Ninge, Iarnă, ninge!

FOTO175Era într-un februarie nebun, când nu ştii ce-ţi doreşti mai mult: să mai ningă o dată sau să vină primăvara.

Mă întorceam de la birou şi nu aveam nicio tragere de inimă să mă îndrept direct spre casă. Nu era foarte frig, aşa că am deviat de la traseul obişnuit şi am pornit, pe jos, într-o plimbare spre centrul oraşului, privind vitrinele, oamenii, Cerul. Foarte curând, fulgi mari începură să alerge către mine, spre dulcea mea încântare. Nu ştiu ce simţiţi voi când ninge, dar mie, splendoarea adorabililor fulgi albi îmi arată, îmi spune, îmi explică faptul că totul e posibil. Totul!

Am iuţit pasul, doar aşa, ca să mă armonizez cu ritmul lor – al fulgilor – , deşi habar n-aveam unde mă duceam. La un moment dat, am zărit ferestrele primitoare ale unui interior cald şi îmbietor de cafenea, şi am intrat. Se înnoptase de-a binelea, zăpada avea multă treabă în seara aceea, aşa că mi-am zis că o să-mi trag sufletul puţin la o ciocolată caldă şi apoi o să pornesc direct spre casă.

 CIOCO NINGEM-am aşezat într-un loc mai retras, am aprins lumânarea de pe masă şi mi-am scos cele două telefoane, unul personal şi unul de serviciu, pe care, imediat, cu un gest iritat, le-am aruncat înapoi în geantă. Nu, n-am chef de nimeni.

Doi ochi negri, migdalaţi, mă priveau întrebători, de sub nişte sprâncene întunecate şi frumos arcuite.

„Ce doreşte domnişoara?”

Ha, ce formulă de adresare neobişnuită pentru zilele noastre. Nu se potrivea nici cu pletele lui negre şi tinere, prinse-n coadă, nici cu anii mei maturi, dar mergea de minune cu starea mea de spirit, chiar dacă ştiam că, probabil, îşi spunea poezia învăţată pe dinafară.

Păi domnişoara măritată îşi doreşte să se simtă iubită şi apreciată, dorită şi drăgălită, dar muşcându-mi buzele, îi răspund:

„O ciocolată caldă, caldă şi bună, bună, mulţumesc.”

„Sigur, sigur, imediat, imediat”, răspunse el şi se îndepărtă cu un zâmbet năstruşnic dar ciudat în acelaşi timp, şi cu un mers de felină care abia atinge pământul.

În timp ce-mi savuram ciocolata adusă în timp record şi fulgii îşi făceau de cap afară, am simţit, deodată, că ceva inevitabil mi se va întâmpla – ceva mare, frumos, tumultuos – probabil, o dragoste mare. Am plătit şi am plecat grăbită, luându-mi rămas bun de la bărbatul brunet.

FOTO NOI 2

Peste ani, într-un februarie gol şi pustiu, ochii tăi au venit odată cu fulgii cei mai mari şi mai frumoşi din iarna aceea. Te-am iubit cu fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, cu fiecare privire pe care mi-o adresai, cu fiecare zâmbet pe care-l aduceai în lumea mea. Am iubit aerul pe care-l respirai odată cu mine, cu disperarea condamnatului la moarte care nu mai are decât trei zile de trăit, de iubit, de oferit.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste inima nebună!

Multe zile grele şi nopţi negre ale sufletului au trecut peste acele întâmplări… Şi iată-ne Acum, Aici.

