Fetiţa cu păr blond care păşea

 PASESTE 1         Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus odată. Eram în primele zile de şcoală din viaţa mea şi, deşi sunase de intrare la oră, eu îmi prelungisem pauza fără să-mi dau seama, fără să gândesc, siderată de priveliştea copacului din faţa geamului de pe culoarul şcolii, în care o pasăre ciugulea ceva. După ce am fost adusă în clasă m-au usturat palmele din cauza loviturilor cu rigla de lemn lungă şi lată, şi foarte, foarte multă vreme de atunci înainte, n-am mai întârziat niciunde.
PASESTE 3

Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus odată, când voiam să-mi pieptăn păpuşa favorită în loc să-mi cer iertare uneia dintre bunici pentru ceva ce nu înţelegeam, având în vedere că eu doar îi spusesem exact ce simţeam. Dar i-am cerut iertare.
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus altă dată când priveam florile din balcon şi doi fluturi superbi, în loc să-mi fac ordine în camera mea.
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus când am fost forţată să recunosc ceva grav ce nu făcusem şi faptul că minţisem când spusesem adevărul.
PASESTE 4'

Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus odată când eram mai mare şi când, supunându-mă ordinelor unui străin, unui intrus în casa noastră, încercam uneori să articulez câte un cuvânt dezaprobator. Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus apoi, pleacă din casa asta! Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus din nou, vino înapoi, dar numai cu condiţia să-i ceri iertare lui!

PASESTE 2Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus, te-ai dat cu totul unui neisprăvit – şi doar ţi-am zis!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus din nou, nu vezi că ăsta nu-i de tine? Uite că te-a părăsit!
Păşeşti murdar şi strâmb, fă ce vrei, dar să nu mai vii la mine să plângi!

PASESTE 10

Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus altă dată, nici măcar un copil n-ai fost în stare să-mi faci!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus apoi, cheamă-ţi bărbatul înapoi şi bagă-ţi minţile-n cap!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus din nou, cum ai putut să faci aşa ceva??? Cu ăla vrei să fii???
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus în continuare, când ai de gând să rezolvi situaţia asta, crezi că eu o să mai aştept mult?!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus mai apoi, de câte ori vin la tine în rezervă te plângi de dureri, la câtă morfină ţi s-a pus în perfuzie, fii mai demnă! Chiar prizonieră în propriul tău corp, cum spui că te simţi fiindcă nu poţi să te mişti deloc din cauza durerilor, trebuie să te plimbi pe culoar acum!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus iar, cum, ai divorţat??
PASESTE 7PASESTE 11

Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus odată, cum să-ţi dai demisia din aşa o poziţie, tocmai refuzând o altă avansare, cum să renunţi la aşa ceva, la aşa carieră, la atâţia bani?? Unde te duci??

PASESTE 12

Păşeşti murdar şi strâmb, nu mai am nevoie de tine acum, şi ce dacă m-ai ajutat, asta a trecut!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus, ce dacă mi-ai făcut cadou propriul meu suflet, m-am săturat de prelegerile tale!
Păşeşti murdar şi strâmb, nu-mi pasă, nu-mi pasă, nu-mi pasă!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus iarăşi, NU VEZI CĂ TE-AI ÎMBOLNĂVIT???

Aţi avut dreptate cu toţii, dragii mei, în lumea voastră şi a mea de atunci.
Ştiu că, în general, mi-aţi vrut binele. Meu. Şi al vostru.
Nu v-a venit, însă, atunci, ideea că, poate, păşeaţi la fel de murdar şi strâmb ca şi mine. Sau poate mai dihai, cine ştie? Nici mie nu mi-a venit atunci, şi nici în legătură cu alte persoane şi chiar cu voi, pe lângă care am păşit şi eu murdar şi strâmb fără să ştiu, ca şi voi.

Hai să vă spun o poveste.
A fost odată o fetiţă cu păr blond şi ochi de castane. Era o elevă tare silitoare, premiantă cu coroniţă de margarete comandată de mama ei în fiecare an. A ajuns o studentă remarcată şi remarcabilă. Apoi, un om foarte serios şi conştiincios, care a dus, mulţi ani, numeroase şi grele responsabilităţi profesionale, pe umerii ei de fostă fetiţă.
A înfruntat multe furtuni ale vieţii, s-a rostogolit în multe prăpăstii şi şi-a sfâşiat carnea şi unghiile înfigându-şi mâinile în pământ îngheţat şi-n stâncă rea luptându-se să se caţere de acolo, din abis, ca să vadă Cerul, Soarele şi Zâmbetul din nou.

