Inima

  INIMA BUN 1 Pe o pajişte, la umbra unui arbore falnic, vorbeam cu Cerul.
„Şi mă nasc acum, din nou, şi cresc în petalele florilor, şi roua dimineţii mă primeneşte în fiecare zi.
Şi fulgerele nopţii îmi deschid tainele Lumilor.
Sufletul meu e vântul ce aleargă peste mări, razele de Soare ce împodobesc spuma valurilor, Luna strălucindă peste vise, crestele munţilor glorioşi pictate de norii veseli şi pufoşi, aripile zborurilor înalte, Cerurile violet-azurii, nuferii şi lacurile lor, macii – ah, macii cei cu inimile sus -, toate zâmbetele, toţi copiii, toate făpturile şi toţi oamenii.
Căci toate acestea şi ei toţi sunt în mine, la fel cum eu vieţuiesc în toate şi în toţi.”

INIMA BUN 2„Păşeşte hotărât, făptură binecuvântată”, tocmai ce-mi spune o floare albastră de câmp. „Umblă prin lume slobodă, minunato, căci Aici şi Acum e timpul tău!
Cheamă-ţi fluturii, marea, păsările, miresmele nopţilor de vară, ochii deschişi şi inimile treze, visurile ce deja ţi le împlineşti, făpturile trimise cu praf solar în calea ta, şi joacă-te!
Cântă, dansează, creează, bucură-te şi înalţă-ţi sufletul în miracolul de A FI!
Acesta e dreptul tău la Fericire şi aportul tău cel mai preţios adus în aceste timpuri, acestui Univers minunat!”
În timp ce-mi spunea toate acestea, floarea albastră de câmp lua diferite înfăţişări. Mai întâi se transformă într-o veveriţă, apoi într-o pasăre, într-un copil, într-un lac, într-un stejar, într-un om, într-o ploaie, într-un răsărit, în Mama, într-un fulg de zăpadă, într-o noapte, într-un ger, şi apoi, pe rând, în toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată. În toţi oamenii pe care i-am iubit şi care m-au iubit şi în cei care nu m-au iubit, în cei care m-au iubit şi pe care nu i-am iubit, în toţi cei ce m-au părăsit şi în cei pe care i-am părăsit, în toţi oamenii ce m-au nedreptăţit, m-au rănit, m-au chinuit şi în toţi cei pe care şi eu i-am rănit sau i-am nedreptăţit, în toţi cei care m-au ajutat şi în toţi cei pe care i-am ajutat, în toţi prietenii ne-prieteni care mi-au sfâşiat inima, în toţi cei care au rămas lângă mine şi lângă care am rămas.

Apoi, ceea ce fusese floarea albastră de câmp luă forma Pământului întreg, pe urmă a întregii Galaxii, apoi a nenumărate galaxii, iar la final, adunând tot ce-mi arătase până atunci, deveni o frumoasă inimă alb-strălucitoare, care mi se înfipse adânc în piept.

INIMA*************************

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Şi… te aştept în cadrul GRUPULUI INTERACTIV de pe Facebook Spatiul Inimii – Porti Deschise https://www.facebook.com/groups/835115993204530/ , UNDE ÎMPĂRTĂŞIM IDEI INTERESANTE ŞI INSPIRATOARE, SIMŢIRI UNICE FIECĂRUIA, PENTRU A NE SUSŢINE RECIPROC PE DRUMUL ALES DE FIECARE, PENTRU A AFLA INFORMAŢII NOI SAU PENTRU A PĂTRUNDE ÎN PROFUNZIMEA CELOR ŞTIUTE DEJA, PENTRU A PURTA DISCUŢII FRUMOASE ŞI UTILE, PENTRU A TRANSPUNE ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI CUNOŞTINŢELE ACUMULATE, PENTRU A NE FI MAI BINE, MAI FRUMOS ŞI MAI CALD ÎN INIMI. 🙂

 

Reclame

Zăpadă şi stele pe buzele mele

FOTO 177 SUPERB   Era într-o seară în care pulberea albă din Ceruri aşeza liniştea pe inimile treze şi le invita la jocul de-a-viaţa-frumoasă. Nu suntem obişnuiţi să privim viaţa ca pe un joc, căci dacă ar fi aşa, cine ar mai suferi?

