pamant

Maestrul – PARTEA a III-a

Publicat de

0

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

CAL (…) În momentul acela am auzit un zgomot ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată, lumina se aprinse şi l-am văzut pe bărbatul care încuiase uşa mai devreme, alergând spre mine. Am început să ţip cât puteam de tare, m-am ridicat şi am luat-o la fugă, timp în care de afară se auzi un sunet de cheie răsucită în uşă, astfel că, schimbând direcţia de alergare, am încercat să mă năpustesc afară. Ajunsă aproape imediat în dreptul uşii, am apăsat clanţa şi am împins uşa cu toată puterea, am deschis-o şi m-am năpustit direct peste aşa zisul maestru care avea ceva foarte voluminos în braţe şi căzurăm amândoi, eu peste el şi amândoi peste niste cutii aflate la uşa Templului. Bărbatul dinăuntru veni spre noi, însă eu m-am ridicat cu gândul de-a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele, dar împiedicându-mă aproape imediat de o tufă de floarea paradisului, am căzut din nou şi am simţit dintr-o dată că nu mai aveam puterea să mă mişc nici măcar un pas. Eram împietrită de groază, dar soarele mă încălzea şi mă ocrotea şi eu îi imploram în gând pe bărbaţii aceia, cine or fi fost ei, să mă lase să mor acolo liniştită, de foame, de sete, de căldură, dar să nu-mi facă alt rău.

INIMA2Ce nebunie!!! Îi auzeam pe cei doi vorbind la câţiva metri de mine, unul dintre ei se îndepărtă pentru scurt timp, apoi reveni la celălat, discutând ceva mai aprins, apoi liniştit. După ceva timp, cel ce se dădea drept Maestru veni spre mine, se aşeză pe jos la vreun metru distanţă şi începu să-mi vorbească blând, rugându-mă să-l ascult cu atenţie, având în vedere că şi lui îi trebuiseră, se pare, ceva timp şi explicaţii, pentru a înţelege ce se întâmplase. Îmi povesti cum plecase el de cu dimineaţă la o renumită seră pentru a alege soiurile de flori şi plante ce urmau a fi sădite în grădină după noul proiect, şi cum, înainte de a pleca, dăduse dispoziţie să fiu anunţată despre meditaţia de seară, pentru a şti cum să-mi planific timpul. „Ce meditaţie de seară, nu înţeleg, la 11 seara?? Ce minciună!!” îmi auzeam un gând ascuţit prin mintea înţepenită şi un fior acut ca un pumnal îmi străbătu pieptul. El continuă cu glas blând, spunându-mi că meditaţia de seară are loc întotdeauna la ora 19.00, şi că, trimiţând după biletul care îmi fusese lăsat în foişor, pentru a-l vedea cu propriii ochi, descoperise prima eroare: a doua cifră de pe bilet semăna foarte bine cu prima cifra, cu 1, deşi cel care scrisese biletul intenţionase, desigur, ca ea să fie 9. După plecarea sa din dimineaţa aceea, pentru că toţi ceilalţi aveau treburi în spatele Templului şi nimeni din afară nu era aşteptat, iar eu aveam intrare liberă prin sala de mese dacă aş fi avut nevoie de ceva, uşa Templului fu încuiată, aşa cum se proceda de obicei în cazuri similare.

MACAWDeşi inima începu să mi se înmoaie la ascultarea poveştii celui ce poate era sau poate nu era Maestru, îndoiala se ţinea bine de mână cu frica uriaşă ce abia îmi străbătuse ca un taifun fiecare părticică din biata mea minte greu încercată. El continuă povestea, cu acelaşi ton blând. „Am înţeles că din cauza acelui 19 ambiguu de pe bilet, tu ne-ai asteptat in Templu la ora 11, la meditatie. Uşa a fost încuiată de Arkin, care nu a avut habar că tu te aflai acolo: nu te-a văzut şi nici nu te-a auzit. Elementul într-adevăr şi mai surprinzător din toată povestea este că Kimo, prietenul meu drag, un macaw uriaş pe care Arkin tocmai îl dădăcea în lipsa mea, a evadat din partea din spate a Templului în care stă de obicei, având poftă, se pare, să dea o tură prin faţă – lucru pe care, dragul de el, îl mai face uneori. E un papagal tare drăguţ şi inteligent, care reproduce orice sunet uman, şi care nu vede pe întuneric, ca şi noi. Cred că v-aţi speriat unul de celălalt. Arkin a venit în căutarea lui şi, auzind zgomote ciudate, a fost sigur că Kimo se lovise de ceva ce căzuse pe jos şi se spărsese, însă când a aprins lumina şi te-a văzut acolo, în starea aceea, a alergat speriat spre tine pentru a te ajuta, neînţelegând nici el de ce te aflai acolo. Ar fi fost mult mai bine să reacţioneze cu calm şi înţelepciune, aşa te-a speriat şi mai tare, în loc să te liniştească. Te roagă să-l ierţi. Mai are de învăţat… Îmi pare atât de rău de tot ceea ce ţi s-a întâmplat, regret că te-ai speriat, pe bună dreptate, atât de tare. Probabil că acum, în aceste momente, ceea ce-ţi voi spune va suna cel puţin ciudat, dar vreau să te asigur că aici eşti cu adevărat în siguranţă.”