PASESTE 9

TOATE ACESTEA NU AR FI FOST POSIBILE FĂRĂ CONTRIBUŢIILE VOASTRE.

PASESTE 8

Şi să vă mai spun ceva.
Fetiţa asta nu a păşit niciodată murdar şi strâmb. Şi nici voi. NU! Cu toţii am păşit aşa cum ne-am priceput mai bine, experimentând viaţa – că doar de asta suntem Aici.
Fetiţa cu păr blond şi ochi de castane e încă VIE, şi când nu e copleşită de viaţă, străluceşte, râde, se joacă, dansează cu fluturii, cântă şi se bucură.
Şi, ceea ce vă rog să ştiţi şi să nu uitaţi, este că vă iubeşte şi vă mulţumeşte pentru tot ceea ce este ea astăzi.

PASESTE 6 PASESTE 5Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Şi… te aştept în cadrul GRUPULUI INTERACTIV de pe Facebook Spatiul Inimii – Porti Deschise https://www.facebook.com/groups/835115993204530/ , UNDE ÎMPĂRTĂŞIM IDEI INTERESANTE ŞI INSPIRATOARE, SIMŢIRI UNICE FIECĂRUIA, PENTRU A NE SUSŢINE RECIPROC PE DRUMUL ALES DE FIECARE, PENTRU A AFLA INFORMAŢII NOI SAU PENTRU A PĂTRUNDE ÎN PROFUNZIMEA CELOR ŞTIUTE DEJA, PENTRU A PURTA DISCUŢII FRUMOASE ŞI UTILE, PENTRU A TRANSPUNE ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI CUNOŞTINŢELE ACUMULATE, PENTRU A NE FI MAI BINE, MAI FRUMOS ŞI MAI CALD ÎN INIMI. 🙂

Reclame

De vei vrea să pleci

FOTO BLOG 606 despartire_01

Dacă vei vrea să pleci, aş vrea să te rog ca, mai înainte, să faci cumva să ne pierdem, amândoi, cheile, să devenim brusc amnezici în legătură cu locul în care s-ar putea ele afla, astfel încât să rămânem încuiaţi în casă pe dinăuntru. Aşa, vei putea ieşi doar pe gaura cheii care, deh, e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, însă mult prea neîncăpătoare pentru zâmbetul tău larg, frumos şi atât de drag mie – astfel că el va rămâne cu mine, la noi acasă.

FOTO BLOG 602Dacă vei vrea să pleci, vezi să nu cumva să mă săruţi de rămas bun, pentru că, dacă o vei face, având în vedere că va trebui să ieşi pe gaura cheii care, deh, deşi e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, totuşi, nu vei reuşi niciodată să încapi pe acolo cu sărutul nostru cu tot, lipit de buze – sărutul nostru mare cât un pescăruş cu aripile întinse.

FOTO BLOG 607Dacă vei vrea să pleci, aş vrea atât de mult să te rog să uiţi, mai înainte, toate florile, nenumăratele buchete de flori şi toate minunile şi zâmbetele şi dorurile pure pe care inima ta le-a dăruit inimii mele de-a lungul anilor – formând un indestructibil pod de flori luminânde, ale cărui capete sunt lipite în mijlocul inimilor noastre. Podul de flori luminânde nu te va lăsa să pleci cu adevărat până când nu se va rupe, şi se va rupe atunci când unul dintre noi va uita. Altfel, vei rămâne sau mă vei lua cu tine…

FOTO BLOG 603Şi… de vei vrea cu adevărat să pleci, nu-ţi pierde cheile, nu uita să mă săruţi – va fi pentru ultima oară şi nu vreau să irosesc o asemenea clipă – şi nu te mai gândi la podul de flori luminânde: vei găsi tu o modalitate de a-l rupe sau de a-l păstra, totuşi, căci el ţi-a mângâiat şi ţi-a împodobit inima atât de frumos, atât de etern.

FOTO BLOG 605De vei vrea cu adevărat să pleci, nu-mi spune. Mai adu-mi o floare, mai iubeşte-mă o singură dată. Eu îţi voi mângâia, îţi voi săruta şi îţi voi pregăti, cu dragoste şi grijă, aripile, pentru cel mai frumos, mai neînfricat şi mai înalt zbor al tău.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a IV-a (ultima)

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

Maestrul – PARTEA a III-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

FLOARE3(…) Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??

