Ochii ei. Adânci, ca Marea sau ca Cerul când te pierzi în el. Păr lung şi rupt din Soare, inele de lumină în jurul frunţii ei frumoase şi înalte, pe umerii ei albi şi dârji, de statuie antică.
Chipul ei senin, frumos, cu ten ca porţelanul fin. Zâmbetul ei, desenat deopotrivă de sensibilitate, putere, inocenţă, maternitate şi spirit de neobosită luptătoare.
Forţă. Căldură. Talent. Modestie. Inteligenţă. Profunzime. Generozitate. Dăruire. Până la capăt.
Da. Din Cer şi Soare-i făcută profesoara mea. Actriţa Anis Doroftei.
Am cunoscut-o acum aproape o jumătate de an, când m-a pregătit de-a lungul a vreo săptămână pentru ceea ce urma să fie poate cea mai uimitoare, complexă, fabuloasă şi, cu siguranţă, neaşteptată experienţă a vieţii mele de până atunci.

Povestea de dragoste dintre mine şi arta actorului începe cu câteva luni înainte de întâlnirea mea cu Anis. Viaţa m-a dus printr-o prietenă la primul meu profesor de actorie. Binecuvântată fie ea şi ziua aceea în care mi-a spus: „Am fost la un curs de teatru si mi-a plăcut. M-am gândit la tine, nu vrei să vii şi tu?” M-am dus şi am cunoscut un actor, regizor şi dascăl de mare talent şi un om de mare valoare, Gabriel Vodnar. Gabi m-a sedus din prima oră de actorie, iremediabil.

M-a îndrăgostit pe loc şi pe veci, cred, de ceva ce nu ştiam cu ce se mănâncă, însă prin harul său special a înfăptuit un ritual iniţiatic între mine şi scenă – ceva ca o a doua naştere a mea, la care eu însămi am asistat uimită, participând în acelaşi timp cu toată fiinţa – într-o sală de teatru fără spectatori, desigur. Omul ăsta minunat mi-a spus că am talent şi mi i-a pus în braţe pe Caragiale şi pe Vişniec.
Cine l-a citit pe Matei Vişniec, ştie despre lumea interioară pe care o accesezi prin intermediul scrierilor sale – prăpăstiile interioare în care cobori şi ai coborât, de fapt, de atâtea ori, dar ţi-a fost teamă să le numeşti, să le priveşti, să le străbaţi, să le urci, adevărul de care nu vei putea niciodată să fugi, nici îndeajuns de mult, nici îndeajuns de repede, minciuna, iubirea, ura, făţărnicia, sublimul, înaltul, toate, toate care sunt în tine.

Cine l-a citit pe Vişniec ştie că scrierile sale în genul suprarealist pot fâstâci, înnebuni, extazia sau plictisi îngrozitor. Fac parte dintre cei ce găsesc în Vişniec un valoros izvor de trăire, sensibilitate şi mesaj nebunesc de real şi de actual.

Visul meu abia se născuse şi nu aveam de gând să-l las să moară. Împrejurările au făcut să-mi văd de drum şi să ajung la un alt om extraordinar, pentru care nu-mi ajung cuvintele să spun cât de mult îl preţuiesc. Nu numai pentru că este un actor şi un regizor plin de talent, nu numai pentru că este un dascăl fenomenal, dar este un om magnific.
Am ajuns să-l cunosc foarte bine mai ales de câteva luni încoace, de când este profesorul meu. Despre Ninel Petrache şi despre ce înseamnă să faci actorie cu el, să fii în preajma lui, aş putea vorbi o zi întreagă.

Căci lecţiile lui de actorie nu sunt niciodată doar extraordinare lecţii de actorie; mesajele pe care el le transmite, pe lângă actorie, vin dintr-o profunzime de dincolo de Cer. „Omul ăsta e magic”, m-au auzit apropiaţii mei rostind despre el, şi nu doar o dată. Dar voi vorbi aici despre frumoasa lui iubită – femeia vieţii lui – şi despre experienţa superbă pe care ea mi-a oferit-o. Despre monologul lui Vişniec, devenit al meu, Nebuna liniştită. Despre scena unui teatru adevărat, cu mine pe ea şi sala arhiplină. În premieră absolută, pentru amândouă.
Săptămâna aceea în care Anis m-a pregătit pentru această premieră absolută, care urma să însemne vreo jumătate de oră singură cu sala, la început de spectacol, a fost, cred, una dintre cele mai fantastice perioade din viaţa mea. Straniu de nouă, de frumoasă, de înfricoşătoare la gândul la ce va să vie şi să fie, profund transformatoare.