FOTO4_BLOGUşor, uşor, lucrurile începeau să se lege. Şi dacă totul era o invenţie? Nu era oare mai bine să-mi iau tălpăşiţa acum, bucuroasă că am scăpat vie, fără să mai caut să înţeleg ceva? Şi totuşi, ştiam că dacă voi face asta, totul s-ar fi risipit în fum; în fum cu gust amar. Nu, trebuia să rămân, să mă lămuresc. După o vreme am acceptat să mă ridic din poziţia aceea imposibilă şi să-l văd pe Kimo. Kimo era un papagal imens!! Nu mai vazusem aşa ceva vreodată! Colorat în portocaliu şi albastru, avea vreo jumătate de metru înălţime, vorbea, fâlfâia, cânta, râdea, ţipa, răspundea, chiţăia şi era într-adevăr un deliciu. În următoarele ore Maestrul însuşi se ocupă de mine până la cel mai mic detaliu; orice lovitură şi zgârietură fizică sau emoţională ca urmare a năstruşnicei întâmplări fură îndelung oblojite. Masa de prânz a fost de asemenea specială, atât prin diversitatea şi mai mare de minuni servite, cât şi prin atenţia şi grija şi mai mari care mi s-au oferit. Curând am ajuns să râdem şi să glumim de cele petrecute, dar o întrebare nouă îşi făcuse loc în mintea mea: de ce? De ce se petrecuse toată acea potrivire de cifre, persoane, context, timp, papagal?… Ce aveam eu de înţeles din asta? Evident, nu că Maestrul nu era maestru şi că toţi acei oameni atât de drăguţi alcătuiau o sectă criminală.

FLOARE15După masa de prânz, Maestrul îmi propuse să mă odihnesc într-un hamac sau în foişor şi să las treaba pentru a doua zi. Am fost de acord, însă l-am rugat ca mai întâi să-mi arate ce cumpărase de la seră. O foarte mică parte din răsaduri fusese distrusă de buclucaşa noastră cădere peste ele, dar, desigur, imensa majoritate era în stare perfectă. Ce minunăţii! Păcat că voi pleca în curând şi nu le voi vedea ajunse la maturitate! Din toate cataloagele pe care le consultasem şi toate discuţiile purtate cu Maestrul, făcusem o listă cu propunerea mea de plante noi, pe care Maestrul urma s-o amendeze după bunul plac. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că toate plantele de pe lista mea se aflau acolo, iar altele, în plus, nu. Dar ce minune să le vezi în superba şi via lor realitate! Pe foarte puţine dintre ele le cunoşteam inaintea pornirii acestui proiect. Mi-am desfătat simţurile printre flacăra Africii, hoya, cinci variante diferite de floarea paradisului, datura, lotus de India, plumeria, amaryllis, digitalis, stapeliade, şi câte şi mai câte… Nu-mi venea să-mi desprind ochii, nările şi inima de ele, dar Maestrul mă povăţui blând să-mi iau câteva clipe de linişte înaintea meditaţiei. M-am îndreptat spre foişorul mare unde mă aştepta un hamac de toata frumuseţea, numai bun de lenevit un concediu întreg în el, gandind la esenţa acestei vieţi, la felul în care Universul aşează şi îmbină oamenii, faptele şi condiţiile spre cel mai înalt bine al tuturor, la opţiunea aproape de neconceput a unei simplităţi atât de înţelepte şi crucial de importante în a-ţi trăi această viaţă.

FOARTE FRUMOSMeditaţia din seara aceea a fost una în care parcă Zei şi Zeiţe şi-au dat mâna şi au coborât printre noi. De parcă Buddha însuşi ne privea zâmbind din colţul de cer al ferestrei… N-aş fi vrut să se sfârşească, n-aş fi vrut să plec, n-aş fi vrut să mai vreau vreodată altceva. Eh…
Înainte de a adormi, m-am gândit la toată întâmplarea ciudată şi hazlie în acelaşi timp, petrecută în ziua aceea în Templu. Era, cred, pentru prima dată când reuşeam să percep atât de clar şi de lucid felul cum frica strânge, comprimă, sugrumă, deformează, alterează – percepţii, situaţii, relaţii, vieţi. Şi cum vedem doar ceea ce suntem pregătiţi să vedem.
În dimineaţa zilei următoare am venit la Templu cu forţe proaspete, radiind de bucurie. Îmi terminasem treaba cu proiectul, dar vroiam să dau o mână de ajutor la plantat. În afară de asta, nu puteam sta departe de locul acela şi, credeam eu, aveam nevoie de ceva pentru a-mi justifica în continuare prezenţa fără a profita de bunătatea acelor oameni. Şi chiar credeam că două mâini în plus contează, deşi grădina era imensă şi răsadurile umpluseră vreo trei camioane. Dar eu vroiam să văd rezultatul finit înainte de a pleca. Şi nu mai aveam decât două zile până la nesuferita mea întoarcere acasă.
FLOARE11Când am ajuns, aproape toată lumea planta flori, doar Maestrul, cu planşele şi ruleta în mâini, şi Arkin, cu ţăruşii, finalizau trasarea ultimelor parcele ce urmau a fi plantate. Tufele ce trebuiau mutate conform proiectului, erau deja în noile poziţii, iar marea majoritate, cele care trebuiau relocate în grădina din lateralul Templului, acolo unde erau odăile, bucătăriile, spălătoriile şi cămările, erau deja replantate. Doamne, oare oamenii aştia n-au dormit deloc? M-am îndreptat grăbită spre ei şi am rezistat cu graţie protestelor lor. „Dacă pot să mănânc împreună cu voi, pot să şi muncesc împreună cu voi, sau nu? În plus, acesta e şi <copilul meu>, nu-i aşa?” Adevărul era că îmi prindea tare bine nişte muncă fizică, îmi mai purifica mintea de aiureli şi-mi mai curăţa cotloane pline praful greu al unor amintiri prea amare şi prea vechi. După masa de prânz am fost aproape obligată să mă odihnesc o oră, dar apoi am muncit până la meditaţie. După aceea, Maestrul m-a suit într-o maşină şi m-a expediat cu grijă la odihnă, spunându-mi că a doua zi nu mă primeşte mai devreme de ora 12.00.