MAESTRU TEMPLU11A doua zi, la ora 12.00 fix eram la Templu. Totul era gata! Totul! Maestrul mă întâmpină radios. „De aceea, Maestre, de aceea nu vroiai să mă primeşti înainte de ora aceasta. Ca să-mi faci o surpriză!”
„Copila mea, noi suntem obişnuiţi cu munca fizică, tu ai muncit destul! Păstrează-ţi forţele pentru munca ce-o vei avea de făcut de acum încolo!”, îmi spuse el privindu-mă cu înţeles.
„Maestre, nu sună prea încurajator… Şi… eu nu vreau să mă întorc…”
„Dar sună realist, copilă. Vino cu picioarele pe pământ. E bine în Cer, dar să nu uităm de pământ. Să le armonizăm. Nu de asta suntem Aici? Nu de asta te afli aici, la Templu, nu asta ai căutat, atât de departe de casă? De prea mult Pământ, plânge sufletul. De prea mult Cer, plâng corpul şi o parte a minţii. Adu-le împreuna şi vor avea la un loc Cerul şi Pământul. Spiritul, mintea şi corpul. Omul. Despre Mintea Infinită a lui Dumnezeu, din noi toţi, te las să descoperi singură. De fapt, vei descoperi totul singură, pentru că aşa cum ţi-am mai spus, nu există nimic ce tu să nu ştii. La fel ca în cazul meu. Şi al tuturor. Hai să-ţi vezi grădina.”
FLOARE16Ce splendoare! Ce minunăţie! Ce abundenţă de mirifice flori! Când m-am apropiat de foişorul în care am lucrat la planurile grădinii, m-a cuprins o emoţie fără de margini, şi lacrimi mi s-au rostogolit pe toată faţa. Deasupra intrării în foişor stătea proaspăt sculptată în lemn, cu litere frumoase, rotunde, adânci şi roşii, următoarea frază în limba engleză: „Această superbă grădină a fost realizată de draga noastră prietenă care ne-a oferit un dar preţios, într-un moment de îndoială asupra misiunii noastre în acest loc.”
„Maestre”, am bâiguit eu printre lacrimi. „Cum să aveţi voi îndoieli? Cum să ai TU, îndoieli? Ce dar v-am oferit eu?? Tu, voi mi-aţi oferit mie!!”
„Copila mea, în ultima vreme au fost unele tulburări prin aceste locuri, şi de curând s-a ivit posibilitatea ca noi să plecăm de aici, iar destinaţia acestui loc să fie oarecum schimbată… Dar, cel puţin deocamdată, vom rămâne. Îţi mulţumim pentru că ai avut bunătatea să-ţi asumi aducerea acestui mesaj. Iată, aşa funcţionează lucrurile în acest minunat Univers. Totul este interconectat şi nimic nu este lăsat la întâmplare.
FLOARE5Iar a fi Maestru nu înseamnă a nu mai avea îndoieli, aşa cum nu înseamnă a nu mai fi uman. A fi Maestru înseamnă să-ţi priveşti în faţă îndoielile, să ştii să le gestionezi, să nu te abaţi de la calea ta – adică, de la a fi cu tine înlăuntrul tău -, prin urmare, a-ţi asuma propria viaţă, cu responsabilitate şi curaj. Departe de lumea dezlănţuită, e, în multe privinţe, mult mai simplu. Aşadar, noi nu facem nimic special aici, după cum vezi. Pentru voi, ceilalţi, poate fi, şi de cele mai multe ori este, mult mai greu.”

Îmi venea să mă plec, pur şi simplu, la propriu, la picioarele acestui Maestru adevărat. „Hai, copilă”, spuse el bun şi blând, „şterge-ţi lacrimile şi vino să ne plimbăm prin grădina Domnului.” Ce încântare, Doamne Dumnezeule! Ce încântare, să trăiesc eu aşa ceva, tocmai eu, care făcusem atâtea greşeli şi prostii în viaţa mea! După ce am cuprins cu pasul şi privirea toată grădina, ne-am adăpostit în foişorul mare, unde ne-am răcorit cu câte o minune din aceea de băutură exotică. Priveam tăcuţi în zare şi eu mă gândeam că trăisem parcă mai mulţi ani în acele câteva zile în care timpul păruse a se dilata, deşi, concomitent, aveam senzaţia că totul se petrecuse într-o singură clipă.

