DACĂ TE COSTĂ PACEA INTERIOARĂ, E PREA SCUMP

fb_img_1484515916921

Autor: Irina Luana Stan

Aminteşte-ți asta de fiecare dată înainte de a ți-o pierde.
Şi dacă ai ajuns să trăieşti cu adevărat acest sentiment, ai înțeles că pacea ta interioară depinde doar de tine. Este creația ta, rezultatul eforturilor tale.
Dacă ai ajuns aici, ai învățat deja că gândurile, emoțiile, reacțiile tale interioare şi exterioare, indiferent de stimulii veniți din afară, sunt alegerile tale, responsabilitatea ta şi se află sub controlul tău exclusiv. Şi că nimeni din afara ta nu e dator să-ți asigure pacea. Sau confortul emoțional. Prin urmare, nimeni nu e vinovat şi nici tu, bineînțeles. Ai realizat şi că aceasta nu înseamnă să nu-ți pese de ceilalți, ci dimpotrivă, căci nu poți ajunge la pace decât cu şi prin iubire de sine şi de ceilalți.
Pacea e mai presus de mulțumire, relaxare, bucurie, şi chiar decât ceea ce înțeleg cei mai mulți oameni prin fericire.
Dacă ai ajuns să trăieşti acest sentiment şi să-l transformi într-o stare, vei şti cum să nu mai plăteşti cu ceva atât de important pentru orice altceva.
Şi astfel îți vei crea o nouă linie de destin, aceea a evoluției în care suferința nu-ți mai este necesară.

⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐

FOTOGRAFIA reprezintă pictura „Ivirea zorilor”, ulei pe pânză, 2017, a Gabrielei Cocora, membru al Uniunii Artistilor Plastici.

Reproducerea parțială sau integrală a textelor de pe acest blog se poate face numai cu acordul autoarei şi doar în forma lor originală. Fotografiile nu se pot prelua decât în aceleaşi condiții. Nerespectarea acestei cerințe atrage după sine sancțiunile prevăzute de Legea Dreptului de Autor şi de celelalte legi în vigoare asociate acesteia. Mulțumesc foarte mult pentru înțelegere.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, oferă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii 

https://www.facebook.com/spatiulinimii

pentru a fi la curent cu tot ceea ce scriu! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Anunțuri

Inima

  INIMA BUN 1 Pe o pajişte, la umbra unui arbore falnic, vorbeam cu Cerul.
„Şi mă nasc acum, din nou, şi cresc în petalele florilor, şi roua dimineţii mă primeneşte în fiecare zi.
Şi fulgerele nopţii îmi deschid tainele Lumilor.
Sufletul meu e vântul ce aleargă peste mări, razele de Soare ce împodobesc spuma valurilor, Luna strălucindă peste vise, crestele munţilor glorioşi pictate de norii veseli şi pufoşi, aripile zborurilor înalte, Cerurile violet-azurii, nuferii şi lacurile lor, macii – ah, macii cei cu inimile sus -, toate zâmbetele, toţi copiii, toate făpturile şi toţi oamenii.
Căci toate acestea şi ei toţi sunt în mine, la fel cum eu vieţuiesc în toate şi în toţi.”

INIMA BUN 2„Păşeşte hotărât, făptură binecuvântată”, tocmai ce-mi spune o floare albastră de câmp. „Umblă prin lume slobodă, minunato, căci Aici şi Acum e timpul tău!
Cheamă-ţi fluturii, marea, păsările, miresmele nopţilor de vară, ochii deschişi şi inimile treze, visurile ce deja ţi le împlineşti, făpturile trimise cu praf solar în calea ta, şi joacă-te!
Cântă, dansează, creează, bucură-te şi înalţă-ţi sufletul în miracolul de A FI!
Acesta e dreptul tău la Fericire şi aportul tău cel mai preţios adus în aceste timpuri, acestui Univers minunat!”
În timp ce-mi spunea toate acestea, floarea albastră de câmp lua diferite înfăţişări. Mai întâi se transformă într-o veveriţă, apoi într-o pasăre, într-un copil, într-un lac, într-un stejar, într-un om, într-o ploaie, într-un răsărit, în Mama, într-un fulg de zăpadă, într-o noapte, într-un ger, şi apoi, pe rând, în toţi oamenii pe care i-am întâlnit vreodată. În toţi oamenii pe care i-am iubit şi care m-au iubit şi în cei care nu m-au iubit, în cei care m-au iubit şi pe care nu i-am iubit, în toţi cei ce m-au părăsit şi în cei pe care i-am părăsit, în toţi oamenii ce m-au nedreptăţit, m-au rănit, m-au chinuit şi în toţi cei pe care şi eu i-am rănit sau i-am nedreptăţit, în toţi cei care m-au ajutat şi în toţi cei pe care i-am ajutat, în toţi prietenii ne-prieteni care mi-au sfâşiat inima, în toţi cei care au rămas lângă mine şi lângă care am rămas.

Apoi, ceea ce fusese floarea albastră de câmp luă forma Pământului întreg, pe urmă a întregii Galaxii, apoi a nenumărate galaxii, iar la final, adunând tot ce-mi arătase până atunci, deveni o frumoasă inimă alb-strălucitoare, care mi se înfipse adânc în piept.

INIMA*************************

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Şi… te aştept în cadrul GRUPULUI INTERACTIV de pe Facebook Spatiul Inimii – Porti Deschise https://www.facebook.com/groups/835115993204530/ , UNDE ÎMPĂRTĂŞIM IDEI INTERESANTE ŞI INSPIRATOARE, SIMŢIRI UNICE FIECĂRUIA, PENTRU A NE SUSŢINE RECIPROC PE DRUMUL ALES DE FIECARE, PENTRU A AFLA INFORMAŢII NOI SAU PENTRU A PĂTRUNDE ÎN PROFUNZIMEA CELOR ŞTIUTE DEJA, PENTRU A PURTA DISCUŢII FRUMOASE ŞI UTILE, PENTRU A TRANSPUNE ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI CUNOŞTINŢELE ACUMULATE, PENTRU A NE FI MAI BINE, MAI FRUMOS ŞI MAI CALD ÎN INIMI. 🙂

 

Fetiţa cu păr blond care păşea

 PASESTE 1         Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus odată. Eram în primele zile de şcoală din viaţa mea şi, deşi sunase de intrare la oră, eu îmi prelungisem pauza fără să-mi dau seama, fără să gândesc, siderată de priveliştea copacului din faţa geamului de pe culoarul şcolii, în care o pasăre ciugulea ceva. După ce am fost adusă în clasă m-au usturat palmele din cauza loviturilor cu rigla de lemn lungă şi lată, şi foarte, foarte multă vreme de atunci înainte, n-am mai întârziat niciunde.
PASESTE 3

Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus odată, când voiam să-mi pieptăn păpuşa favorită în loc să-mi cer iertare uneia dintre bunici pentru ceva ce nu înţelegeam, având în vedere că eu doar îi spusesem exact ce simţeam. Dar i-am cerut iertare.
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus altă dată când priveam florile din balcon şi doi fluturi superbi, în loc să-mi fac ordine în camera mea.
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus când am fost forţată să recunosc ceva grav ce nu făcusem şi faptul că minţisem când spusesem adevărul.
PASESTE 4'

Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus odată când eram mai mare şi când, supunându-mă ordinelor unui străin, unui intrus în casa noastră, încercam uneori să articulez câte un cuvânt dezaprobator. Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus apoi, pleacă din casa asta! Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus din nou, vino înapoi, dar numai cu condiţia să-i ceri iertare lui!

PASESTE 2Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus, te-ai dat cu totul unui neisprăvit – şi doar ţi-am zis!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus din nou, nu vezi că ăsta nu-i de tine? Uite că te-a părăsit!
Păşeşti murdar şi strâmb, fă ce vrei, dar să nu mai vii la mine să plângi!

PASESTE 10

Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus altă dată, nici măcar un copil n-ai fost în stare să-mi faci!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus apoi, cheamă-ţi bărbatul înapoi şi bagă-ţi minţile-n cap!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus din nou, cum ai putut să faci aşa ceva??? Cu ăla vrei să fii???
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus în continuare, când ai de gând să rezolvi situaţia asta, crezi că eu o să mai aştept mult?!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus mai apoi, de câte ori vin la tine în rezervă te plângi de dureri, la câtă morfină ţi s-a pus în perfuzie, fii mai demnă! Chiar prizonieră în propriul tău corp, cum spui că te simţi fiindcă nu poţi să te mişti deloc din cauza durerilor, trebuie să te plimbi pe culoar acum!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus iar, cum, ai divorţat??
PASESTE 7PASESTE 11

Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus odată, cum să-ţi dai demisia din aşa o poziţie, tocmai refuzând o altă avansare, cum să renunţi la aşa ceva, la aşa carieră, la atâţia bani?? Unde te duci??

PASESTE 12

Păşeşti murdar şi strâmb, nu mai am nevoie de tine acum, şi ce dacă m-ai ajutat, asta a trecut!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus, ce dacă mi-ai făcut cadou propriul meu suflet, m-am săturat de prelegerile tale!
Păşeşti murdar şi strâmb, nu-mi pasă, nu-mi pasă, nu-mi pasă!
Păşeşti murdar şi strâmb, mi s-a spus iarăşi, NU VEZI CĂ TE-AI ÎMBOLNĂVIT???

Aţi avut dreptate cu toţii, dragii mei, în lumea voastră şi a mea de atunci.
Ştiu că, în general, mi-aţi vrut binele. Meu. Şi al vostru.
Nu v-a venit, însă, atunci, ideea că, poate, păşeaţi la fel de murdar şi strâmb ca şi mine. Sau poate mai dihai, cine ştie? Nici mie nu mi-a venit atunci, şi nici în legătură cu alte persoane şi chiar cu voi, pe lângă care am păşit şi eu murdar şi strâmb fără să ştiu, ca şi voi.

Hai să vă spun o poveste.
A fost odată o fetiţă cu păr blond şi ochi de castane. Era o elevă tare silitoare, premiantă cu coroniţă de margarete comandată de mama ei în fiecare an. A ajuns o studentă remarcată şi remarcabilă. Apoi, un om foarte serios şi conştiincios, care a dus, mulţi ani, numeroase şi grele responsabilităţi profesionale, pe umerii ei de fostă fetiţă.
A înfruntat multe furtuni ale vieţii, s-a rostogolit în multe prăpăstii şi şi-a sfâşiat carnea şi unghiile înfigându-şi mâinile în pământ îngheţat şi-n stâncă rea luptându-se să se caţere de acolo, din abis, ca să vadă Cerul, Soarele şi Zâmbetul din nou.

PASESTE 9

TOATE ACESTEA NU AR FI FOST POSIBILE FĂRĂ CONTRIBUŢIILE VOASTRE.

PASESTE 8

Şi să vă mai spun ceva.
Fetiţa asta nu a păşit niciodată murdar şi strâmb. Şi nici voi. NU! Cu toţii am păşit aşa cum ne-am priceput mai bine, experimentând viaţa – că doar de asta suntem Aici.
Fetiţa cu păr blond şi ochi de castane e încă VIE, şi când nu e copleşită de viaţă, străluceşte, râde, se joacă, dansează cu fluturii, cântă şi se bucură.
Şi, ceea ce vă rog să ştiţi şi să nu uitaţi, este că vă iubeşte şi vă mulţumeşte pentru tot ceea ce este ea astăzi.

PASESTE 6 PASESTE 5Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Şi… te aştept în cadrul GRUPULUI INTERACTIV de pe Facebook Spatiul Inimii – Porti Deschise https://www.facebook.com/groups/835115993204530/ , UNDE ÎMPĂRTĂŞIM IDEI INTERESANTE ŞI INSPIRATOARE, SIMŢIRI UNICE FIECĂRUIA, PENTRU A NE SUSŢINE RECIPROC PE DRUMUL ALES DE FIECARE, PENTRU A AFLA INFORMAŢII NOI SAU PENTRU A PĂTRUNDE ÎN PROFUNZIMEA CELOR ŞTIUTE DEJA, PENTRU A PURTA DISCUŢII FRUMOASE ŞI UTILE, PENTRU A TRANSPUNE ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI CUNOŞTINŢELE ACUMULATE, PENTRU A NE FI MAI BINE, MAI FRUMOS ŞI MAI CALD ÎN INIMI. 🙂

Întinde-ţi petalele spre Cer

INTINDE-TI PETALELE SPRE CER3jpg

Întinde-ţi petalele spre Cer,
Desfă-ţi nasturele de la inimă,
Dezbracă-ţi rolurile,
Măştile,
Fardurile, poleiala,
Uită-te în ochii Vieţii şi ai Morţii
Şi Alege.

Răstoarnă-ţi propria lume –
De nu, ea-ţi va fi răsturnată oricum.
Ia-o de la început –
Găseşte-ţi Începutul: În Fiecare Zi.
Fii brav, fii laş, fii puternic, fii slab –
Fii aşa cum poţi fi –
Viaţa te va aduce oricum să fii aşa cum eşti:
TU ÎNSUŢI.