Vişniec e greu de „făcut”. E greu să deschizi un spectacol când n-ai fost actor în viaţa ta. E greu să ai perspectiva unei jumătăţi de oră în care să fii doar tu cu ei. Şi cu Dumnezeu. E greu să spui un text de o pagină în jumătate de oră, fără să dai senzaţia că ai spus un text atât de scurt, fără să fii monoton, captivând atenţia din primul moment şi ţinând-o trează până la final. E greu să treci rapid şi autentic, de-a lungul unei jumătăţi de oră, după dansul de început, înflăcărat şi plin de simboluri, prin felurite stări – de la uimire la durere, la nepăsare, la spaimă, la nebunie, la senzualitate, la joc, la comedie, la înverşunare, putere, luptă, triumf, apoi la pace interioară – şi pe toate să le transmiţi cu adevărat, şi sala „să fie cu tine”.

Adevărul e că atunci, la începutul repetiţiilor, şi chiar pe parcurs, până la un moment dat, am avut destule momente în care mi s-a părut imposibil să fac asta. Şi totuşi, ceva era tot timpul mai presus de teamă şi de neîncredere. Visul. Pasiunea. Dăruirea absolută pe care o simţeam. Dumnezeu. Şi Anis.
Repetam zilnic de după amiaza până pe la unsprezece sau douăsprezece noaptea. În paralel, Ninel era pe ultima sută de metri cu pregătirea colegilor mei pe care abia îi cunoscusem, şi care aveau să joace într-o piesă de teatru ce alcătuia împreună cu monologul meu, spectacolul nostru. Era sfârşit de iulie, era foarte cald, iar la Anis în burtică, un bebel mare şi frumos se pregătea temeinic împreună cu noi şi se gândea să mai stea acolo până pe 27 octombrie.
În fiecare zi, Anis mă ajuta să ies din cocon, să scot din mine, să găsesc noi şi noi semnificaţii în text, noi şi noi mesaje, şi să le transmit. Astfel că, nimic din ce repetam într-o zi, nu rămânea bătut în cuie a doua zi. Pentru că a doua zi o luam de la capăt, descopeream altceva, schimbam, adăugam noi elemente, metamorfozam tot, text, mişcare scenică, dans, Vişniec, ea, eu, noi. Ca-n viaţă. Am traversat diferite etape, aceea de debut în care mi se părea că transmit, dar nu transmiteam deloc, aceea în care transmiteam pentru prima dată mult şi profund încât, identificându-mă complet cu starea aceea mi s-a făcut blank în minte şi am uitat textul deşi îl ştiam perfect, aceea în care eram atât de obosită şi de nedormită încât mi se părea că totul nu e decât o nebunie şi că eu nu voi fi în stare să fac asta, şi în tot acest timp, iubita, dulcea mea profesoară, a ştiut să facă cel mai minunat echilibru între fermitate, severitate, blândeţe şi căldură, şi, cu multă iubire şi înţelepciune, mi-a fost mai mult decât profesoară de actorie: înainte de a-i fi mamă pruncului ei iubit, mi-a fost mie, în toate zilele acelea.

Repetiţia generală, cu două zile înainte de premieră. De la cinci după amiaza până după două noaptea, de astă dată în teatrul unde urma să se întâmple, peste atât de puţin timp, totul.
Prima mea scenă, primul meu teatru. Acolo unde actori adevăraţi, trăiri autentice, respiraţii ale vieţii au păşit, s-au rostogolit, s-au înălţat, au triumfat, au emoţionat, au transformat, au încântat!
Prima mea scenă, cu podeaua neagră, de lemn lăcuit. Desculţă, emoţionată, temătoare, respectoasă şi smerită am păşit, adulmecând cu nesaţ – cu nările, cu toată fiinţa şi cu ceea ce e dincolo de ea – tot ceea ce puteam simţi. Indescriptibilă formă plină, eterică, rafinată şi suavă, stelar-rotundă şi încântătoare a aerului scenei! Am cunoscut-o, m-a primit imediat: puternică, dulce, fascinantă, severă şi caldă în acelaşi timp – ca profesoara mea.
Repetiţie. Sunet, lumini, reflectoare în ochi. „Nu pot cu reflectoarele în ochi! Mă ameţesc!” Ba pot. Merge. Gata primul „şnur”. „Luana, şnur doi!”
La două şi ceva noaptea, în faţa teatrului, înainte de a ne lua rămas bun, ea a zis: „Eşti pregătită.” Anis. Vorbă mare a spus… „Înseamnă că aşa trebuie să fie, deşi…” Cât aş fi vrut atunci s-o fac să înţeleagă că nu mă consideram pregătită din punct de vedere psihologic! Îmi doream cu ardoare, însă nu eram convinsă că pot… Cât de strâmb gândeam! Încă temeri şi blocaje din trecut îmi invadau prezentul, noul meu prezent minunat. Sigur că ea a înţeles. A simţit şi a înţeles tot, fără cuvinte. Ea ştia că pot. Deşi mă cunoscuse cu nici două săptămâni în urmă.
2 August 2014. Seara spectacolului. Atâtea emoţii, câte puteam să duc. Exact atât de multe. Dacă doar una în plus ar mai fost, m-aş fi dezintegrat. Ninel îmi trimite vorbă în culise că s-au aşezat scaune suplimentare pentru spectatori pe lateralele scenei. Mă uit pe furiş. Doamne, am recuzită pe una din laterale, de care mă folosesc în timpul monologului. Asta înseamnă că voi fi la câţiva centimetri de cineva care se uită fix la mine. Şi dansul de început îl fac pe toată lungimea scenei. Dacă lovesc pe cineva?