FLOARE13„Maestre, nu vreau să mă înţelegi greşit. Ştii, eu am defectul ăsta, ca sunt mai mereu nemulţumită. Grădina arată superb şi tare am muncit la ea şi tare mi-am dorit să fie mai frumoasă decât înainte, pentru a nu dezamăgi – pe tine şi pe mine. Astăzi chiar mi s-a părut şi am fost tentată să cred că arată mai frumos aşa, reproiectată de mine. E aranjată altfel, e ceva mai bogată, florile sunt diferite şi poate mai frumoase decât cele care erau înainte, dar… eu nu cred că am făcut aşa o mare treabă. În plus, tu sau oricare dintre cei de la Templu ar fi făcut-o mult mai bine.”
„Sunt de acord, copila mea, cu o parte din ceea ce spui.” Am căscat ochii maaaaaaari, mari.
„Grădina asta, ce este ea, de fapt?”, mă întrebă el.
„Nu ştiu, Maestre. Cum adică, ce este? Viaţă?”
„Exact”, răspunse el. „Grădina aceasta avea, era mai multă viaţă înainte de a fi rearanjată?”
FLOARE1„Nu, nu cred”, răspund eu.
„Are, este acum mai multă viaţă?”, continuă el.
„Nu, nu prea, teoretic nu, nu cred”, m-am bâlbâit eu.
„Exact. Şi dacă nu avea şi nu are, şi nu era şi nu este mai multă viaţă, nici înainte şi nici acum, atunci ce este sau are, diferit?”
„Nu ştiu, Maestre. Acum o simt, nu doar o văd.”
„Du-te liniştită, copila mea, la viaţa ta, în lumea ta. Vei lua decizia sau deciziile corecte.”
„Cum aşa, Maestre?”
„Nu există decizie greşită. O alegere sau alta, un drum sau altul, nu sunt altceva decât instrumentele prin care sufletul tău şi viaţa însăşi, se exprimă. Orice alegere ai face, spiritul tău ştie ce ai de învăţat din ea. Prin urmare, alegerea unei forme sau a alteia prin care viaţa se exprimă nu contează atât de mult precum cred cei care, până la un moment dat, trăiesc printre atâtea scindări de ei înşişi, de natură, de Sursa tuturor lucrurilor, de Soare. Cheia e să nu te identifici cu forma, dar înţelegerea şi apoi integrarea acestei mari şi esenţiale şmecherii”, spuse el zâmbind, „va veni cu timpul. Ştiu că vei lucra. Altfel nu ai fi venit până aici şi nu ai fi rezistat până acum. De fapt, nu te-ai fi integrat atât de bine în ceva ce sufletul tău căuta de mult: tu însăţi. Aceasta e alegerea ta.”
Gradina„Maestre… Crezi TU în mine?”
„Nu răspund niciodată la o astfel de întrebare, şi cu atât mai mult n-o voi face acum.” Se încruntă puţin şi rămase o vreme tăcut. Crezând că l-am supărat, nu ştiam ce să spun. Apoi, mă privi şugubăţ şi, cu un zâmbet irezistibil de Maestru adorabil, îmi spuse: „Şi, să ştii, dintr-un anume punct de vedere, grădina e mai frumoasă decât înainte, iar tu ai un dar al formei, culorii, armoniei şi echilibrului, pe care doar o femeie înzestrată îl poate avea. Era nevoie de ceva energie feminină, aici. Am preţuit-o cu toţii. Foloseşte acest dar şi aranjează-ţi propria grădină.”
Înmărmurită de tot ceea ce mă străbătea prin minte şi prin suflet în clipele acelea, îi spun: „Maestre, şi toată această desfăşurare de forţe, proiectul, grădina, răsadurile, plantarea, replantarea, totul a fost doar ca eu să învăţ…”
FOTO MAESTRUL 2png„Şi ca eu să valorific la maximum darul pe care mi l-ai oferit, prin a-ţi pune la dispoziţie toate condiţiile pentru ca tu să-ţi poţi reaminti cine eşti…”
„Maestre, îţi mulţumesc”, am şoptit eu cu lacrimi în ochi, alunecând uşor în genunchi, la picioarele maestrului şi luându-i mâna între mâinile mele.
„Eu îţi mulţumesc, copila mea”, spuse el cu ochii umezi, ajutându-mă să mă ridic. „Să mergem la masă”.