SUPERBÎn seara aceea tare mi-a fost greu să adorm. Îmi era, parcă, peste poate să plec de acolo şi îmi dădeam seama cât de dificil îmi va fi să mă întorc la viaţa din care evadasem pentru câteva zile. De fapt, mi se părea realmente imposibil. Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??  CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a IV-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/05/21/maestrul-partea-a-iv-a-ultima/

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Ninge, Iarnă, ninge!

Publicat de

2

FOTO175Era într-un februarie nebun, când nu ştii ce-ţi doreşti mai mult: să mai ningă o dată sau să vină primăvara.

Mă întorceam de la birou şi nu aveam nicio tragere de inimă să mă îndrept direct spre casă. Nu era foarte frig, aşa că am deviat de la traseul obişnuit şi am pornit, pe jos, într-o plimbare spre centrul oraşului, privind vitrinele, oamenii, Cerul. Foarte curând, fulgi mari începură să alerge către mine, spre dulcea mea încântare. Nu ştiu ce simţiţi voi când ninge, dar mie, splendoarea adorabililor fulgi albi îmi arată, îmi spune, îmi explică faptul că totul e posibil. Totul!

Am iuţit pasul, doar aşa, ca să mă armonizez cu ritmul lor – al fulgilor – , deşi habar n-aveam unde mă duceam. La un moment dat, am zărit ferestrele primitoare ale unui interior cald şi îmbietor de cafenea, şi am intrat. Se înnoptase de-a binelea, zăpada avea multă treabă în seara aceea, aşa că mi-am zis că o să-mi trag sufletul puţin la o ciocolată caldă şi apoi o să pornesc direct spre casă.

 CIOCO NINGEM-am aşezat într-un loc mai retras, am aprins lumânarea de pe masă şi mi-am scos cele două telefoane, unul personal şi unul de serviciu, pe care, imediat, cu un gest iritat, le-am aruncat înapoi în geantă. Nu, n-am chef de nimeni.

Doi ochi negri, migdalaţi, mă priveau întrebători, de sub nişte sprâncene întunecate şi frumos arcuite.

„Ce doreşte domnişoara?”

Ha, ce formulă de adresare neobişnuită pentru zilele noastre. Nu se potrivea nici cu pletele lui negre şi tinere, prinse-n coadă, nici cu anii mei maturi, dar mergea de minune cu starea mea de spirit, chiar dacă ştiam că, probabil, îşi spunea poezia învăţată pe dinafară.

Păi domnişoara măritată îşi doreşte să se simtă iubită şi apreciată, dorită şi drăgălită, dar muşcându-mi buzele, îi răspund:

„O ciocolată caldă, caldă şi bună, bună, mulţumesc.”

„Sigur, sigur, imediat, imediat”, răspunse el şi se îndepărtă cu un zâmbet năstruşnic dar ciudat în acelaşi timp, şi cu un mers de felină care abia atinge pământul.

În timp ce-mi savuram ciocolata adusă în timp record şi fulgii îşi făceau de cap afară, am simţit, deodată, că ceva inevitabil mi se va întâmpla – ceva mare, frumos, tumultuos – probabil, o dragoste mare. Am plătit şi am plecat grăbită, luându-mi rămas bun de la bărbatul brunet.

FOTO NOI 2

…

Peste ani, într-un februarie gol şi pustiu, ochii tăi au venit odată cu fulgii cei mai mari şi mai frumoşi din iarna aceea. Te-am iubit cu fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, cu fiecare privire pe care mi-o adresai, cu fiecare zâmbet pe care-l aduceai în lumea mea. Am iubit aerul pe care-l respirai odată cu mine, cu disperarea condamnatului la moarte care nu mai are decât trei zile de trăit, de iubit, de oferit.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste inima nebună!

…

Multe zile grele şi nopţi negre ale sufletului au trecut peste acele întâmplări… Şi iată-ne Acum, Aici.

FOTO NOI 1Cu privire ştrengărească de fetiţă iubită şi răsfăţată, mi-am luat iubitul de mână şi l-am dus acolo unde nu fuseserăm niciodată împreuna: la cafeneaua aceea în care eu călcasem o singură dată, cu mulţi ani în urmă. Am ales aceeaşi masă – care era liberă, pentru că momentul era potrivit – şi ne-am aşezat. Cineva ne-a luat comanda şi nu am putut să nu întreb persoana despre bărbatul brunet, cu părul strâns în coadă, care lucrase acolo cândva, sau poate mai lucra încă. Nu ştia despre cine vorbesc, deşi era însuşi patronul, uimit că, de când deschisese cafeneaua, cu doisprezece ani în urmă, nu avusese decât femei angajate, şi niciodată bărbaţi. Deşi am insistat, el mi-a spus hotărât:

„Probabil confundaţi cafeneaua, nu am avut niciodată angajaţi bărbaţi.” I-am mulţumit, dezamăgită, şi în timp ce încercam să-i explic iubitului meu de ce mă interesam de bărbatul acela – lucru pe care nici eu însămi nu reuşeam prea bine să mi-l definesc -, zăresc, deodată, de partea cealaltă a ferestrei, afară, doi ochi negri, migdalaţi, care mă priviră vreme de câteva secunde, îmi adresară un scurt zâmbet şi dispărură în zăpadă, nu înainte, însă, ca eu să am răgazul de a le mulţumi cu gândul, inima şi privirea. Înţelesesem.