Priveam zăpada căzând luminată de felinarele străzii şi, ca de fiecare dată, nu reuşeam să-mi amintesc de ceva care, cel puţin recent, să-mi fi produs atâta încântare şi pace…

Mi-am luat repede câteva haine pe mine şi dusă am fost pe cărările iernii. Fulgi mari mi se aşezau pe obraji şi pe buze în timp ce mă îndreptam spre parc, acolo unde brazii albi, Luna şi lacul îngheţat mă aşteptau cu siguranţă.

FOTO 402

Unde eşti, iubite, să ne-amintim, ochi în ochi, de iarna noastră? Unde eşti şi de ce, de ce nu vii pe aleea dragostei noastre acum, în seara asta albastră? Cu un gest aproape final, am aruncat telefonul în zăpadă – ca să răspundă ea, zăpada, dacă vrea, atâtor apeluri zadarnice – şi-am coborât spre lac, într-o mare şi ciudată însingurare. M-am aşezat în zăpadă ca să mă ningă Cerul şi să mă cureţe de toate iluziile, de toată durerea şi de toată minciuna ce vreodat-au făcut parte din mine sau din viaţa mea.

FOTO 401

Acolo, lângă lacul îngheţat, în seara aceea de dor şi iubire, inima mea a strălucit, deodată, atât de intens şi atât de frumos, încât toată zăpada şi toţi brazii şi toate aleile şi toţi oamenii rătăciţi ca şi mine au prins o lumină atât de puternică, astfel că totul părea aşezat sub reflectoare imense ce radiau argint şi Lumină din Cer…

Nici nu-mi mai pasă, vreau să stau aici, cu pomii, cu Luna, cu lacul… Iarnă, fă cu mine ce vrei!!…

Nu mai ştiu cât era de târziu şi cât eram de îngheţată atunci când am simţit o mână caldă şi o adiere aproape imperceptibilă de mosc… „Vino, iubita mea, hai să te-ncălzeşti, te-am căutat peste tot…”

FOTO 400

Iarna făcuse pace în mine şi am înţeles că lumina aceea, Lumina aceea venea din puterea Clipei de acum, atunci când trecutul şi viitorul dispar, pentru că ele, ei bine, ele nici măcar NU EXISTĂ! Tot ceea ce există este Clipa de Acum, iar ea cuprinde atâta magie…

„Sărută-mă, iubite, sărută-mă Acum, Aici şi dintotdeauna… Iubitule, simt că e aproape, clipa aceea e aproape… Clipa aceea în care eu nu voi mai avea nevoie de tine, în care eu însămi îmi voi fi de ajuns, şi abia o aştept, pentru că abia atunci putea-voi să te iubesc aşa cum fiecare dintre noi merită să fie iubit!!!”

Zăpadă şi stele pe buzele mele… Şi tu.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Au fost odată o vară, un lac şi o Lună

FOTO65

Ajunsesem de câteva zile departe de oraş, într-un loc binecuvântat cu o privelişte superbă şi aer curat. Ziua se scurgea repede, iar seara reuşeam să mă retrag într-o plăcută solitudine pe malul lacului din apropiere. Priveam lacul şi cele câteva luminiţe ce-şi făceau cuib în fiecare seară în taina lui. Tocmai priveam, într-o seară, o gâză ce desena mici unde circulare pe suprafaţa apei.

„Aici nu e cel mai frumos loc de privit. Dacă vrei, hai să-ţi arăt.”

Purta o mantie lungă, ochii îi erau calzi şi pentru o clipă am avut senzaţia că era din altă lume.

„Nu, mulţumesc, vroiam oricum să mă retrag”.

„Păcat”, zice el. „Mâine seară e lună nouă şi priveliştea nu va mai fi la fel de uimitoare”.

Mă uit mirată la el şi, mirată de mine, rostesc: „E departe?”.

„Nu. La o clipă de gând şi la cinsprezece minute de mers agale”.

„Okay”, zic, incitată, contrariată, puţin exaltată. Cred că-l zărisem de vreo două ori în decursul zilelor acelora, în cadrul unui alt grup sosit acolo.