Ultimele ore petrecute împreună cu Maestrul şi ceilalţi s-au scurs mult prea repede. A sosit şi timpul de a-mi lua rămas bun, lucru pe care l-am făcut, desigur, cu fiecare în parte, inclusiv cu buclucaşul Kimo, pe care chiar l-am sărutat pe frunte, iar el mi-a răspuns ciocănindu-mi uşor nasul. L-am lăsat pe Maestru la final, căruia i-am luat mâna şi i-am dus-o la buze, iar el m-a binecuvântat într-un mod imposibil de descris, imposibil de uitat.
Am plecat cu ochii în lacrimi, dar cu inima sus şi viaţa înainte.
FOTO MAESTRUL 1N-am închis un ochi toată noaptea, dar a doua zi, mi s-a întâmplat în sfârşit: am dormit nu într-unul, ci în ambele avioane. Aveam din nou o încredere în viaţă pe care o pierdusem cu mult timp în urmă. Eram atât de plină de tot ce trăisem în ultima săptămână, de parcă o viaţă de om mi se întâmplase în câteva zile. Cât timp putusem să irosesc! Ce voi face acum? Îmi trebuia ceva timp să-mi reconfigurez traseul. Lucru pe care-l începusem, mai conştient sau nu, mai asumat sau nu. Acum, însă, nu mai aveam de ales. Nu mai aveam de ales pentru că acum ştiam. Înţelegeam. Îmi reaminteam. Tot ceea ce aveam nevoie să mai fac era să integrez şi să acţionez în conformitate. Simplu?? Nuuuuu….. Greu?? Daaaaaa…. Imposibil?? Nuuuuuuuuuu….
La trei zile după întoarcerea acasă m-am dus la birou cu un – parcă – altfel de eu înăuntru. Înţelegeam în sfârşit cât de important e fiecare om, cât de valoroasă e fiecare fiinţă. Iubisem oamenii întotdeauna – atâta cât mă pricepusem – şi, în general, avusesem o mare deschidere faţă de ei şi faţă de problemele lor, dar fuseseră momente şi situaţii grele, critice, în care lucrurile ar fi putut fi mult mai uşoare dacă eu nu aş fi fost ca un arc întins, iar ei, stresaţi de atitudinea mea. Am început să înţeleg că perfecţionismul meu mă ajutase în carieră, dar îmi făcuse rău în relaţii. Am început să evaluez cât de mult sau puţin îmi plăcea ceea ce făceam şi cu cine eram, ce viaţă duceam şi cât de fericită eram.
FOTO17_BLOGAm pus punct unui drum comun care se înfundase, de fapt, de mult. Mă simţeam, după multă vreme, pe calea mea, cu mine şi cu propriile mele forţe. Am înţeles însă că acelui om îi voi purta o afecţiune, o apreciere şi o prietenie veşnică. Mai întâi, pentru că este cu adevărat un om special, mai apoi pentru că nu aş fi fost cine sunt astăzi, dacă el nu ar fi existat în viaţa mea. Am făcut bine, pentru că el, acum, este fericit. Mi-am dorit să fie fericit.
Mi-am oblojit rănile şi mi-am primit în casă şi în viaţă, bărbatul. Acela pe care Zeii, Universul, Soarele, Dumnezeu şi Iubirea mi l-au trimis în cale.
După vreo doi ani, am simţit că treaba mea era terminată în acel loc, la acea companie. Am plecat, dorindu-mi mai mult. Mai mult din şi în interior, precum şi un exterior mai frumos, mai armonios, mai aproape de latura mea sensibilă şi creativă. Am îndrăznit să visez la ceea ce mi-ar plăcea mai mult, mult mai mult, cu adevărat foarte mult, să fac. Ceva ce ar fi ca o flacără, ca o lumină în viaţa mea.
FRUMOSAm început să fac ceea ce îmi place mult, cu adevărat foarte mult. Sunt pe cale de a deveni o lumină în viaţa mea…
Anul acesta am de gând să-mi vizitez Maestrul. I-am scris în acest sens, spunându-i:
„Maestre, tare îmi doresc să te vizitez. Să-mi spui, te rog, dacă vrei să mă vezi şi cam în ce perioadă ai fi mai liber. Mi-e dor de tine şi de grădina noastră, de meditaţiile de seară – sau de zi, de ce nu??!! – , mi-e dor de locurile acelea minunate, de Templu, de energia aceea specială, dar să ştii că nu-mi mai e dor de mine. Grădina mea e mereu în curs de rearanjare, şi chiar dacă se mai abat asupra ei câte o furtună, câte o grindină sau un crivăţ, toate acestea trec şi ea rămâne şi devine din ce în ce mai frumoasă. Ştii cât e de frumoasă?!
Semnat: Maestrul Interior, cu eternă recunoştinţă.”
MAESTRU FRUMOSSFÂRŞIT