FOTO INIMIVino, iubite, hai să mergem Acasă. Pe drum, fulgii mari se arătară din nou, aşa, ca să-mi confirme şi ei că drumul pe care-l parcursesem era cel potrivit şi necesar, era al meu.

Ninge, Iarnă, ninge nestematele tale neprihănite peste două inimi într-una singură!! Acum, Aici şi dintotdeauna.

∫∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Închide, închide uşa, străine! – Dragelor mele prietene Miha şi Ancuţa, şi Ancăi Mitu

Publicat de

0

FOTOvine-furtuna-irene-B
După multe hăuri întunecate şi mări învolburate, trudite şi traversate, Soarele îmi zâmbea iar, în felul său şugubăţ şi unic.  

Tocmai reuşisem să mă adun din toate negurile, din toate cioburile aruncate peste tot până la capătul lumii, şi Viaţa mi se arăta din nou, în toată splendoarea ei de lumină.

Păşeam lin. Cărarea nouă era străjuită de copaci plini de steluţe şi împodobită cu zăpadă strălucindă. Deodată desluşesc, în zare, forma unei uşi mari, frumoase şi impunătoare, care tocmai se deschidea larg. Dincolo de uşă, o făptură zâmbitoare mă invita, cu drag în glas, să intru, povestindu-mi despre lumea mirifică ce mă aştepta acolo, şi rugându-mă ca împreună s-o creem şi mai frumoasă, şi mai luminoasă.

FOTO 204jpgAm intrat, temătoare, dar dornică să-nvăţ ceea ce noul drum îmi pregătea, şi atât de recunoscătoare pentru invitaţia spre creaţie pe care tocmai o primisem. Am păşit, emoţionată, alături de gazda mea, ascultându-i poveştile minunate despre lumea cea nouă, în timp ce inima mea îşi amintea de unele flori superbe, ireal de frumoase, cu parfum delicat, pe care aş fi dorit imediat să le aduc şi să le plantez acolo, alături de noua mea prietenă, în lumea ei, în lumea noastră.

FOTO STAIRS

În curând ajunserăm la un lung şir de trepte, destul de înalte, unele chiar foarte înalte, unele strâmbe, înclinate şi foarte alunecoase. Făptura cea cu drag în glas mi-a spus că de vreme ce mă primise în acea lume mirifică, trebuia să fac cumva să urc acele trepte, pentru a ne putea pune în aplicare, împreună, planul măreţ.

E adevărat că m-am împiedicat puţin de una sau două, pe alta am alunecat, dar le-am urcat rapid, cu demnitate, pe toate. Mi-am privit noua prietenă zâmbind, dar ce să vezi?

„Acum întoarce-te, m-am răzgândit, nu e loc şi pentru tine în lumea aceasta frumoasă, dar am să te chem altă dată, în vizită, ca să vezi şi tu puţin din ea, măcar aşa, de la distanţă. Am să te chem să-mi admiri măiestria şi aş vrea să vii”, spuse ea.

…??

Nu avea rost să mai zăbovesc acolo, nu am stat vreodată unde nu am fost dorită, dar înainte de a face cale-ntoarsă, am încercat să zăresc mirifica lume abia dăruită şi deja luată înapoi. Tot ce-am putut vedea, însă, au fost durerea, dar şi lumina, din propria mea inimă, precum şi câteva măşti uzate, scorojite, ca acelea folosite cândva la balurile mascate, împrăştiate pe un pământ îngheţat şi acoperit din loc în loc de un ciudat şi nepotrivit gazon confecţionat dintr-un fel de plastic.

FOTO 206

M-am îndreptat cu calm spre şirul de trepte, pentru a-l coborî şi a ajunge la ieşire, însă ce uimită am fost atunci când am realizat că niciuna din trepte nu se mai afla acolo. Am salutat cu un zâmbet gazda neprietenoasă şi am ieşit cu o lacrimă pe inimă, mirată, din nou, că uşa cea mare şi frumoasă pe care intrasem devenise atât de mică, atât de întunecată.F22

Păşind buimacă dincolo de ea, am auzit-o trântindu-se cu putere în urmă. Mi-am ridicat ochii spre Cer, mi-am îmbrăţişat în inimă iubitul şi prietenele dragi şi am pornit-o încet, dar hotărât, înainte, rostind cuvinte pe care se aşeza, mângâietoare, zăpada cea strălucindă, cea care, doar prin existenţa ei, alină tot, iartă tot, curăţă tot.

„Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat acele trepte importante – pe care, de fapt, doar eu le-am văzut şi doar eu le-am urcat -, dar închide, închide uşa, definitiv, străine, pentru că eu am alte visuri, alte zboruri, alte iubiri şi alt drum, croit cu – şi din – Cer, care abia mă aşteaptă.”

