de genuchi, cu maini lungi, mladioase, curse peste bazin. Era umbra lunii, firesc, dar acolo, exact acolo, nu era nimeni. Eram doar eu.

Daca iti imaginezi ca m-am speriat, este normal. Cu respiratia usor accelerata am cautat cu ochiul orice explicatie posibila. Sa fie norii, dar era senin. Sa fie vreun felinar care bate in vreo stanca, dar plaja era in bezna. Sa fie nisipul, care, sub talpile copiilor din ziua care a trecut, sa fi prins forma de zana frumoasa. Am privit asa mult timp. Am renuntat apoi a mai gasi vreo explicatie. Mi-a fost cat se poate de clar ca e miraculos, si nu miraculosul acela al mintii.. caci am simtit minunatia intr-atat de puternic incat am petrecut acolo aproape toata rotatia limbilor ceasului. M-am simtit iubita si imbratisata.

Asa incepuse cea mai adanca noapte din viata mea. Asa incepuse cerul, marea si lumina lunii sa-mi daruiasca un nefiresc (pentru cineva care nu crede-n basme) cadou de lumini placute si iubire bine infipta in toata natura indiei.

N-am spus niciun cuvant cand m-am intors la Alan, Mathilde si Ana. Stateau inca in cerc, privind valurile cum scalda luna. Vorbeau despre cele mai frumoase amintiri ale lor, si parca se intreceau in fericire.

M-am asezat langa ei. Imi era bine si racoare.

Sunt curajoasa si increzatoare, caci pot fi asa cand vreau eu.

Am simtit atunci cum tot oceanul, toata luna frumoasa, toate stelele mici, mari, rosii… toate sunt cadourile mele. Am simtit cum sunt rupte din mine si eu sunt rupta din ele.

Si daca iti mai aduci aminte ce ziceam de punctele acelea intinse pe hartie… ei bine, acum ar fi in mai multe planuri, pe mai multe straturi, in mai multe culori. Si toate ar fi luminoase.

In formatia de patru am pasit spre valuri. Apa era curata si luna lumina o cale larga. Ne-am intins intr-un fel de pluta-stea, usor infrigurati.

Cate-un fior de frica se strecura in spatiul formatiei noastre. Era intuneric. Eram singuri.

Pe rand, in glasurile noastre se coborau voci menite sa daruiasca incredere celorlalti. Am fost impreuna, schimbandu-ne de roluri pe care nu le mai cunoscusem niciodata.

Aceasta nu este o metafora.

RUX14

Miscarea trupurilor noastre nastea puncte de lumina. Aceste raze pluteau ca o rasfrangere de soare in ocean. Totul este negru. Din varful degetelor tasneste viata aurie. Miliarde de licurici milimetrici salasuiesc pe jumatate de metru.

Oceanul devenise o oglinda lichida, moale, iar in aceasta oglinda se reflecta fericirea noastra. Tineam stelele in mana. Picioarele mi se miscau odata cu bazinul, rotativ, scuipand puncte de stea intr-un cerc de pielea mea. Din dansul meu se nastea dansul lor. Din dansul lor se nastea dansul meu, si toata aceasta mirare a unduirii pornea miscarea luminoasa tot mai puternica.

“Este ca in <Life of Pi>. Nu am crezut niciodata ca basmele sunt adevarate”.

“Este divinul rasfrans in steaua noastra corporala.”

“Eu nu stiu ce este. Eu stiu ca este. Nimeni, niciodata nu va sti cum este.”

“Ai crede ca e o metafora a vietii… cand de fapt insasi trairea este o metafora.”

RUX15

Pestii lasau in urma praf de stele. Luminosi, dispareau in larg si aprindeau tot mai tare cerul. Poate ca stelele de fapt din ocean se nasc, mai exact de-acolo, din intersectia inimilor noastre in forma de stea plutitoare.

RUX16

Lacrimile cadeau cu putere pe valuri si se-aprindeau inzecit.

RUX17

Cu adevarat, am ales atunci viata si lumina.

“Sa ne aducem aminte mereu.”

“Asa cum ne-am adus aminte acum?”

Zambeste, o stea ii lumineaza buza de jos.

“Acum.”

Ne-am impreunat mainile, si din toti rarunchii, ne-am strigat numele reciproc de nenumarate ori, spre largul din basm.

Parca luna ar fi coborat de pe cer, si s-ar fi spart in miliarde de cioburi moi, luminoase.

Parca cerul s-ar fi scuturat de stele peste corpurile noastre.

Ciclonul lovise Calcutta.

Am petrecut impreuna restul de zile. Am inchiriat o casa-barca pentru 22 de ore, printre canale si barci, pescari, sate pe fasii de insule. Licuricii stelelor au pierit odata cu rasaritul.

Inimile noastre au continuat sa lumineze Kerala.

Aceea a fost cea mai adanca noapte.

RUX19

Ruah

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s