INTINDE-TI PETALELE SPRE CER4

Tu însuţi, suma tuturor aspectelor tale, Omeneşti şi Divine.
Vei alege, apoi, o rezultantă. O rezultantă a tuturor aspectelor tale, care TE VA DEFINI, prin propria ta alegere conştientă şi vigilentă. Fa-o.
De aici începe frumuseţea, la pachet cu greul, dar şi cu porţii sucesive de eliberare.

Şi să-ţi mai spun ceva – chiar dacă ştii sau încă nu ştii asta -, indiferent de alegerile pe care le faci de-a lungul drumului tău:

EŞTI FRUMOS ŞI COMPLET ÎN MULTITUDINEA ASPECTELOR TALE OMENEŞTI ŞI DIVINE!
EŞTI BRAV PENTRU CĂ AI VENIT Acum, Aici, ÎN ACEASTĂ LUME!
EŞTI UNIC ŞI DE NEÎNLOCUIT Aici, PENTRU CĂ DOAR Tu POŢI ÎMPLINI MISIUNEA PENTRU CARE AI ALES SĂ VII ALĂTURI DE NOI, ŞI ASTA NE PRIVEŞTE PE TOŢI!

PRIMEŞTE SALUTUL, RECUNOŞTINŢA ŞI PLECĂCIUNEA MEA ÎN FAŢA MĂREŢIEI TALE, Omule, Frate al meu, Soră a mea!INTINDE-TI PETALELE SPRE CER2Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Vino şi dansează-mă până la Lună

DSC_0340

Vino!…
Uită tot ce n-am putut uita atâta timp,
Ce n-am fost pregătiţi să iertăm.
Uită-mi în tine
Eu ţi-am uitat în mine.

Vino!
Adu-mi rochia roz de mireasă –
M-am ridicat din gropi, din adâncuri
M-am ridicat din prăpăstii
M-am ridicat din mormânt –
Îmbracă-mă cu ea: Sunt gata să zbor!

Vino şi prinde-mi trandafirul la încheietura mâinii
Mai potriveşte-mi o dată inelul pe deget
Şi fă-i un semn Dirijorului –
Va înţelege că suntem pregătiţi.

Nu, de fapt e invers,
EL ne face semn! Suntem pregătiţi, iubitule.
În sfârşit.

Vino. Şi dansează-mă până la Lună.
DANSEAZA-MA PANA LA LUNADacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Despre cea care nu se trezise încă

FOTO BLOG 600 woman-in-moonlight

În seara aceea, pentru puţin, timpul s-a oprit. Inimile au fost împreună, atunci, pentru eternitate.
De cântecul surd al neputinţei nu s-ar fi auzit, aş fi fost goală, despletită şi tremurândă sub lumina Lunii.
Şi ţi-aş fi spus:
Iubeşte-mă, iubeşte-mă mult, sau măcar puţin.
Acoperă-mi ochii şi pântecul şi coapsele cu răsuflarea ta, cu inima ta.
Adulmecă-mă, soarbe-mă, fă-mă a ta şi nu-mi mai da drumul.

Dar cântecul neputinţei s-a auzit, sumbru, greu şi deplasat. A pornit timpul oprit de mirarea minunii noastre şi ne-a trimis.
Pe fiecare, la locul lui.
Pe fiecare, în drumul lui.
Pe fiecare… la dragostea lui.

FOTO BLOG 600 moonlight-1Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Celor ce vor să zboare

„Pentru cei hotărâţi să zboare, lipsa aripilor este doar un mic detaliu.” Jane Lee Logan

FOTO BLOG 600 Feather1Ei nu ştiu, dar au curaj, chiar dacă le e teamă.
Ei nu ştiu, dar au încredere, chiar dacă au şi momente de disperare.
Ei sunt puternici, din ce în ce mai puternici, pe măsură ce-şi cunosc şi recunosc vulnerabilitatea, lăsând-o să fie, la lumina zilei.
Ei sunt puternici, pentru că sunt autentici şi nu mai au nevoie de măşti şi de roluri.
Ei nu ştiau, dar s-a-ntâmplat să-şi crească aripi, pe măsură ce cădeau mai în adânc.
Şi, dintr-o dată, s-au ridicat. Ca un avion care se redresează în ultimul moment. Ca un avion care nu se mai prăbuşeşte.
S-au ridicat. Au planat. Uimiţi că le-a fost atât de greu să înveţe ceva ce, acum, li se părea atât de simplu de făcut.
„E atât de simplu să zbori!”, spuneau ei.
Nu au învăţat să zboare, pentru că ştiau deja. Au reuşit să găsească drumul pe care să-şi reamintească zborul.
Cu toţii ar trebui să facem asta.
Să ne creştem, înapoi, aripile.
FOTO BLOG 600Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

De vei vrea să pleci

FOTO BLOG 606 despartire_01

Dacă vei vrea să pleci, aş vrea să te rog ca, mai înainte, să faci cumva să ne pierdem, amândoi, cheile, să devenim brusc amnezici în legătură cu locul în care s-ar putea ele afla, astfel încât să rămânem încuiaţi în casă pe dinăuntru. Aşa, vei putea ieşi doar pe gaura cheii care, deh, e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, însă mult prea neîncăpătoare pentru zâmbetul tău larg, frumos şi atât de drag mie – astfel că el va rămâne cu mine, la noi acasă.

FOTO BLOG 602Dacă vei vrea să pleci, vezi să nu cumva să mă săruţi de rămas bun, pentru că, dacă o vei face, având în vedere că va trebui să ieşi pe gaura cheii care, deh, deşi e suficient de mare încât să poţi trece prin ea, totuşi, nu vei reuşi niciodată să încapi pe acolo cu sărutul nostru cu tot, lipit de buze – sărutul nostru mare cât un pescăruş cu aripile întinse.

FOTO BLOG 607Dacă vei vrea să pleci, aş vrea atât de mult să te rog să uiţi, mai înainte, toate florile, nenumăratele buchete de flori şi toate minunile şi zâmbetele şi dorurile pure pe care inima ta le-a dăruit inimii mele de-a lungul anilor – formând un indestructibil pod de flori luminânde, ale cărui capete sunt lipite în mijlocul inimilor noastre. Podul de flori luminânde nu te va lăsa să pleci cu adevărat până când nu se va rupe, şi se va rupe atunci când unul dintre noi va uita. Altfel, vei rămâne sau mă vei lua cu tine…

FOTO BLOG 603Şi… de vei vrea cu adevărat să pleci, nu-ţi pierde cheile, nu uita să mă săruţi – va fi pentru ultima oară şi nu vreau să irosesc o asemenea clipă – şi nu te mai gândi la podul de flori luminânde: vei găsi tu o modalitate de a-l rupe sau de a-l păstra, totuşi, căci el ţi-a mângâiat şi ţi-a împodobit inima atât de frumos, atât de etern.