∫∞Experienced thoughts

FOTO170

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Ce bine că nu m-am trezit de tot

Publicat de

2

FOTO70

Cu glas lăuntric de copil m-am trezit din somn ca un lujer înalt căutând răsăritul.

Mi-am aşezat cu mirare tălpile goale pe iarba moale – ah, ce senzaţie – întrebându-mi somnul cum se făcea oare că patul din odaia mea ajunsese odată cu mine în mijlocul pădurii şi al verii.

Până să mai ridic spre Cer şi alte întrebări, câteva păsări albe veniră şi mă prinseră în dansul lor zburător, câţiva cocostârci se alăturară şi ei timid, triluri vesele se auzeau în cor dinspre câţiva copaci frumoşi şi semeţi, roiuri de gâze zburdalnice veniră şi ele în mare viteză, deschizând calea unui superb stol de rândunele, vreo trei veveriţe şi câţiva iepuraşi veniră şi ei şi, în curând, toată pajiştea din mijlocul pădurii vuia de ţopăieli, învârtituri, loopinguri înaripate, scăldate de Soarele care lumina din ce în ce mai bucuros la vederea dansului şugubăţ de făpturi amestecate şi contopite cu vara, cu iarba, cu copacii, cu cântecul, cu Cerul şi cu mine.

Copil fiind în sinea mea în mijlocul acestei petreceri, unde nimic şi nimeni nu mai era ne-la-locul-lui, unde nimic nu mai era greşit, unde întrebările nu se mai iţeau din moment ce totul era atât de simplu, şi unde timpul nu mai curgea din moment ce inima cunoştea numai bucuria, am (re)cunoscut lumea toată aşa cum o ştiam: o casă a luminilor în zbor.

Nu ştiu cât a durat petrecerea noastră – timpul nu exista acolo – dar m-am trezit din nou. Mi-am aşezat cu mirare tălpile goale pe covorul alb şi moale, întrebându-mi somnul cum se făcea oare că patul şi cu mine eram din nou în odaia mea?

Până să mai ridic alte întrebări spre Cerul de dincolo de fereastră, câteva păsări albe, câţiva cocostârci, câteva rândunele, vreo trei veveriţe şi câţiva iepuraşi începură să ţopăie de mama focului prin pat, pe covor, pe pervazul fereastrei.

„Aha, am înţeles”, mi-am zis. „Nici acum nu m-am trezit de tot”, dar, vai, ce bine!! Ce bine că nu m-am trezit de tot din cel mai adevarat adevăr din câte există. Păi nu unul dintre iepuraşi mă luase cu el de mână acum ceva timp când cerul de deasupra-mi se întunecase şi mi se părea că nu voi mai găsi niciodată drumul spre răsărit? Păi nu vreo cinci, şase rândunele mi-au ţinut, cu forţa, lecţii de zbor, când eu eram sigură că nu mai puteam decât să mă târăsc pe veşnicie? Oare nu cele trei veveriţe mi-au arătat cum poţi urca din prăpăstii, cum să te caţeri şi să ajungi la umbra unui arbore prietenos, şi oare nu păsările albe au adus, cu multe intervenţii, un vultur uriaş, care m-a purtat pe aripile sale vreme de mai multe luni la rând în care am simţit, reamintindu-mi, mireasma de foc sacru prinsă în penele lui?…

„Ce bine că nu m-am trezit de tot”, mi-am zis.

Adică, ce bine că, de fapt, în sfârşit, am început să mă trezesc.

∫∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Natura – “profesorul eminent“

Publicat de

0

Greiere

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Da, natura este cel mai bun profesor. Pentru a o auzi, e nevoie să deschidem ochii să vedem mesajele pe care ea vrea să ni le transmită. Pentru asta e nevoie de prezență în aici și acum. În fiecare clipă putem conștientiza informații minunate menite să ne aducă pacea și armonia atât în interiorul nostru cât și cu cei din jurul nostru.

Am să vă relatez o experiență personală din care am tras multe și mărețe învățăminte.

De curând am experimentat o activitate în curte și anume am strâns frunzele căzute din copaci împreună cu fiul meu mai mic. Băiatul cel mare nu a vrut să vină pentru că avea altceva de făcut în casă. De fiecare dată când îi spun să facem ceva „domestic”- prin casă sau pe lângă casă, își găsește de citit, de cântat, etc. În prima fază m-am întrebat de ce face el astea? – pentru că ce era de făcut era de distracție adică nimic dificil. M-am gândit la asta și am lăsat să înțeleg pe mai târziu. De obicei arunc întrebarea în mintea mea și apoi las să vină răspunsul prin situații, moment, evenimente, oameni,etc.

Am început să greblăm să strângem frunzele, iar de sub frunze săreau greieri mici și mari. Cel mic era fascinat cum săreau și m-a întrebat ce sunt aceștia și i-am răspuns că sunt greieri. Și atunci mi-a pus tot felul de întrebări, ce fac greierii, unde stau și de ce acum îi vedem.

