Ajunsesem de câteva zile departe de oraş, într-un loc binecuvântat cu o privelişte superbă şi aer curat. Ziua se scurgea repede, iar seara reuşeam să mă retrag într-o plăcută solitudine pe malul lacului din apropiere. Priveam lacul şi cele câteva luminiţe ce-şi făceau cuib în fiecare seară în taina lui. Tocmai priveam, într-o seară, o gâză ce desena mici unde circulare pe suprafaţa apei.

„Aici nu e cel mai frumos loc de privit. Dacă vrei, hai să-ţi arăt.”

Purta o mantie lungă, ochii îi erau calzi şi pentru o clipă am avut senzaţia că era din altă lume.

„Nu, mulţumesc, vroiam oricum să mă retrag”.

„Păcat”, zice el. „Mâine seară e lună nouă şi priveliştea nu va mai fi la fel de uimitoare”.

Mă uit mirată la el şi, mirată de mine, rostesc: „E departe?”.

„Nu. La o clipă de gând şi la cinsprezece minute de mers agale”.

„Okay”, zic, incitată, contrariată, puţin exaltată. Cred că-l zărisem de vreo două ori în decursul zilelor acelora, în cadrul unui alt grup sosit acolo.

Începurăm să mergem unul lângă celălalt, într-o tăcere liniştită. Drumul se desfăşura de-a lungul lacului şi devenea din ce în ce mai îngust, mai întunecos şi mai sălbatic, până când deveni doar o cărare subţire, mărginită de stufăriş înalt, de o parte şi de stâncă abruptă, de cealaltă. Întuneric beznă, doar câteva raze rătăcite de Lună mai ajungeau până la noi. Lacul, primejdios de tăcut. Inima începu s-o ia la trap. Nu-mi plăcuse niciodată întunericul, cu atât mai puţin sporirea lui cu încă o necunoscută: un bărbat străin în compania căruia mă aflam din motive pe care nu reuşeam să mi le amintesc. Începuse să mi se facă frig şi, deşi vroiam cu toată mintea să fac cale întoarsă, înaintam grăbită, tremurând din tot corpul, lângă însoţitorul meu care nu scotea un cuvânt. Mai mult ghiceam pe unde călcam, decât să văd; un strigăt ascuţit de pasăre rătăcită îmi apăsă pe stomac şi îmi declanşă o cantitate suficientă de adrenalină încât să ma decid a mă răsuci pe călcâie şi a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele.

„Am ajuns, priveşte!”, îl aud ca prin vis pe bărbatul care deodată se afla la câţiva paşi în faţa mea. O sudoare rece îmi îngheţa spatele în timp ce îl priveam buimăcită cum era scăldat de o lumină ireală pentru întunericul acela, de parcă se suise brusc pe o scenă ca să-şi înceapă reprezentaţia.

Am păşit înainte ca şi cum aş fi fost goală în mijlocul iernii şi nu aveam unde, în altă parte, să mă duc, şi când am ajuns aproape de el, inima, mintea şi ochii mi-au încremenit. Cărarea strâmtă şi întunecată, până acolo mărginită de stufărişul înalt şi neprietenos, se desfăcea, spre lac, într-o limbă de pământ acoperit cu iarbă, la capătul căreia se afla un ponton larg de lemn ţintuit cu mii de puncte luminoase. O Lună imensă atârna la o palmă deasupra lacului şi la numai câteva clipe de gând-lumină de capătul pontonului, aşternând un covor argintat de-a curmezişul apei şi înfigând o armată de săgeţi sclipitoare în lemnul pontonului. Câţiva pescăruşi enormi, cu ochi de foc, străjuiau locul într-o plutire acvatică demnă de adevăraţi păstrători ai acelui colţ de Rai.

Însoţitorul meu se aşezase pe o margine de ponton privind liniştit, de parcă toată acea splendoare era cel mai firesc lucru pe care îl vedea. M-am aşezat şi eu, privind cum braţele, picioarele şi rochia îmi erau acoperite de mii de cristale ce străluceau odată cu Luna.

„Nu-ţi mai este frig, nu-i aşa?”, mă întreabă el într-un târziu. „Nu…”, răspund eu siderată, privindu-i strălucirea din jurul capului.

„Îţi place? Aşa ar trebui, de vreme ce tu ai creat tot ce se află aici”.

Poftim???

„Cine eşti tu?”, îl întreb cu glas pierdut.

„Nu există nicio întrebare care să nu conţină deja răspunsul. Dar nu ai nevoie de întrebări, pentru că tot ce vrei să ştii, ştii. Altfel nu ai simţi nevoia să întrebi, adică să-ţi aminteşti că ştii.”

Omul ăsta glumeşte??

Deodată ceva indescriptibil se întâmplă. Luna începu să-şi trimită razele sub forma cuvintelor din mintea mea. O M U L  Ă S T A  G L U M E Ş T E, C I N E  O  F I, D A R  D A C Ă  N U  G L U M E Ş T E, C E  Î N S E A M N Ă  T O A T E  A S T E A,  A S T A  E  P R E A  D E  T O T curgeau din cer, alunecau uşor şi se aşezau cuminţi pe oglinda lacului.

C I N E  S U N T  E U veniră direct spre mine, învăluindu-mă într-o strălucire şi mai puternică.

E U  S U N T … T O A T E  A C E S T E  F R U M U S E Ţ I ? E U  S U N T  C E E A  C E  S U N T  Ş I  C E E A  C E  V R E A U  S Ă  F I U mă copleşiră, îmi prinseră de rochie aripi argintii, pescăruşii cei cu ochi de foc începură să planeze superb deasupra lacului, păsări cereşti strălucinde ce zburau până la Lună şi aduceau înapoi zeci şi zeci de cuvinte…

În acele momente iniţiatice nu m-am mai mirat de nimic, nici de faptul că însoţitorul meu nu mai era acolo, adică nu mai era separat de mine, pentru că am înţeles că El – principiul meu masculin – îşi dăduse mâna cu Ea  – principiul meu feminin – , iar Luna, Cerul, Lacul, pescăruşii, cuvintele, cărarea strâmtă şi primejdioasă, întunericul, stânca, stufărişul înalt şi neprietenos, explozia de lumini, EU, toate erau în mine.

Am plecat în zori, după ce mi-am configurat noul traseu ce aveam să-l parcurg, bucuroasă că am înţeles în sfârşit nu numai că am dreptul, ci şi datoria – unica datorie – ca EU să-l desenez. Am plecat păşind pe aceeaşi cărare ce era, de fapt, frumoasă, plină de vegetaţie luxuriantă şi flori de culori îngereşti, atentă să urmez Linia de destin abia făurită. Am plecat după ce Luna a apus şi Soarele s-a ridicat şi mi s-a aşezat direct pe inimă.

Au fost odată o vară, un Lac şi o Lună. Şi eu.

∫^∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!