FOTO NOI 1Cu privire ştrengărească de fetiţă iubită şi răsfăţată, mi-am luat iubitul de mână şi l-am dus acolo unde nu fuseserăm niciodată împreuna: la cafeneaua aceea în care eu călcasem o singură dată, cu mulţi ani în urmă. Am ales aceeaşi masă – care era liberă, pentru că momentul era potrivit – şi ne-am aşezat. Cineva ne-a luat comanda şi nu am putut să nu întreb persoana despre bărbatul brunet, cu părul strâns în coadă, care lucrase acolo cândva, sau poate mai lucra încă. Nu ştia despre cine vorbesc, deşi era însuşi patronul, uimit că, de când deschisese cafeneaua, cu doisprezece ani în urmă, nu avusese decât femei angajate, şi niciodată bărbaţi. Deşi am insistat, el mi-a spus hotărât:

„Probabil confundaţi cafeneaua, nu am avut niciodată angajaţi bărbaţi.” I-am mulţumit, dezamăgită, şi în timp ce încercam să-i explic iubitului meu de ce mă interesam de bărbatul acela – lucru pe care nici eu însămi nu reuşeam prea bine să mi-l definesc -, zăresc, deodată, de partea cealaltă a ferestrei, afară, doi ochi negri, migdalaţi, care mă priviră vreme de câteva secunde, îmi adresară un scurt zâmbet şi dispărură în zăpadă, nu înainte, însă, ca eu să am răgazul de a le mulţumi cu gândul, inima şi privirea. Înţelesesem.

FOTO INIMIVino, iubite, hai să mergem Acasă. Pe drum, fulgii mari se arătară din nou, aşa, ca să-mi confirme şi ei că drumul pe care-l parcursesem era cel potrivit şi necesar, era al meu.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste două inimi într-una singură!! Acum, Aici şi dintotdeauna.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Reclame

Zăpadă şi stele pe buzele mele

FOTO 177 SUPERB   Era într-o seară în care pulberea albă din Ceruri aşeza liniştea pe inimile treze şi le invita la jocul de-a-viaţa-frumoasă. Nu suntem obişnuiţi să privim viaţa ca pe un joc, căci dacă ar fi aşa, cine ar mai suferi?

Priveam zăpada căzând luminată de felinarele străzii şi, ca de fiecare dată, nu reuşeam să-mi amintesc de ceva care, cel puţin recent, să-mi fi produs atâta încântare şi pace…

Mi-am luat repede câteva haine pe mine şi dusă am fost pe cărările iernii. Fulgi mari mi se aşezau pe obraji şi pe buze în timp ce mă îndreptam spre parc, acolo unde brazii albi, Luna şi lacul îngheţat mă aşteptau cu siguranţă.

FOTO 402

Unde eşti, iubite, să ne-amintim, ochi în ochi, de iarna noastră? Unde eşti şi de ce, de ce nu vii pe aleea dragostei noastre acum, în seara asta albastră? Cu un gest aproape final, am aruncat telefonul în zăpadă – ca să răspundă ea, zăpada, dacă vrea, atâtor apeluri zadarnice – şi-am coborât spre lac, într-o mare şi ciudată însingurare. M-am aşezat în zăpadă ca să mă ningă Cerul şi să mă cureţe de toate iluziile, de toată durerea şi de toată minciuna ce vreodat-au făcut parte din mine sau din viaţa mea.

FOTO 401

Acolo, lângă lacul îngheţat, în seara aceea de dor şi iubire, inima mea a strălucit, deodată, atât de intens şi atât de frumos, încât toată zăpada şi toţi brazii şi toate aleile şi toţi oamenii rătăciţi ca şi mine au prins o lumină atât de puternică, astfel că totul părea aşezat sub reflectoare imense ce radiau argint şi Lumină din Cer…

Nici nu-mi mai pasă, vreau să stau aici, cu pomii, cu Luna, cu lacul… Iarnă, fă cu mine ce vrei!!…

Nu mai ştiu cât era de târziu şi cât eram de îngheţată atunci când am simţit o mână caldă şi o adiere aproape imperceptibilă de mosc… „Vino, iubita mea, hai să te-ncălzeşti, te-am căutat peste tot…”

FOTO 400

Iarna făcuse pace în mine şi am înţeles că lumina aceea, Lumina aceea venea din puterea Clipei de acum, atunci când trecutul şi viitorul dispar, pentru că ele, ei bine, ele nici măcar NU EXISTĂ! Tot ceea ce există este Clipa de Acum, iar ea cuprinde atâta magie…

„Sărută-mă, iubite, sărută-mă Acum, Aici şi dintotdeauna… Iubitule, simt că e aproape, clipa aceea e aproape… Clipa aceea în care eu nu voi mai avea nevoie de tine, în care eu însămi îmi voi fi de ajuns, şi abia o aştept, pentru că abia atunci putea-voi să te iubesc aşa cum fiecare dintre noi merită să fie iubit!!!”