Răspunzând la întrebările lui legate de greieri mi s-a întâmplat o conștientizare fascinantă. Și anume, mi-am dat seama că fiecare vietate din natură are un loc și un rost. Când mă uitam la greier mi-am adus aminte de fabula cu greierele și furnica. Acolo se relatează cum furnica strânge provizii pentru iarnă iar greierul cântă toată vara și nu se îngrijește de provizii. În acea poezie după cum vă aduceți aminte, greierele este blamat, comparat cu furnica și criticat că nu face ca ea. Tot în acele versuri ni se sugerează cât de minunată este furnica care strânge merinde pentru iarnă și cât de mult muncește ea, și cât de indolent este greierul care nu-și adună provizii ci doar stă și cântă. În acel moment am realizat cum suntem educați, programați încă de când suntem mici, să ne comparăm unii cu alții și să trăim muncind din greu, cum trebuie să te spetești muncind ca să ai pentru iarnă, etc.

Dar la asemenea conștientizare, am realizat imediat cât de minunată este treaba greierului, care cântă și încântă sufletul omului și al furnicilor prin vibrația dăruită de el cu ajutorul sunetului. Toate vietățile din jurul lui inclusiv mediul înconjurător își schimbă frecvența și lumina datorită cântecelor emise de greier. Câte poți crea ascultând greierii!

Mă uitam la mine, una e să muncesc cu o muzică divină în fundal și una e să muncesc și să se audă doar zgomote de mașini, trenuri, etc. Când am muzică parcă sunt inspirată, mă inspiră sunetul melodios și parcă îmi dă idei noi despre ce și cum să fac. Creez mai ușor sub influența muzicii.

Deodată m-am luminat în ceea ce-l privește pe fiul meu mare. El este artist preocupat de teatru, actorie și fotografie (este mai puțin îndemânatic în treburile casnice, domestice), iar dacă el printr-o glumă, sau scenetă face o sală să vibreze de încântare sau face un grup să se veselească și să râdă copios, atunci asta e menirea lui.

Fiind prezent în ceea ce face ca artă, activități care îi vin firesc din Sine, el este mai util dimensiunii în care suntem decât să dea cu mătura sau să spele sau să…. Prin aceste acțiuni el transmite lumină din hologramele lui celor din jur, transmite scântei care îi ajută să-și ridice energia în sigilii, și asta e un lucru magnific.

Modul lui de  a fi util în societate, susținând alți oameni este prin aceste secțiuni ale artei. Ceea ce face este frumos, sublim și înălțător atât pentru el cât și pentru cei din jur. Așa că dacă nu strânge frunze din curte sau nu face curat în casă, nu înseamnă că este leneș. Ci el oferă ce știe mai bine realității înconjurătoare. Este un copil extraordinar așa cum este el clădit ca entitate. Este un copil minunat și “boem” cum își spune el.

Noi avem tendința să vrem să creștem copiii cum “e bine”. Bine pentru cine?

Ceea ce am constatat atunci este că, dacă el este prezent în tot ceea ce face, asta are de făcut atunci. Nu înseamnă că trebuie să care provizii, precum furnica, să facă ce “ar trebui să facă orice copil, om”, etc. Dacă el știe cum să se spele, cum să mănânce și de unde să-și ia hainele și mâncare, sigur se va descurca în viață în acest plan concret pentru îngrijirea trupului și a locuinței sale materiale. Știe strictul necesar deoarece când era mic tot timpul era după mine să-i dau să facă una sau alta. El are rețele neuronale formate încă de la 3 ani de cum să-și spele șosetele, cum să mănânce, etc, dar cum are alte preocupări. Atunci am constatat încă o dată cum ființa umană a inventat diverse tehnologii pentru a-și ușura munca fizică ca să aibă timp pentru a crea și a-și manifesta Spiritul în materie.

În concluzie am realizat cât de măreț este greierele, cum toată vara ne încântă auzul și sufletul cu cântecele sale minunate, el se ocupă de sigiliile superioare, precum Maria, din pilda transmisă de maestrul Iisus cu Marta și Maria. Adică Marta se îngrijea de cele lumești iar Maria se ocupa de cele sufletești. Deci fiecare are un har pe care să-l manifeste cum știe și poate el mai bine. După această experiență am înțeles cât de important este să vedem rostul din fiecare acțiune sau activitate a celor din jur, chiar dacă nu este cum vrem noi. Fiecare are un sens și un rost. Spor la lucru cu voi și conștientizați că mintea deschisă este cea care vă aduce pacea în voi și în jurul vostru. Cu drag

M-au întristat câteodată Surorile mele

Publicat de

2

IMAG0705

M-au întristat câteodată surorile mele, Zeiţe dragi trimise de Cer direct în inima mea, amazoane construindu-şi cu trudă trăirea între Cer şi Pământ, sfinţindu-şi paşii cu lacrimile grele ale nopţilor negre ale sufletelor lor.

Uneori eu mi-am întristat Surorile. Pe cea mai bună soră a mea am întristat-o şi cea mai bună soră a mea m-a întristat, poate, câteodată, aşa de mult, încât mi-am simţit şi i-am simţit, direct pe inimă, toate lacrimile noastre curse vreodată, amestecate, timp de mai multe zile-lumină.

Uneori eu mi-am întristat Surorile, alteori ele m-au întristat în chip nedrept, dar Surorile mele sunt flăcări rupte din Soare şi aduse de Cer direct în viaţa mea, în calea mea, în fiinţa mea.  