Ninel îmi trimite vorba din nou să mă pregătesc de intrare. Asta însemna că în cinci minute urmau să se stingă luminile în sală complet, în afară de o imperceptibilă luminiţă de control din spatele scenei care să mă ajute pe mine (şi pe colegii mei ce urmau să intre după ce eu îmi voi fi terminat reprezentaţia) să nu orbecăi precum liliecii (care, á-propos, nu sunt atât de orbi precum li s-a dus vestea şi legenda).

Se sting luminile. Intru. Nicio luminiţă de control. Nimic, beznă totală. Nu ştiu nici acum ce se întâmplase, cert e că am orbecăit mai rău decât cel mai orb liliac din cea mai proastă legendă. O mână cerească, invizibilă şi ea, m-a condus până în punctul în care trebuia să mă aşez pe jos, într-o anume poziţie, în care să mă aflu în momentul în care luminile se aprindeau odată cu muzica ce avea să răsune, dând startul dansului meu. Dacă punctul în care m-aş fi aşezat ar fi fost mai spre dreapta mea, adică spre mijlocul scenei, coregrafia ar fi fost compromisă. Dacă ar fi fost mai spre stânga, aş fi dat peste spectatori. Dacă ar fi fost ceva mai în spate, începutul dansului ar fi fost un dezastru, pentru că în loc de partea de scenă liberă aş fi avut patul de recuzită. Dacă ar fi fost ceva mai în faţă, aş fi fost în afara luminii reflectoarelor şi pe picioarele spectatorilor din rândul întâi. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat însă, pentru că m-am aşezat exact unde trebuia, spre marea mea uimire. De fapt, după cum spuneam mai sus, am fost aşezată.

Am început dansul, pe la mijlocul lui am ameţit doar pentru câteva secunde, când privirea mi s-a îndreptat în timpul unei piruete spre unul dintre reflectoare, am terminat dansul şi atunci am auzit primele aplauze, cu totul neaşteptate. Mi-am început monologul şi l-am trăit, pentru că îl conţineam; am început să simt că sala era cu mine, că simţea durerea, spaima, uimirea, apoi se amuza, râdea exact atunci când trebuia, tăcea şi respira odată cu mine.

De pe la jumătate încolo, mi-am dat seama că totul va merge bine până la sfârşit. Am privit câţiva spectatori în ochi (îi vedeam perfect până prin rândul 4), nu am uitat nici măcar un singur cuvânt (îmi fusese teamă de asta), iar la final, când am suflat în lumânarea pe care o aprinsesem simbolic ceva mai înainte, iar luminile s-au stins odată cu flacăra lumânării mele, abia am auzit aplauzele, de parcă veneau de undeva departe, de pe un alt mal, iar eu, eu eram deja trecută peste un mare hop. Da, eram. Un lucru ştiu sigur: cine a trăit asta măcar o dată, are curaj. Poate şi talent.

Iubitul meu mi-a dăruit atunci, pe scenă, cel mai frumos buchet de flori dintre toate cele pe care mi le dăruise vreodată.

Pentru mine, fiecare specială floare din buchetul acela însemna şi încununa grija, dragostea, atenţia, suportul, devotamentul şi încrederea cu care mă înconjurase în toate zilele acelea pline de tensiune dar şi de o adâncă frumuseţe, în care eu mă pregătisem pentru această sublimă experienţă.

Iubita mea mamă a venit pe scenă, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Bravo, fata mamei”, lucru care, pentru mine, a însemnat că Cerul şi Pământul s-au unit a Sărbătoare în propria mea inimă.