Zăpadă şi stele pe buzele mele… Şi tu.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Eu nu aş vrea să mai pleci

F24

Într-o seară de iarnă timpul curgea leneş pe lângă noi. Nu ne zorea, nu ne vedea, iar nouă, nu ne păsa. De limite, de constrângeri, de canoane şi preoţi, de cei ce închid păsări în colivii încuindu-se pe dinăuntru odată cu ele, de cei ce nu pot încă să dea drumul prejudecăţilor. Nu, nu ne păsa.

Pentru că eram amândoi într-o noapte, departe de lume, aproape de noi, şi iarna ningea iubire pe fiecare por şi-n fiecare dor al visurilor noastre.

Şi gerul desena steluţe pe noaptea ferestrelor odăii în care o lumânare roşie ardea neputinţe şi sfinţea începuturi eterne.

IARNA2

„Iubita mea”, ai spus tu, „iubita mea, eu nu aş vrea să mai pleci”.

Zăpadă şi dragoste, lemne trosnind în sobă, mirosul de brad şi ceaiul din petale de trandafir, degetele tale desenându-mi conturul cu cea mai blândă atingere pe care am cunoscut-o, lumina dulce a ochilor tăi, pledul moale aşezat cu grijă ca să-mi ferească tălpile de vreo adiere rece, Luna şi iarna şi noaptea şi noi… Îngheaţă timpul, iubite, îngheaţă timpul cu iarna asta, cu noaptea asta, cu suflarea asta, iubite, fă noaptea asta să fie pe vecie!!… Şi-atunci, n-am să mai plec…

Acum câteva zile, într-o seară de iarnă în care timpul curgea grăbit pe lângă noi şi ne vedea, şi ne zorea… mi-am amintit.

DSCF4386

„Iubite”, am zis, „iubite, ştiu că am plecat de multe ori, dar m-am întors de fiecare dată… Acum, când mă pregătesc să vin pe de-a-ntregul, iubite, eu nu aş vrea să mai plec…”

Luându-mi mâna ostenită şi ninsă, cuvintele tale au sunat ca din Cer:

„Iubita mea, eu nu aş vrea să mai pleci vreodată de lângă tine.”

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Iarna noastră

DSCF2446  Iarna aceea n-am s-o uit niciodată. E atât de rotundă şi strălucitoare, fără fisuri, ca o Lună plină cu raze de luceafăr, ridicată din bezna adâncurilor necurate şi luminând sacru peste toată inima mea.

Prinţesă eram, cu patine argintii încălţate pentru prima dată. Patinoarul doar al nostru, la ore târzii, împrejmuit de brazi licurind a bucurie din sute de luminiţe. Cel mai bun profesor de prime lecţii de alunecare domoală pe gheaţă. Muzica dansa romantic în difuzoare, fulgii cădeau peste ochii şi buzele ce se căutau întruna, mâna caldă şi fermă mă ajuta să execut primii mei paşi pe gheaţă. Iarna ne cucerise iremediabil şi ne desena iubirea argintat şi nesfârşit.

01012010(002)sN-am căzut nici măcar o dată. Era atâta tandreţe în inimile noastre flămânde şi însetate de atâta dor aspru, iar a fi împreună în lumina reflectoarelor unui patinoar real, a respira împreună şi a iubi în acelaşi timp, însemna miracol. Şi aşa şi era, căci ce putea fi mai miraculos, atunci, decât atingerea a două suflete ce se căutaseră de-atâtea şi atâtea vieţi, ce se aşteptaseră, ce străpunseseră ziduri groase plângând cu lacrimi îngheţate de atâta sânge şi durere, pentru a înfăptui taina unei iubiri de peste timp?