Şi focul sacru în jurul căruia dansat-am toate împreună, renăscându-ne una pe cealaltă şi pe noi însene, contopindu-ne, şi care ne-a trimis în zbor pe aripi de vultur, ne cheamă mereu, ne aduce mereu mai aproape, şi mai aproape, până ce toate negurile şi hăurile grele ale tristeţilor şi durerilor ancestrale pe care ştim să le purtăm, deseori, cu graţie regală, se vor fi risipit, încetul cu încetul, în neantul din care au venit, iar noi vom rămâne torţe ale iubirii Cereşti, plutind uşor, împreună, pe un drum al puterii din Lumină.

Chiar dacă mi-am întristat Surorile, sau ele m-au întristat pe mine, acelaşi cântec îngeresc îl cântă în cor inimile noastre atunci când ne unim mâinile calde şi trudite în jurul focului sacru ce ne-a fermecat întotdeauna şi ne-a adus iarăşi împreună, cuprinzându-ne iremediabil în dansul lui de flăcări în formă de pene şi scântei în formă de inimă.

∫∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Am întâlnit femei din Cer, am întâlnit bărbaţi de pe Pământ

Publicat de

0

FOTO42

Am întâlnit femei din Cer, şi dulce şi senină ne-a fost apropierea. Surori trimise în chip de prinţese, împărătese, războinice, preotese înţelepte, foste sclave ale propriilor neputinţe închipuite, căutând lumea înlăuntrul lor şi dăruind în jur preschimbarea, răsturnarea, provocarea, explorarea. Minunate întâlniri, cu feluri anume de atingere a inimilor, cu lacrimi din zâmbete, pene de vultur şi scântei de foc sacru.

Am întâlnit bărbaţi de pe Pământ, şi suavă, dulce, furtunoasă, în cumplită şi grea îndrăgostire sau totală neiubire ne-a fost uneori apropierea. Bărbaţi trimişi în chip de falnici cavaleri, cutezători purtători ai nemuririi pământeşti, temători şi obosiţi sub armura grea, dar iuţi şi zburători ca săgeata în înaltul Cerului. Cu ei am descoperit iubirea de foc, iubirea ce doare, iubirea ce leagă şi dezbină, într-o înfrăţire primară, dar esenţială, cu Pământul.

Atunci nu am înţeles.

Am întâlnit femei din Cer ce căutau bărbaţi din Cer, am întâlnit bărbaţi de pe Pământ ce căutau femei de pe Pământ. Şi le-am chemat pe toate şi i-am chemat pe toţi la o mare şi sălbatică Sărbătoare, pe o pajişte cu iarbă răcoroasă, împrejmuită de copaci ireal de albaştri în puterea Lunii, cu stele căzătoare prinse-n norii întunecat-azurii şi dantele de licurici sclipind voios printre frunzele nopţii.

Când dansul s-a încins în jurul focului solemn din mijlocul pajiştei, şi trupurile din Cer dansau pământesc, iar trupurile de pe Pământ dansau îngeresc, într-o contopire atât de înaltă, de sublimă, perfectă şi eternă, Cerul şi Pământul s-au reîndrăgostit, pentru a mia, mia, mia oară, iremediabil, unul de celălalt.

Şi am plecat de la Sărbătoare de mână cu bărbatul meu de pe Pământ, mulţumind Cerului că voi învăţa, în sfârşit, de la bărbatul meu, să împlinesc lucrul pentru care am venit Aici: să fiu din Cer şi să trăiesc pe Pământ. 

∫∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Da, vreau să mă căsătoresc cu tine

Publicat de

0

FOTO52

Da, iubite, vreau să căsătoresc acea femeie care sunt acum, în această etapă a vieţii mele, cu acel bărbat care eşti acum, în această etapă a vieţii tale.

Da, vreau să dăm o întrupare lumească şi cerească iubirii care nu ne leagă, ci ne aduce împreună.

Da, vreau să ne creştem împreună fiinţele, astfel ca totalitatea fiecăreia, înţeleasă în această etapă a vieţii noastre, să fie doar flacăra unei lumânări care, pe parcurs, va aprinde lumina în toate odăile Pământului.

Da, iubite, vreau să fim împreună părinţii creaţiei noastre minunate, fiinţa cea mai importanta dintre noi trei: relaţia noastră.

Da, iubite, vreau să te sprijin în călătoria ta spre mine, pentru ca tu să poţi ajunge cât mai uşor la tine.

Da, vreau să te sprijin în călătoria ta spre mine,  pentru a putea descoperi şi pentru a putea fi, mereu şi mereu, o altă cea mai înaltă şi mai autentică versiune a ta şi a mea.

Da, vreau să te primesc în întreaga-mi arhitectură Om-Dumnezeu şi îţi dăruiesc drepturi depline în a păşi oriunde doreşti, oriunde priveşti, rugându-te să mă înveţi ceea ce încă nu ştiu despre mine.

Da, iubite, în această etapă a vieţii mele vreau să-ţi fiu femeie, şi îmi doresc să mergem pe acelaşi drum atâta timp cât vom avea înţelepciunea, cutezanţa şi dorinţa de a-l construi şi parcurge împreună.

Da, iubite, vreau să mă căsătoresc cu tine pentru că vreau să-ţi amintesc mereu de aripile care te pot purta în cele mai înalte ceruri ale fiinţei tale, în cea mai deplină libertate pe care, azi, noi doi, ne-o putem sau nu, imagina.

Da, iubite, vreau să mă căsătoresc cu tine pentru o zi sau pentru o Eternitate, după cum femeia care voi fi într-o altă etapă a vieţii mele şi bărbatul care vei fi într-o altă etapă a vieţii tale, vor şti să iubească.