FOTO BLOG 605De vei vrea cu adevărat să pleci, nu-mi spune. Mai adu-mi o floare, mai iubeşte-mă o singură dată. Eu îţi voi mângâia, îţi voi săruta şi îţi voi pregăti, cu dragoste şi grijă, aripile, pentru cel mai frumos, mai neînfricat şi mai înalt zbor al tău.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Anis, Vişniec şi eu

ANIS1Ochii ei. Adânci, ca Marea sau ca Cerul când te pierzi în el. Păr lung şi rupt din Soare, inele de lumină în jurul frunţii ei frumoase şi înalte, pe umerii ei albi şi dârji, de statuie antică.
Chipul ei senin, frumos, cu ten ca porţelanul fin. Zâmbetul ei, desenat deopotrivă de sensibilitate, putere, inocenţă, maternitate şi spirit de neobosită luptătoare.
Forţă. Căldură. Talent. Modestie. Inteligenţă. Profunzime. Generozitate. Dăruire. Până la capăt.
Da. Din Cer şi Soare-i făcută profesoara mea. Actriţa Anis Doroftei.
Am cunoscut-o acum aproape o jumătate de an, când m-a pregătit de-a lungul a vreo săptămână pentru ceea ce urma să fie poate cea mai uimitoare, complexă, fabuloasă şi, cu siguranţă, neaşteptată experienţă a vieţii mele de până atunci.

Povestea de dragoste dintre mine şi arta actorului începe cu câteva luni înainte de întâlnirea mea cu Anis. Viaţa m-a dus printr-o prietenă la primul meu profesor de actorie. Binecuvântată fie ea şi ziua aceea în care mi-a spus: „Am fost la un curs de teatru si mi-a plăcut. M-am gândit la tine, nu vrei să vii şi tu?” M-am dus şi am cunoscut un actor, regizor şi dascăl de mare talent şi un om de mare valoare, Gabriel Vodnar. Gabi m-a sedus din prima oră de actorie, iremediabil.

GABIM-a îndrăgostit pe loc şi pe veci, cred, de ceva ce nu ştiam cu ce se mănâncă, însă prin harul său special a înfăptuit un ritual iniţiatic între mine şi scenă – ceva ca o a doua naştere a mea, la care eu însămi am asistat uimită, participând în acelaşi timp cu toată fiinţa – într-o sală de teatru fără spectatori, desigur. Omul ăsta minunat mi-a spus că am talent şi mi i-a pus în braţe pe Caragiale şi pe Vişniec.
Cine l-a citit pe Matei Vişniec, ştie despre lumea interioară pe care o accesezi prin intermediul scrierilor sale – prăpăstiile interioare în care cobori şi ai coborât, de fapt, de atâtea ori, dar ţi-a fost teamă să le numeşti, să le priveşti, să le străbaţi, să le urci, adevărul de care nu vei putea niciodată să fugi, nici îndeajuns de mult, nici îndeajuns de repede, minciuna, iubirea, ura, făţărnicia, sublimul, înaltul, toate, toate care sunt în tine.

Cine l-a citit pe Vişniec ştie că scrierile sale în genul suprarealist pot fâstâci, înnebuni, extazia sau plictisi îngrozitor. Fac parte dintre cei ce găsesc în Vişniec un valoros izvor de trăire, sensibilitate şi mesaj nebunesc de real şi de actual.

NINEL2 Visul meu abia se născuse şi nu aveam de gând să-l las să moară. Împrejurările au făcut să-mi văd de drum şi să ajung la un alt om extraordinar, pentru care nu-mi ajung cuvintele să spun cât de mult îl preţuiesc. Nu numai pentru că este un actor şi un regizor plin de talent, nu numai pentru că este un dascăl fenomenal, dar este un om magnific.
Am ajuns să-l cunosc foarte bine mai ales de câteva luni încoace, de când este profesorul meu. Despre Ninel Petrache şi despre ce înseamnă să faci actorie cu el, să fii în preajma lui, aş putea vorbi o zi întreagă.

NINEL SI ANIS2Căci lecţiile lui de actorie nu sunt niciodată doar extraordinare lecţii de actorie; mesajele pe care el le transmite, pe lângă actorie, vin dintr-o profunzime de dincolo de Cer. „Omul ăsta e magic”, m-au auzit apropiaţii mei rostind despre el, şi nu doar o dată. Dar voi vorbi aici despre frumoasa lui iubită – femeia vieţii lui – şi despre experienţa superbă pe care ea mi-a oferit-o. Despre monologul lui Vişniec, devenit al meu, Nebuna liniştită. Despre scena unui teatru adevărat, cu mine pe ea şi sala arhiplină. În premieră absolută, pentru amândouă.
10501765_798311030213853_5976790290399459604_nSăptămâna aceea în care Anis m-a pregătit pentru această premieră absolută, care urma să însemne vreo jumătate de oră singură cu sala, la început de spectacol, a fost, cred, una dintre cele mai fantastice perioade din viaţa mea. Straniu de nouă, de frumoasă, de înfricoşătoare la gândul la ce va să vie şi să fie, profund transformatoare.

Vişniec e greu de „făcut”. E greu să deschizi un spectacol când n-ai fost actor în viaţa ta. E greu să ai perspectiva unei jumătăţi de oră în care să fii doar tu cu ei. Şi cu Dumnezeu. E greu să spui un text de o pagină în jumătate de oră, fără să dai senzaţia că ai spus un text atât de scurt, fără să fii monoton, captivând atenţia din primul moment şi ţinând-o trează până la final. E greu să treci rapid şi autentic, de-a lungul unei jumătăţi de oră, după dansul de început, înflăcărat şi plin de simboluri, prin felurite stări – de la uimire la durere, la nepăsare, la spaimă, la nebunie, la senzualitate, la joc, la comedie, la înverşunare, putere, luptă, triumf, apoi la pace interioară – şi pe toate să le transmiţi cu adevărat, şi sala „să fie cu tine”.