IARNA3…Iarna a trecut cu visul ei fantastic şi real, însă inima nu era vindecată încă. Inima mea plângea de suferinţi trecute şi neaşezate la locul lor, şi multe furtuni au zdruncinat, de atunci, tărâmul acelei ierni plăsmuite de Cer în forma inimii de stele de zăpadă.

Iubite, mai e puţin. Aşteaptă-mă. Ca întotdeauna, iubeşte-mă. Priveşte, cad primii fulgi. Lasă-i pe buze, dragul meu, vreau să-i sărut, pentru că, după aceşti câţiva ani foarte lungi şi foarte grei, simt că sunt veniţi din Cerul Iernii noastre. Aşteaptă-mă. Nu pleca. Nu ceda. Te iubesc. Eu şi zăpada, şi iarna, şi Universul de Licurici luminoşi.

DSCF2359s

E iarnă, iubitul meu, e iarna aceea. Ştiai? E iarna care ne-a unit în Ceruri cu puterea Infinit. A venit, dragul meu, pentru că n-a plecat niciodată. E timpul să ne continuăm drumul. Te iubesc. Să ciocnim un pahar de nectar ca nişte Zei pământeşti ce suntem. Şi să ne poftim prietenii la masă.

Experienced thoughts

 

 

Au fost odată o vară, un lac şi o Lună

FOTO65

Ajunsesem de câteva zile departe de oraş, într-un loc binecuvântat cu o privelişte superbă şi aer curat. Ziua se scurgea repede, iar seara reuşeam să mă retrag într-o plăcută solitudine pe malul lacului din apropiere. Priveam lacul şi cele câteva luminiţe ce-şi făceau cuib în fiecare seară în taina lui. Tocmai priveam, într-o seară, o gâză ce desena mici unde circulare pe suprafaţa apei.

„Aici nu e cel mai frumos loc de privit. Dacă vrei, hai să-ţi arăt.”

Purta o mantie lungă, ochii îi erau calzi şi pentru o clipă am avut senzaţia că era din altă lume.

„Nu, mulţumesc, vroiam oricum să mă retrag”.

„Păcat”, zice el. „Mâine seară e lună nouă şi priveliştea nu va mai fi la fel de uimitoare”.

Mă uit mirată la el şi, mirată de mine, rostesc: „E departe?”.

„Nu. La o clipă de gând şi la cinsprezece minute de mers agale”.

„Okay”, zic, incitată, contrariată, puţin exaltată. Cred că-l zărisem de vreo două ori în decursul zilelor acelora, în cadrul unui alt grup sosit acolo.

FOTO58

Începurăm să mergem unul lângă celălalt, într-o tăcere liniştită. Drumul se desfăşura de-a lungul lacului şi devenea din ce în ce mai îngust, mai întunecos şi mai sălbatic, până când deveni doar o cărare subţire, mărginită de stufăriş înalt, de o parte şi de stâncă abruptă, de cealaltă. Întuneric beznă, doar câteva raze rătăcite de Lună mai ajungeau până la noi. Lacul, primejdios de tăcut. Inima începu s-o ia la trap. Nu-mi plăcuse niciodată întunericul, cu atât mai puţin sporirea lui cu încă o necunoscută: un bărbat străin în compania căruia mă aflam din motive pe care nu reuşeam să mi le amintesc. Începuse să mi se facă frig şi, deşi vroiam cu toată mintea să fac cale întoarsă, înaintam grăbită, tremurând din tot corpul, lângă însoţitorul meu care nu scotea un cuvânt. Mai mult ghiceam pe unde călcam, decât să văd; un strigăt ascuţit de pasăre rătăcită îmi apăsă pe stomac şi îmi declanşă o cantitate suficientă de adrenalină încât să ma decid a mă răsuci pe călcâie şi a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele.

„Am ajuns, priveşte!”, îl aud ca prin vis pe bărbatul care deodată se afla la câţiva paşi în faţa mea. O sudoare rece îmi îngheţa spatele în timp ce îl priveam buimăcită cum era scăldat de o lumină ireală pentru întunericul acela, de parcă se suise brusc pe o scenă ca să-şi înceapă reprezentaţia.