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Am păşit nepregătită într-o toamnă târzie

FOTO_Toamna


      Într-o toamnă târzie care îşi răsfira indiferentă pletele de vânt şfichiuitor şi stropea cu parfumul ei îngheţat, de stropi încă lichizi, peste frunţile fierbinţi, am păşit, nepregătită, pe un drum imposibil de ocolit, imposibil de ratat, atat de mult cerea să facă parte din mine.

Am păşit nepregătită, deşi drumul îl schiţasem, desenasem, definitivasem, colorasem în gânduri şi-n inimă cu mult timp înainte.

I-am dat drumul. Lui. Ştiam că va fi greu, dar aveam să aflu de la fiecare clipă ce a urmat în anii care au venit că desenasem atât de prost…

În anii ce-au venit cu multe vieţi de suferinţe absurde şi abstracte, cu toată puterea rămasă, l-am primit. Pe el. Pe celălalt.

Scriu într-o toamnă timpurie ce-mi picură lacrimi îngheţate pe piele şi-mi dezgoleşte inima de văluri adunate peste timpul noului meu drum.

Hmmm… Sunt mai aproape de mine, de tine, de voi. Am zburat cu aripi de fluture portocaliu de multe ori deasupra mării aşternute de Cer la picioarele mele. M-am întâlnit cu pescăruşi ce-mi admirau frumuseţea şi iubirea pe care o primeam şi o dăruiam. Câteodată mă îndrăgostesc de fiinţa-mi pură şi extinsă peste toată lumea de păsări, oameni, lacuri, flori şi fiori…

Şi cine ştie ce frumuseţi voi mai experimenta şi voi mai integra în zborurile mele pe aripi de vultur ridicat din negura cea mai adâncă a disperării celei mai negre, din focul ceresc al inimii călătorind spre sine…

Scriu într-o toamnă care îşi răsfiră prematur şi indiferent pletele de vânt şfichiuitor şi stropeşte cu parfumul ei îngheţat, de stropi încă lichizi, peste fruntea caldă şi parfumată.

A meritat.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Am scris pe cerul infinit al copilăriei mele

Imagine

Am scris pe cerul infinit al copilăriei mele cu litere poleite de basmele prinţeselor ce aveau să devină eterne în inima mea.

Scrânciobul pe care mi-l făcuse bunicul, legat lângă cel mai înalt plop al tuturor timpurilor, mă înălţa spre albastrul sublim al începuturilor. Scriam pe cer în fiecare zi din fiecare vara, iar literele poleite mă purtau pe drumul lor solar, până ce păsările au început să scrie împreună cu mine. Se jucau, uneori îmi furau literele şi le amestecau într-un dans şi mai înalt, la care eu şi scrânciobul meu ajungeam întotdeauna, uneori pe o mătase celestă ţesută de fluturii participanţi la întâlnire.

Scriam vara, scriam copiii, prietenii, părinţii, bunicii, scriam prinţesa cu prinţul ei, calul, caleaşca şi palatul, scriam iubirea, iarba, florile, marea, scriam nemurirea într-un joc făgăduit etern.

Şi toată splendoarea diafană de o libertate virgină a acestui joc de fetiţă cu plete de aur şi ochi de vis a făcut, peste ani, lumea mai bună, cerul mai înalt şi inima mai mare…Căci am scris pe cerul innourat al maturităţii mele cu litere de foc din basmul prinţesei ce a devenit FEMEIE, făptură sacră între toate celelalte Regine, dansând împreună cu ele dansul regal şi sălbatic al feminităţii autentice, descătuşate, purificatoare şi unificatoare.  

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!