FOTO58

Începurăm să mergem unul lângă celălalt, într-o tăcere liniştită. Drumul se desfăşura de-a lungul lacului şi devenea din ce în ce mai îngust, mai întunecos şi mai sălbatic, până când deveni doar o cărare subţire, mărginită de stufăriş înalt, de o parte şi de stâncă abruptă, de cealaltă. Întuneric beznă, doar câteva raze rătăcite de Lună mai ajungeau până la noi. Lacul, primejdios de tăcut. Inima începu s-o ia la trap. Nu-mi plăcuse niciodată întunericul, cu atât mai puţin sporirea lui cu încă o necunoscută: un bărbat străin în compania căruia mă aflam din motive pe care nu reuşeam să mi le amintesc. Începuse să mi se facă frig şi, deşi vroiam cu toată mintea să fac cale întoarsă, înaintam grăbită, tremurând din tot corpul, lângă însoţitorul meu care nu scotea un cuvânt. Mai mult ghiceam pe unde călcam, decât să văd; un strigăt ascuţit de pasăre rătăcită îmi apăsă pe stomac şi îmi declanşă o cantitate suficientă de adrenalină încât să ma decid a mă răsuci pe călcâie şi a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele.

„Am ajuns, priveşte!”, îl aud ca prin vis pe bărbatul care deodată se afla la câţiva paşi în faţa mea. O sudoare rece îmi îngheţa spatele în timp ce îl priveam buimăcită cum era scăldat de o lumină ireală pentru întunericul acela, de parcă se suise brusc pe o scenă ca să-şi înceapă reprezentaţia.

FOTO68

Am păşit înainte ca şi cum aş fi fost goală în mijlocul iernii şi nu aveam unde, în altă parte, să mă duc, şi când am ajuns aproape de el, inima, mintea şi ochii mi-au încremenit. Cărarea strâmtă şi întunecată, până acolo mărginită de stufărişul înalt şi neprietenos, se desfăcea, spre lac, într-o limbă de pământ acoperit cu iarbă, la capătul căreia se afla un ponton larg de lemn ţintuit cu mii de puncte luminoase. O Lună imensă atârna la o palmă deasupra lacului şi la numai câteva clipe de gând-lumină de capătul pontonului, aşternând un covor argintat de-a curmezişul apei şi înfigând o armată de săgeţi sclipitoare în lemnul pontonului. Câţiva pescăruşi enormi, cu ochi de foc, străjuiau locul într-o plutire acvatică demnă de adevăraţi păstrători ai acelui colţ de Rai.

Însoţitorul meu se aşezase pe o margine de ponton privind liniştit, de parcă toată acea splendoare era cel mai firesc lucru pe care îl vedea. M-am aşezat şi eu, privind cum braţele, picioarele şi rochia îmi erau acoperite de mii de cristale ce străluceau odată cu Luna.

„Nu-ţi mai este frig, nu-i aşa?”, mă întreabă el într-un târziu. „Nu…”, răspund eu siderată, privindu-i strălucirea din jurul capului.

„Îţi place? Aşa ar trebui, de vreme ce tu ai creat tot ce se află aici”.

Poftim???

„Cine eşti tu?”, îl întreb cu glas pierdut.

„Nu există nicio întrebare care să nu conţină deja răspunsul. Dar nu ai nevoie de întrebări, pentru că tot ce vrei să ştii, ştii. Altfel nu ai simţi nevoia să întrebi, adică să-ţi aminteşti că ştii.”

Omul ăsta glumeşte??

Deodată ceva indescriptibil se întâmplă. Luna începu să-şi trimită razele sub forma cuvintelor din mintea mea. O M U L  Ă S T A  G L U M E Ş T E, C I N E  O  F I, D A R  D A C Ă  N U  G L U M E Ş T E, C E  Î N S E A M N Ă  T O A T E  A S T E A,  A S T A  E  P R E A  D E  T O T curgeau din cer, alunecau uşor şi se aşezau cuminţi pe oglinda lacului.

C I N E  S U N T  E U veniră direct spre mine, învăluindu-mă într-o strălucire şi mai puternică.