10385466_798314516880171_6878172493811174272_nAdevărul e că atunci, la începutul repetiţiilor, şi chiar pe parcurs, până la un moment dat, am avut destule momente în care mi s-a părut imposibil să fac asta. Şi totuşi, ceva era tot timpul mai presus de teamă şi de neîncredere. Visul. Pasiunea. Dăruirea absolută pe care o simţeam. Dumnezeu. Şi Anis.
Repetam zilnic de după amiaza până pe la unsprezece sau douăsprezece noaptea. În paralel, Ninel era pe ultima sută de metri cu pregătirea colegilor mei pe care abia îi cunoscusem, şi care aveau să joace într-o piesă de teatru ce alcătuia împreună cu monologul meu, spectacolul nostru. Era sfârşit de iulie, era foarte cald, iar la Anis în burtică, un bebel mare şi frumos se pregătea temeinic împreună cu noi şi se gândea să mai stea acolo până pe 27 octombrie.
1239687_798310916880531_7084816991407020072_nÎn fiecare zi, Anis mă ajuta să ies din cocon, să scot din mine, să găsesc noi şi noi semnificaţii în text, noi şi noi mesaje, şi să le transmit. Astfel că, nimic din ce repetam într-o zi, nu rămânea bătut în cuie a doua zi. Pentru că a doua zi o luam de la capăt, descopeream altceva, schimbam, adăugam noi elemente, metamorfozam tot, text, mişcare scenică, dans, Vişniec, ea, eu, noi. Ca-n viaţă. Am traversat diferite etape, aceea de debut în care mi se părea că transmit, dar nu transmiteam deloc, aceea în care transmiteam pentru prima dată mult şi profund încât, identificându-mă complet cu starea aceea mi s-a făcut blank în minte şi am uitat textul deşi îl ştiam perfect, aceea în care eram atât de obosită şi de nedormită încât mi se părea că totul nu e decât o nebunie şi că eu nu voi fi în stare să fac asta, şi în tot acest timp, iubita, dulcea mea profesoară, a ştiut să facă cel mai minunat echilibru între fermitate, severitate, blândeţe şi căldură, şi, cu multă iubire şi înţelepciune, mi-a fost mai mult decât profesoară de actorie: înainte de a-i fi mamă pruncului ei iubit, mi-a fost mie, în toate zilele acelea.

FRUMOSSSSRepetiţia generală, cu două zile înainte de premieră. De la cinci după amiaza până după două noaptea, de astă dată în teatrul unde urma să se întâmple, peste atât de puţin timp, totul.
Prima mea scenă, primul meu teatru. Acolo unde actori adevăraţi, trăiri autentice, respiraţii ale vieţii au păşit, s-au rostogolit, s-au înălţat, au triumfat, au emoţionat, au transformat, au încântat!
Prima mea scenă, cu podeaua neagră, de lemn lăcuit. Desculţă, emoţionată, temătoare, respectoasă şi smerită am păşit, adulmecând cu nesaţ – cu nările, cu toată fiinţa şi cu ceea ce e dincolo de ea – tot ceea ce puteam simţi. Indescriptibilă formă plină, eterică, rafinată şi suavă, stelar-rotundă şi încântătoare a aerului scenei! Am cunoscut-o, m-a primit imediat: puternică, dulce, fascinantă, severă şi caldă în acelaşi timp – ca profesoara mea.
Repetiţie. Sunet, lumini, reflectoare în ochi. „Nu pot cu reflectoarele în ochi! Mă ameţesc!” Ba pot. Merge. Gata primul „şnur”. „Luana, şnur doi!”
La două şi ceva noaptea, în faţa teatrului, înainte de a ne lua rămas bun, ea a zis: „Eşti pregătită.” Anis. Vorbă mare a spus… „Înseamnă că aşa trebuie să fie, deşi…” Cât aş fi vrut atunci s-o fac să înţeleagă că nu mă consideram pregătită din punct de vedere psihologic! Îmi doream cu ardoare, însă nu eram convinsă că pot… Cât de strâmb gândeam! Încă temeri şi blocaje din trecut îmi invadau prezentul, noul meu prezent minunat. Sigur că ea a înţeles. A simţit şi a înţeles tot, fără cuvinte. Ea ştia că pot. Deşi mă cunoscuse cu nici două săptămâni în urmă.
10556220_804830356228587_6154696264202859114_n2 August 2014. Seara spectacolului. Atâtea emoţii, câte puteam să duc. Exact atât de multe. Dacă doar una în plus ar mai fost, m-aş fi dezintegrat. Ninel îmi trimite vorbă în culise că s-au aşezat scaune suplimentare pentru spectatori pe lateralele scenei. Mă uit pe furiş. Doamne, am recuzită pe una din laterale, de care mă folosesc în timpul monologului. Asta înseamnă că voi fi la câţiva centimetri de cineva care se uită fix la mine. Şi dansul de început îl fac pe toată lungimea scenei. Dacă lovesc pe cineva?

10524316_804830416228581_2448107787555218931_nNinel îmi trimite vorba din nou să mă pregătesc de intrare. Asta însemna că în cinci minute urmau să se stingă luminile în sală complet, în afară de o imperceptibilă luminiţă de control din spatele scenei care să mă ajute pe mine (şi pe colegii mei ce urmau să intre după ce eu îmi voi fi terminat reprezentaţia) să nu orbecăi precum liliecii (care, á-propos, nu sunt atât de orbi precum li s-a dus vestea şi legenda).

Se sting luminile. Intru. Nicio luminiţă de control. Nimic, beznă totală. Nu ştiu nici acum ce se întâmplase, cert e că am orbecăit mai rău decât cel mai orb liliac din cea mai proastă legendă. O mână cerească, invizibilă şi ea, m-a condus până în punctul în care trebuia să mă aşez pe jos, într-o anume poziţie, în care să mă aflu în momentul în care luminile se aprindeau odată cu muzica ce avea să răsune, dând startul dansului meu. Dacă punctul în care m-aş fi aşezat ar fi fost mai spre dreapta mea, adică spre mijlocul scenei, coregrafia ar fi fost compromisă. Dacă ar fi fost mai spre stânga, aş fi dat peste spectatori. Dacă ar fi fost ceva mai în spate, începutul dansului ar fi fost un dezastru, pentru că în loc de partea de scenă liberă aş fi avut patul de recuzită. Dacă ar fi fost ceva mai în faţă, aş fi fost în afara luminii reflectoarelor şi pe picioarele spectatorilor din rândul întâi. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat însă, pentru că m-am aşezat exact unde trebuia, spre marea mea uimire. De fapt, după cum spuneam mai sus, am fost aşezată.