FOTO68

Am păşit înainte ca şi cum aş fi fost goală în mijlocul iernii şi nu aveam unde, în altă parte, să mă duc, şi când am ajuns aproape de el, inima, mintea şi ochii mi-au încremenit. Cărarea strâmtă şi întunecată, până acolo mărginită de stufărişul înalt şi neprietenos, se desfăcea, spre lac, într-o limbă de pământ acoperit cu iarbă, la capătul căreia se afla un ponton larg de lemn ţintuit cu mii de puncte luminoase. O Lună imensă atârna la o palmă deasupra lacului şi la numai câteva clipe de gând-lumină de capătul pontonului, aşternând un covor argintat de-a curmezişul apei şi înfigând o armată de săgeţi sclipitoare în lemnul pontonului. Câţiva pescăruşi enormi, cu ochi de foc, străjuiau locul într-o plutire acvatică demnă de adevăraţi păstrători ai acelui colţ de Rai.

Însoţitorul meu se aşezase pe o margine de ponton privind liniştit, de parcă toată acea splendoare era cel mai firesc lucru pe care îl vedea. M-am aşezat şi eu, privind cum braţele, picioarele şi rochia îmi erau acoperite de mii de cristale ce străluceau odată cu Luna.

„Nu-ţi mai este frig, nu-i aşa?”, mă întreabă el într-un târziu. „Nu…”, răspund eu siderată, privindu-i strălucirea din jurul capului.

„Îţi place? Aşa ar trebui, de vreme ce tu ai creat tot ce se află aici”.

Poftim???

„Cine eşti tu?”, îl întreb cu glas pierdut.

„Nu există nicio întrebare care să nu conţină deja răspunsul. Dar nu ai nevoie de întrebări, pentru că tot ce vrei să ştii, ştii. Altfel nu ai simţi nevoia să întrebi, adică să-ţi aminteşti că ştii.”

Omul ăsta glumeşte??

Deodată ceva indescriptibil se întâmplă. Luna începu să-şi trimită razele sub forma cuvintelor din mintea mea. O M U L  Ă S T A  G L U M E Ş T E, C I N E  O  F I, D A R  D A C Ă  N U  G L U M E Ş T E, C E  Î N S E A M N Ă  T O A T E  A S T E A,  A S T A  E  P R E A  D E  T O T curgeau din cer, alunecau uşor şi se aşezau cuminţi pe oglinda lacului.

C I N E  S U N T  E U veniră direct spre mine, învăluindu-mă într-o strălucire şi mai puternică.

E U  S U N T … T O A T E  A C E S T E  F R U M U S E Ţ I ? E U  S U N T  C E E A  C E  S U N T  Ş I  C E E A  C E  V R E A U  S Ă  F I U mă copleşiră, îmi prinseră de rochie aripi argintii, pescăruşii cei cu ochi de foc începură să planeze superb deasupra lacului, păsări cereşti strălucinde ce zburau până la Lună şi aduceau înapoi zeci şi zeci de cuvinte…

FOTO39

În acele momente iniţiatice nu m-am mai mirat de nimic, nici de faptul că însoţitorul meu nu mai era acolo, adică nu mai era separat de mine, pentru că am înţeles că El – principiul meu masculin – îşi dăduse mâna cu Ea  – principiul meu feminin – , iar Luna, Cerul, Lacul, pescăruşii, cuvintele, cărarea strâmtă şi primejdioasă, întunericul, stânca, stufărişul înalt şi neprietenos, explozia de lumini, EU, toate erau în mine.

Am plecat în zori, după ce mi-am configurat noul traseu ce aveam să-l parcurg, bucuroasă că am înţeles în sfârşit nu numai că am dreptul, ci şi datoria – unica datorie – ca EU să-l desenez. Am plecat păşind pe aceeaşi cărare ce era, de fapt, frumoasă, plină de vegetaţie luxuriantă şi flori de culori îngereşti, atentă să urmez Linia de destin abia făurită. Am plecat după ce Luna a apus şi Soarele s-a ridicat şi mi s-a aşezat direct pe inimă.

Au fost odată o vară, un Lac şi o Lună. Şi eu.

FOTO VLL

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!