E U  S U N T … T O A T E  A C E S T E  F R U M U S E Ţ I ? E U  S U N T  C E E A  C E  S U N T  Ş I  C E E A  C E  V R E A U  S Ă  F I U mă copleşiră, îmi prinseră de rochie aripi argintii, pescăruşii cei cu ochi de foc începură să planeze superb deasupra lacului, păsări cereşti strălucinde ce zburau până la Lună şi aduceau înapoi zeci şi zeci de cuvinte…

FOTO39

În acele momente iniţiatice nu m-am mai mirat de nimic, nici de faptul că însoţitorul meu nu mai era acolo, adică nu mai era separat de mine, pentru că am înţeles că El – principiul meu masculin – îşi dăduse mâna cu Ea  – principiul meu feminin – , iar Luna, Cerul, Lacul, pescăruşii, cuvintele, cărarea strâmtă şi primejdioasă, întunericul, stânca, stufărişul înalt şi neprietenos, explozia de lumini, EU, toate erau în mine.

Am plecat în zori, după ce mi-am configurat noul traseu ce aveam să-l parcurg, bucuroasă că am înţeles în sfârşit nu numai că am dreptul, ci şi datoria – unica datorie – ca EU să-l desenez. Am plecat păşind pe aceeaşi cărare ce era, de fapt, frumoasă, plină de vegetaţie luxuriantă şi flori de culori îngereşti, atentă să urmez Linia de destin abia făurită. Am plecat după ce Luna a apus şi Soarele s-a ridicat şi mi s-a aşezat direct pe inimă.

Au fost odată o vară, un Lac şi o Lună. Şi eu.

FOTO VLL

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Azi

IMAG0801

Azi nu i-am mai putut rezista.

Azi mi-a zâmbit şăgalnic printre frunze de purpură, cu Cer clar, aer de primăvară şi copii fericiţi.

Aşa că mi-am luat iubitul de mână, am ieşit în Soarele blând şi, pe mal, Toamna m-a făcut prinţesa ei de galben şi aramă, în timp ce lacul ne trimitea şoapte şi fiori din trena de aur a Soarelui.

Cu rochia mea superbă de prinţesă a frunzelor, n-am putut să nu pornesc spre lac, aşa că am păşit uşor pe trena solară care-mi sclipea rochia atât de tare, că la un moment dat nu mai puteam desluşi Soarele, de Toamnă, de rochie, de frunze, de trena lui acvatică sau de mine!

Abia după ce am păşit înapoi pe mal, mi-am dat seama, cu uimire, că păşisem pe apă – sau pe soare, sau pe frunze? – şi că asta mi se potrivea atât de bine.

Astfel că am păstrat rochia de prinţesă de galben şi aramă, Soarele cu trena lui de flăcări acvatice, zâmbetul lacului, adierea călduţă de primăvară-n toamnă, şi, pe toate le-am aşezat frumos, cu grijă, în dreptul pieptului, şoptindu-i duios iubitului meu: Ştii ce mi-a spus Toamna azi? Mmmm… Că sunt liberă şi că te iubesc!

Şi-n drum spre casa sufletelor noastre, unde ne vom bea împreună ceaiul pregătit de el şi inima lui, am ştiut amândoi că Toamna aceasta ne-a dăruit ceva ce nu am mai primit niciodată Aici şi ce va rămâne viu, dimpreună cu fiinţele noastre, pentru totdeauna.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Era într-o vară, departe (Finuţei mele dragi)

FOTO40

Era într-o vară departe în timp, când drumul spre culmi, hăuri, trecători şi prăpăstii abia îmi începea. Lumina soarelui blând îmi mângâia obrajii şi îmi aduc aminte de prietena mea şi de liniştea aceea indescriptibilă, irepetabilă, dintr-o poiană aflată în vârful unui deal înalt ce mărginea un lac de o claritate tulburătoare. Din când în când, din satul de la poalele dealului, se auzea ca prin vis sunet de talăngi, iar o adiere abia perceptibilă ne primenea frunţile şi ne apropia inimile într-o contopire mult mai veche decât ne puteam aduce aminte atunci.