Prietenele mele dragi şi iubite, Anca, Izabela şi Micha, care m-au susţinut necondiţionat, precum şi prietenul nostru drag, Dănuţ, împreună cu drăgălaşa Ana, care au fost, cu toţii, alături de mine, în sală, şi cu care am petrecut apoi mult după miezul nopţii, mi-au făcut experienţa aceea perfectă, viaţa plină de Lumină şi Iubire şi lumea mea atât de frumoasă.

Ninel, care înaintea spectacolului m-a susţinut puternic şi mi-a aplicat literalmente o infuzie de energie, calm, iubire şi încredere, în felul lui unic şi special, dându-mi exact imboldul de care aveam nevoie în acele momente, m-a făcut să înţeleg încă o dată cât de norocoasă sunt că viaţa mi-a condus paşii către aceşti doi oameni – el şi minunata Anis – atât de frumoşi în atât de multe privinţe. Şi că noul meu drum abia atunci începuse cu adevărat.

Le mulţumesc şi mă înclin în faţa tuturor celor despre care am vorbit aici! Precum le mulţumesc şi mă înclin în faţa primilor mei spectatori şi a dragilor mei colegi de scenă: Irina, Ruxi, Miruna, Livia, Cristi, împreună cu care, în seara spectacolului, în culise, am trăit momente unice.

Cu o parte dintre colegii numiţi aici şi cu alţi colegi noi, necunoscuţi la acea dată, am trăit ulterior multe alte momente frumoase şi ne aşteaptă încă şi mai multe momente emoţionante şi speciale.

…

Dacă ai un Vis, nu-l pierde. Dacă ai un Vis, nu-l lăsa să moară. El este cel puţin la fel de real, precum îţi este teama. Ce dacă ţi-e teamă? Caută soluţii. Munceşte pentru visul tău. Nu-l lăsa să moară. Investeşte mai mult în el, decât în teamă. În fiecare zi. Dacă ai un Vis, ai încredere, chiar dacă ţi-e teamă. Universul va găsi o cale pentru tine.
De unde ştiu? Ştiu eu. Câte ceva, ţi-am spus deja. Pentru că Anis. Pentru că Ninel. Pentru că Gabi. Pentru că Anca. Pentru că Laur. Pentru că Iza. Pentru că mama. Pentru că Dumnezeu. Pentru că eu. Pentru că tu.

…

Nebuna liniştită, de Matei Vişniec

Oraşul nostru a fost invadat de fluturi. Sunt nişte fluturi mari, frumoşi, carnivori. Niciodată, nimeni n-a mai văzut atâţia fluturi în oraş. Au acoperit tot: străzile, casele, maşinile, arborii. Oamenii care se aflau pe stradă în momentul invaziei au fost devoraţi. Numai de la fereastra mea se pot vedea trei schelete de om şi un schelet de câine, perfect curăţate. Fluturii îţi atacă întâi genele, sprâncenele, pleoapele, buzele, coardele vocale şi papilele gustative. Este partea de care se ocupă fluturii cel mai violent coloraţi. Restul cade în seama celorlalţi.
Pentru moment, tot oraşul este paralizat. Oamenii s-au baricadat în case şi privesc strada acoperită de fluturi prin ferestrele acoperite de fluturi. Micile bestii par să se fi instalat definitiv la noi. Şi continuă să mai vină. Stratul de fluturi devine din ce în ce mai dens, parcă ar fi zăpadă colorată.
Soldaţii noştri n-au putut face nimic împotriva fluturilor. A trebuit să ne obişnuim cu ei. Până la urmă ne-am dat seama că fluturii nu devorează decât vieţuitoarele care fac gesturi bruşte. Dacă ne mişcăm foarte încet, fluturii nu reacţionează. Putem chiar să-i strivim sub picioare, ei rămân liniştiţi şi mor în tăcere. De altfel nici nu e posibil să înaintezi pe stradă decât strivindu-i sub picioare. Cum aripile lor sunt extrem de fine, aproape transparente, fluturii striviţi se descompun încet în propria lor materie redusă la starea de pudră.
Viaţa oraşului continuă într-un ritm extrem de lent. Pentru a traversa strada, domnul Colonel are nevoie de aproape o jumătate de oră. Ca să ajungă la cafeneaua cea mai apropiată, care se află la colţul străzii, domnul General îşi ia un avans de aproape două ore.
Date fiind toate acestea, oamenii gândesc şi ei cu încetinitorul. De vorbit îşi vorbesc în ritmul unui cuvânt pe zi. Chiar şi când fac dragoste, totul merge la fel de încet.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!