∫∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Te rog frumos să mă ierţi – pentru V.

Publicat de

1

FOTO37

Te rog frumos să mă ierţi pentru că am păşit atât de nesigură pe drumul nostru împreună, fragedă şi împărtăşită inconştienţă în privinţa minunăţiei din propria-mi şi propria-ţi fiinţă!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că nu am ştiut că drumul nostru împreună, pe care îl doream până la Eternitate, avea un scop mai înalt, mereu mai înalt, pregătit de Îngeri, de Ceruri şi de fiinţele noastre adevărate şi înaripate!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că te-am coborât în lumea mea de îndoieli, neputinţe, răni, vanităţi, primitive iluzii, şi că m-am lăsat dusă în propriile noastre tenebre, amestecate, îngropate, dezgropate, înnămolite!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că n-am ştiut să învâţ din Iubire decât cu fiecare crucială clipă în care ai plecat, am plecat sau te-am lăsat să pleci!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că nu am reuşit să-nvăţ să-ncep a mă iubi pe mine şi pe tine decât după ce ne-am zguduit reciproc vulnerabilităţile într-un dans crud, întinat şi ireversibil al unei amare suferinţe!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că nu am ştiut să fiu femeia ce ai fi vrut să fiu şi pentru că nu am putut să văd bărbatul autentic, liber şi frumos, dincolo de neguri, războaie şi patimi!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că acum sunt Femeia din mine, albă pasăre măiastră, şi cu preţul neîmplinirilor şi amarurilor tale!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că te-am iubit doar atât cât am putut, până la Cer şi până la Pământ, dar doar atât cât am putut!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că eşti bărbatul împlinit de astăzi, falnic şi semeţ arbore rar, şi cu preţul tenebrelor în care eu te-am adâncit!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că nu am învăţat mai curând că tu, Zeu, şi eu, Zeiţă, coborâţi pe Pământ spre a experimenta totalitatea, nu ai, nu am, şi niciodată nu va fi, ceva de iertat!

∫∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Am dansat la nunta mea trei zile şi trei nopţi

Publicat de

0

FOTO19_BLOG

Am dansat la nunta mea trei zile şi trei nopţi, împreună cu toate zburătoarele Cerului şi ale Pământului, împodobite cu stele în cioc şi voaluri lunare prinse de aripi.

 Am dansat la nunta mea trei zile şi trei nopţi, împreună cu toate înaripatele dintre Lumi, solemn şi graţios dans iniţiatic al inimilor strălucinde.

Am dansat la nunta mea trei zile şi trei nopţi, împreună cu fluturi-curcubeu gătiţi cu rouă ne-ncepută, spiralat dans al năzuinţelor spre Înalturi.

Trei zile şi trei nopţi toţi falnicii arbori şi-au dansat ramurile în ritmul înfloririi, urzind eterne răsărituri şi zboruri infinite.

Şi toate făpturile Pământului au dansat împreună cu mine, trei zile şi trei nopţi, dansul îngeresc al tainicei nunţi în inimi. Şi toţi fluturii şi toate păsările şi toţi Îngerii, Cerul şi Pământul şi noi toţi, copiii Lor, am dansat simultan înaltul dans înaripat al Unimii, acordat la Razele Eternităţii.

La nunta mea divină de făptură pământeană din Cer, am dansat trei zile şi trei nopţi ce abia începură şi nu se sfârşiră niciodată, niciodată, niciodată.

∫∞Experienced thoughts 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

În Cer am hotărât să fiu Femeie

Publicat de

2

Imagine

În Cer am hotărât să fiu Femeie, dulce şi complet limbaj ceresc-pământesc al simţirii, firesc, dar greu deopotrivă, tainic, pătrunzând tot ceea ce este cu precizia, forţa şi graţia unui pilot ce execută cele mai nepământeşti acrobaţii aeriene.

 În Cer am hotărât să fiu Femeie, ca să învăţ pe Pământ taina perfectă a celor mai grele salturi mortale de inimă în inimi, fără precauţii, fără alternative, fără plasă de salvare.

În Cer am hotărât să fiu Femeie, să mă alătur Surorilor mele Cereşti-Pământene în dansul primejdios al Iubirii de Foc, al Iubirii îndreptătoare, al Iubirii senine, blânde, smerite, al Iubirii ce strigă, se zbate şi, cu preţul propriilor răni, dărâmă ziduri, porţi ferecate cu chei pierdute şi date uitării.

În Cer am hotărât să fiu Femeie, să mă alătur Surorilor mele Cereşti-Pământene în dansul primejdios al Iubirii ce-şi ia pe umeri bagaje mai grele si mai dureroase decât un trup firav ar putea îndura, un dans al Iubirii ce oferă, lasă, învaţă, supără, răneşte, alungă, eliberează, aduce, întăreşte şi împreunează.  

Pe Pământ am învăţat Lacrimi de Femeie, grele şi sacre cristale lichide pe cearcănele vineţii ale inimii frânte, ale ochilor întunecaţi privind în gol spre drumurile închise.

În Cer am hotărât să fiu Femeie, pe Pământ am hotărât să fiu femeie, expresie dulce, aspră, blândă, iertătoare, războinică, docilă, sublimă, creatoare şi desăvârşită a veşnic-îndrăgostirii de Iubirea din Cer.

∫∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!