Acolo, sus, parcă lumea încremenise în splendoare. Şi, acolo, în liniştea copleşitoare, în albastrul atât de aproape al cerului, în învăluirea mătăsoasă a ierbii, în anii mei fragezi şi în ochii verzi ai prietenei mele, am găsit perfecţiunea. Cred ca am ştiut cumva, atunci, că un moment ca acela nu putea fi repetabil…

Am trecut apoi multe furtuni şi viscole, veri întregi sau înjumătăţite, ierni nesfârşit de îngheţate, iubiri neîncepute sau neterminate, căderi în genunchi însângeraţi şi ridicări în atele, şi multe, foarte multe depărtări de prietena mea… A trecut şi timpul plecărilor şi revenirilor ei, a venit şi timpul plecării mele.

De mult nu-mi mai este dor de ea, decât poate atunci când îmi este dor de prospeţimea aceea a începuturilor de prime drumuri. Până acum ea nu s-a mai întors, de când ochii ei verzi au uitat să privească întreg. Aş chema-o acum, între toate surorile mele, Zeiţele mele, purtătoare de doruri cereşti, îmbrăţişând Pământul cu graţie, aş chema-o în dansul nostru purtător de lumină şi de mereu noi înţelesuri, aş chema-o în urcuşul nostru, mereu spre un alt vârf de munte, spre un alt vârf de deal, spre o altă şi mereu nouă poiană… Dar de câte ori am încercat să-i mângâi inima şi s-o invit să traverseze râul, nu a îndrăznit să păşească…

Aşa că mi-am aşezat mâinile pe inimă, mi-am îndreptat ochii spre Înalt şi i-am şoptit în taină: Nu ai de ce să fii iertată şi nu ai ce să ierţi, aşa cum niciunul dintre noi nu are, astfel că îţi poţi îndrepta oricând paşii spre viaţă, oricare ar fi râul pe care ar trebui să-l traversezi! Inima îţi va lumina drumul spre focul sacru al reîndrăgostirii de tine!

…Nu ştiu dacă ea m-a auzit, dar ştiu sigur că inima ei cunoaşte drumul spre Lumină. Nu are nevoie decât de încă puţin timp…

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Mi-am scris tăcerea pe oglindă

„Mirajul Lacului Sfânta Ana”, Artist Cristi Borbeli

         Mi-am scris tăcerea pe oglinda lacului de cristal ce ascundea, şi, în acelaşi timp, revela, toate tainele acestei Lumi.

Mi-am scris tăcerea pe oglinda lacului de cristal şi i-am privit cu nesaţ limpezimea, mirajul, perfecţiunea.

Mi-am scris tăcerea privindu-mi chipul reflectat de minunea apei: drăgălaş, trist, bucuros, provocator, amuzat, încordat, mânios, bulversat, disperat, intimidat, emoţionat, răutăcios, temător, arogant, liniştit, nepăsător, grijuliu, ignorant, iubitor, înţelepţit… Am privit cu atenţie toate aceste chipuri reflectate de oglinda lacului de cristal, până ce ele n-au mai semănat cu mine, ci cu alte chipuri, cu alte zeci şi zeci de chipuri cunoscute, dragi sau poate nu, familiare însă, metamorfozându-se în feluri multiple, până când m-am privit şi m-am recunoscut în toate…

Mi-am scris tăcerea pe oglinda lacului de cristal căci el, lacul, mi-a arătat că acele chipuri, zeci şi zeci de chipuri dezvăluind stări felurite, erau toate ale mele, căci nu numai că în toate m-am privit şi m-am recunoscut, dar uneori toate celelalte chipuri apăreau chiar sub forma chipului meu, înfăţişându-le pe ele ca fiind eu…

Mi-am scris tăcerea pe oglinda lacului de cristal în care chipul meu aparţinea tuturor celorlalte chipuri cu care se confunda şi am mulţumit cu inima minunii apei lui care mă ajutase să-mi regăsesc totalitatea…

Am plecat purtând în minte şi în inimă oglinda lacului de cristal, precum şi toate fiinţele pe care le-am întâlnit vreodată, toate minunate şi, acum, toate dragi, fiindu-le recunoscătoare şi fiind recunoscătoare minunii că toate chipurile lor îmi aparţin, aşa cum chipul meu le aparţine, întregind în mod unic multitudinea aspectelor din fiecare dintre noi.  

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!