10559688_804830442895245_7513185969825559443_n Am început dansul, pe la mijlocul lui am ameţit doar pentru câteva secunde, când privirea mi s-a îndreptat în timpul unei piruete spre unul dintre reflectoare, am terminat dansul şi atunci am auzit primele aplauze, cu totul neaşteptate. Mi-am început monologul şi l-am trăit, pentru că îl conţineam; am început să simt că sala era cu mine, că simţea durerea, spaima, uimirea, apoi se amuza, râdea exact atunci când trebuia, tăcea şi respira odată cu mine.

983759_804830739561882_2323107613802396429_nDe pe la jumătate încolo, mi-am dat seama că totul va merge bine până la sfârşit. Am privit câţiva spectatori în ochi (îi vedeam perfect până prin rândul 4), nu am uitat nici măcar un singur cuvânt (îmi fusese teamă de asta), iar la final, când am suflat în lumânarea pe care o aprinsesem simbolic ceva mai înainte, iar luminile s-au stins odată cu flacăra lumânării mele, abia am auzit aplauzele, de parcă veneau de undeva departe, de pe un alt mal, iar eu, eu eram deja trecută peste un mare hop. Da, eram. Un lucru ştiu sigur: cine a trăit asta măcar o dată, are curaj. Poate şi talent.

10532376_804830546228568_1993624527186782046_n

Iubitul meu mi-a dăruit atunci, pe scenă, cel mai frumos buchet de flori dintre toate cele pe care mi le dăruise vreodată.

FLORIPentru mine, fiecare specială floare din buchetul acela însemna şi încununa grija, dragostea, atenţia, suportul, devotamentul şi încrederea cu care mă înconjurase în toate zilele acelea pline de tensiune dar şi de o adâncă frumuseţe, în care eu mă pregătisem pentru această sublimă experienţă.

10532876_804830792895210_8403235312026631299_n

Iubita mea mamă a venit pe scenă, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Bravo, fata mamei”, lucru care, pentru mine, a însemnat că Cerul şi Pământul s-au unit a Sărbătoare în propria mea inimă.

10520552_804830842895205_1861425885233372598_nPrietenele mele dragi şi iubite, Anca, Izabela şi Micha, care m-au susţinut necondiţionat, precum şi prietenul nostru drag, Dănuţ, împreună cu drăgălaşa Ana, care au fost, cu toţii, alături de mine, în sală, şi cu care am petrecut apoi mult după miezul nopţii, mi-au făcut experienţa aceea perfectă, viaţa plină de Lumină şi Iubire şi lumea mea atât de frumoasă.

Ninel, care înaintea spectacolului m-a susţinut puternic şi mi-a aplicat literalmente o infuzie de energie, calm, iubire şi încredere, în felul lui unic şi special, dându-mi exact imboldul de care aveam nevoie în acele momente, m-a făcut să înţeleg încă o dată cât de norocoasă sunt că viaţa mi-a condus paşii către aceşti doi oameni – el şi minunata Anis – atât de frumoşi în atât de multe privinţe. Şi că noul meu drum abia atunci începuse cu adevărat.

ANIS SI NINEL1

Le mulţumesc şi mă înclin în faţa tuturor celor despre care am vorbit aici! Precum le mulţumesc şi mă înclin în faţa primilor mei spectatori şi a dragilor mei colegi de scenă: Irina, Ruxi, Miruna, Livia, Cristi, împreună cu care, în seara spectacolului, în culise, am trăit momente unice.

10525907_804845322893757_8660407435256284247_nCu o parte dintre colegii numiţi aici şi cu alţi colegi noi, necunoscuţi la acea dată, am trăit ulterior multe alte momente frumoase şi ne aşteaptă încă şi mai multe momente emoţionante şi speciale.

10527452_798310206880602_7707231185372440837_n

Dacă ai un Vis, nu-l pierde. Dacă ai un Vis, nu-l lăsa să moară. El este cel puţin la fel de real, precum îţi este teama. Ce dacă ţi-e teamă? Caută soluţii. Munceşte pentru visul tău. Nu-l lăsa să moară. Investeşte mai mult în el, decât în teamă. În fiecare zi. Dacă ai un Vis, ai încredere, chiar dacă ţi-e teamă. Universul va găsi o cale pentru tine.
De unde ştiu? Ştiu eu. Câte ceva, ţi-am spus deja. Pentru că Anis. Pentru că Ninel. Pentru că Gabi. Pentru că Anca. Pentru că Laur. Pentru că Iza. Pentru că mama. Pentru că Dumnezeu. Pentru că eu. Pentru că tu.

10561704_804830919561864_8012283668912799936_n

Nebuna liniştită, de Matei Vişniec

Oraşul nostru a fost invadat de fluturi. Sunt nişte fluturi mari, frumoşi, carnivori. Niciodată, nimeni n-a mai văzut atâţia fluturi în oraş. Au acoperit tot: străzile, casele, maşinile, arborii. Oamenii care se aflau pe stradă în momentul invaziei au fost devoraţi. Numai de la fereastra mea se pot vedea trei schelete de om şi un schelet de câine, perfect curăţate. Fluturii îţi atacă întâi genele, sprâncenele, pleoapele, buzele, coardele vocale şi papilele gustative. Este partea de care se ocupă fluturii cel mai violent coloraţi. Restul cade în seama celorlalţi.
Pentru moment, tot oraşul este paralizat. Oamenii s-au baricadat în case şi privesc strada acoperită de fluturi prin ferestrele acoperite de fluturi. Micile bestii par să se fi instalat definitiv la noi. Şi continuă să mai vină. Stratul de fluturi devine din ce în ce mai dens, parcă ar fi zăpadă colorată.
Soldaţii noştri n-au putut face nimic împotriva fluturilor. A trebuit să ne obişnuim cu ei. Până la urmă ne-am dat seama că fluturii nu devorează decât vieţuitoarele care fac gesturi bruşte. Dacă ne mişcăm foarte încet, fluturii nu reacţionează. Putem chiar să-i strivim sub picioare, ei rămân liniştiţi şi mor în tăcere. De altfel nici nu e posibil să înaintezi pe stradă decât strivindu-i sub picioare. Cum aripile lor sunt extrem de fine, aproape transparente, fluturii striviţi se descompun încet în propria lor materie redusă la starea de pudră.
Viaţa oraşului continuă într-un ritm extrem de lent. Pentru a traversa strada, domnul Colonel are nevoie de aproape o jumătate de oră. Ca să ajungă la cafeneaua cea mai apropiată, care se află la colţul străzii, domnul General îşi ia un avans de aproape două ore.
Date fiind toate acestea, oamenii gândesc şi ei cu încetinitorul. De vorbit îşi vorbesc în ritmul unui cuvânt pe zi. Chiar şi când fac dragoste, totul merge la fel de încet.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Adio, dar rămân cu mine

IMG_64160883850199

Plouă, iubite, plouă de parcă se rupe Cerul deasupra mea…

Cad norii de toamnă si geruri din februarie, cad gemete-amare în ploaie de mai, învolburat amalgam de tristeţi irosite, aruncate, pângarite…

Mi-e inima plină de picăturile astea albastre şi grele, dar tu? Tu?… Nu ştii că te-aştept?… Lasă…

Iubite, nu-ţi mai irosi dragostea, nu-ţi mai irosi inima, eu voi ieşi tiptil din viaţa ta… Exact aşa cum am intrat, iţi aminteşti?… Păşind pe norii albi spre care tu priveai…

Dar avem noi, oamenii de pe Pamânt, un fel de a uita că suntem oameni din Cer, şi de a încurca în mod fenomenal toate lucrurile. Şi de a interpreta un gest de iubire ca fiind un gest de dragoste, un zâmbet ca fiind un surâs, o atingere ca fiind o adiere de petale cu rouă pe ele…

Asa că, iubite, mai bine ne-am aminti ce faceam în Cer: ne iubeam, dar nu ne sărutam, ne iubeam, dar nu ne atingeam, ne iubeam, dar nu făceam dragoste, ne iubeam, dar nu ne uitam unul pe celălalt, niciodată…

De asta plouă azi, de parcă se rupe Cerul de deasupra si dinlăuntrul meu…

Ca să-ţi şoptesc rămas bun… Şi, dacă ţi-e dor de mine… nu trebuie decât să aştepţi puţin să plouă… Deasupra, sau dinlăuntru… Pentru că eu… eu… sunt picătura ta albastră.

IMG_64184413208109

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a IV-a (ultima)

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

Maestrul – PARTEA a III-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

FLOARE3(…) Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??

MAESTRU TEMPLU11A doua zi, la ora 12.00 fix eram la Templu. Totul era gata! Totul! Maestrul mă întâmpină radios. „De aceea, Maestre, de aceea nu vroiai să mă primeşti înainte de ora aceasta. Ca să-mi faci o surpriză!”
„Copila mea, noi suntem obişnuiţi cu munca fizică, tu ai muncit destul! Păstrează-ţi forţele pentru munca ce-o vei avea de făcut de acum încolo!”, îmi spuse el privindu-mă cu înţeles.
„Maestre, nu sună prea încurajator… Şi… eu nu vreau să mă întorc…”
„Dar sună realist, copilă. Vino cu picioarele pe pământ. E bine în Cer, dar să nu uităm de pământ. Să le armonizăm. Nu de asta suntem Aici? Nu de asta te afli aici, la Templu, nu asta ai căutat, atât de departe de casă? De prea mult Pământ, plânge sufletul. De prea mult Cer, plâng corpul şi o parte a minţii. Adu-le împreuna şi vor avea la un loc Cerul şi Pământul. Spiritul, mintea şi corpul. Omul. Despre Mintea Infinită a lui Dumnezeu, din noi toţi, te las să descoperi singură. De fapt, vei descoperi totul singură, pentru că aşa cum ţi-am mai spus, nu există nimic ce tu să nu ştii. La fel ca în cazul meu. Şi al tuturor. Hai să-ţi vezi grădina.”
FLOARE16Ce splendoare! Ce minunăţie! Ce abundenţă de mirifice flori! Când m-am apropiat de foişorul în care am lucrat la planurile grădinii, m-a cuprins o emoţie fără de margini, şi lacrimi mi s-au rostogolit pe toată faţa. Deasupra intrării în foişor stătea proaspăt sculptată în lemn, cu litere frumoase, rotunde, adânci şi roşii, următoarea frază în limba engleză: „Această superbă grădină a fost realizată de draga noastră prietenă care ne-a oferit un dar preţios, într-un moment de îndoială asupra misiunii noastre în acest loc.”
„Maestre”, am bâiguit eu printre lacrimi. „Cum să aveţi voi îndoieli? Cum să ai TU, îndoieli? Ce dar v-am oferit eu?? Tu, voi mi-aţi oferit mie!!”
„Copila mea, în ultima vreme au fost unele tulburări prin aceste locuri, şi de curând s-a ivit posibilitatea ca noi să plecăm de aici, iar destinaţia acestui loc să fie oarecum schimbată… Dar, cel puţin deocamdată, vom rămâne. Îţi mulţumim pentru că ai avut bunătatea să-ţi asumi aducerea acestui mesaj. Iată, aşa funcţionează lucrurile în acest minunat Univers. Totul este interconectat şi nimic nu este lăsat la întâmplare.
FLOARE5Iar a fi Maestru nu înseamnă a nu mai avea îndoieli, aşa cum nu înseamnă a nu mai fi uman. A fi Maestru înseamnă să-ţi priveşti în faţă îndoielile, să ştii să le gestionezi, să nu te abaţi de la calea ta – adică, de la a fi cu tine înlăuntrul tău -, prin urmare, a-ţi asuma propria viaţă, cu responsabilitate şi curaj. Departe de lumea dezlănţuită, e, în multe privinţe, mult mai simplu. Aşadar, noi nu facem nimic special aici, după cum vezi. Pentru voi, ceilalţi, poate fi, şi de cele mai multe ori este, mult mai greu.”

Îmi venea să mă plec, pur şi simplu, la propriu, la picioarele acestui Maestru adevărat. „Hai, copilă”, spuse el bun şi blând, „şterge-ţi lacrimile şi vino să ne plimbăm prin grădina Domnului.” Ce încântare, Doamne Dumnezeule! Ce încântare, să trăiesc eu aşa ceva, tocmai eu, care făcusem atâtea greşeli şi prostii în viaţa mea! După ce am cuprins cu pasul şi privirea toată grădina, ne-am adăpostit în foişorul mare, unde ne-am răcorit cu câte o minune din aceea de băutură exotică. Priveam tăcuţi în zare şi eu mă gândeam că trăisem parcă mai mulţi ani în acele câteva zile în care timpul păruse a se dilata, deşi, concomitent, aveam senzaţia că totul se petrecuse într-o singură clipă.

FLOARE13„Maestre, nu vreau să mă înţelegi greşit. Ştii, eu am defectul ăsta, ca sunt mai mereu nemulţumită. Grădina arată superb şi tare am muncit la ea şi tare mi-am dorit să fie mai frumoasă decât înainte, pentru a nu dezamăgi – pe tine şi pe mine. Astăzi chiar mi s-a părut şi am fost tentată să cred că arată mai frumos aşa, reproiectată de mine. E aranjată altfel, e ceva mai bogată, florile sunt diferite şi poate mai frumoase decât cele care erau înainte, dar… eu nu cred că am făcut aşa o mare treabă. În plus, tu sau oricare dintre cei de la Templu ar fi făcut-o mult mai bine.”
„Sunt de acord, copila mea, cu o parte din ceea ce spui.” Am căscat ochii maaaaaaari, mari.
„Grădina asta, ce este ea, de fapt?”, mă întrebă el.
„Nu ştiu, Maestre. Cum adică, ce este? Viaţă?”
„Exact”, răspunse el. „Grădina aceasta avea, era mai multă viaţă înainte de a fi rearanjată?”
FLOARE1„Nu, nu cred”, răspund eu.
„Are, este acum mai multă viaţă?”, continuă el.
„Nu, nu prea, teoretic nu, nu cred”, m-am bâlbâit eu.
„Exact. Şi dacă nu avea şi nu are, şi nu era şi nu este mai multă viaţă, nici înainte şi nici acum, atunci ce este sau are, diferit?”
„Nu ştiu, Maestre. Acum o simt, nu doar o văd.”
„Du-te liniştită, copila mea, la viaţa ta, în lumea ta. Vei lua decizia sau deciziile corecte.”
„Cum aşa, Maestre?”
„Nu există decizie greşită. O alegere sau alta, un drum sau altul, nu sunt altceva decât instrumentele prin care sufletul tău şi viaţa însăşi, se exprimă. Orice alegere ai face, spiritul tău ştie ce ai de învăţat din ea. Prin urmare, alegerea unei forme sau a alteia prin care viaţa se exprimă nu contează atât de mult precum cred cei care, până la un moment dat, trăiesc printre atâtea scindări de ei înşişi, de natură, de Sursa tuturor lucrurilor, de Soare. Cheia e să nu te identifici cu forma, dar înţelegerea şi apoi integrarea acestei mari şi esenţiale şmecherii”, spuse el zâmbind, „va veni cu timpul. Ştiu că vei lucra. Altfel nu ai fi venit până aici şi nu ai fi rezistat până acum. De fapt, nu te-ai fi integrat atât de bine în ceva ce sufletul tău căuta de mult: tu însăţi. Aceasta e alegerea ta.”
Gradina„Maestre… Crezi TU în mine?”
„Nu răspund niciodată la o astfel de întrebare, şi cu atât mai mult n-o voi face acum.” Se încruntă puţin şi rămase o vreme tăcut. Crezând că l-am supărat, nu ştiam ce să spun. Apoi, mă privi şugubăţ şi, cu un zâmbet irezistibil de Maestru adorabil, îmi spuse: „Şi, să ştii, dintr-un anume punct de vedere, grădina e mai frumoasă decât înainte, iar tu ai un dar al formei, culorii, armoniei şi echilibrului, pe care doar o femeie înzestrată îl poate avea. Era nevoie de ceva energie feminină, aici. Am preţuit-o cu toţii. Foloseşte acest dar şi aranjează-ţi propria grădină.”
Înmărmurită de tot ceea ce mă străbătea prin minte şi prin suflet în clipele acelea, îi spun: „Maestre, şi toată această desfăşurare de forţe, proiectul, grădina, răsadurile, plantarea, replantarea, totul a fost doar ca eu să învăţ…”
FOTO MAESTRUL 2png„Şi ca eu să valorific la maximum darul pe care mi l-ai oferit, prin a-ţi pune la dispoziţie toate condiţiile pentru ca tu să-ţi poţi reaminti cine eşti…”
„Maestre, îţi mulţumesc”, am şoptit eu cu lacrimi în ochi, alunecând uşor în genunchi, la picioarele maestrului şi luându-i mâna între mâinile mele.
„Eu îţi mulţumesc, copila mea”, spuse el cu ochii umezi, ajutându-mă să mă ridic. „Să mergem la masă”.
Ultimele ore petrecute împreună cu Maestrul şi ceilalţi s-au scurs mult prea repede. A sosit şi timpul de a-mi lua rămas bun, lucru pe care l-am făcut, desigur, cu fiecare în parte, inclusiv cu buclucaşul Kimo, pe care chiar l-am sărutat pe frunte, iar el mi-a răspuns ciocănindu-mi uşor nasul. L-am lăsat pe Maestru la final, căruia i-am luat mâna şi i-am dus-o la buze, iar el m-a binecuvântat într-un mod imposibil de descris, imposibil de uitat.
Am plecat cu ochii în lacrimi, dar cu inima sus şi viaţa înainte.
FOTO MAESTRUL 1N-am închis un ochi toată noaptea, dar a doua zi, mi s-a întâmplat în sfârşit: am dormit nu într-unul, ci în ambele avioane. Aveam din nou o încredere în viaţă pe care o pierdusem cu mult timp în urmă. Eram atât de plină de tot ce trăisem în ultima săptămână, de parcă o viaţă de om mi se întâmplase în câteva zile. Cât timp putusem să irosesc! Ce voi face acum? Îmi trebuia ceva timp să-mi reconfigurez traseul. Lucru pe care-l începusem, mai conştient sau nu, mai asumat sau nu. Acum, însă, nu mai aveam de ales. Nu mai aveam de ales pentru că acum ştiam. Înţelegeam. Îmi reaminteam. Tot ceea ce aveam nevoie să mai fac era să integrez şi să acţionez în conformitate. Simplu?? Nuuuuu….. Greu?? Daaaaaa…. Imposibil?? Nuuuuuuuuuu….
La trei zile după întoarcerea acasă m-am dus la birou cu un – parcă – altfel de eu înăuntru. Înţelegeam în sfârşit cât de important e fiecare om, cât de valoroasă e fiecare fiinţă. Iubisem oamenii întotdeauna – atâta cât mă pricepusem – şi, în general, avusesem o mare deschidere faţă de ei şi faţă de problemele lor, dar fuseseră momente şi situaţii grele, critice, în care lucrurile ar fi putut fi mult mai uşoare dacă eu nu aş fi fost ca un arc întins, iar ei, stresaţi de atitudinea mea. Am început să înţeleg că perfecţionismul meu mă ajutase în carieră, dar îmi făcuse rău în relaţii. Am început să evaluez cât de mult sau puţin îmi plăcea ceea ce făceam şi cu cine eram, ce viaţă duceam şi cât de fericită eram.
FOTO17_BLOGAm pus punct unui drum comun care se înfundase, de fapt, de mult. Mă simţeam, după multă vreme, pe calea mea, cu mine şi cu propriile mele forţe. Am înţeles însă că acelui om îi voi purta o afecţiune, o apreciere şi o prietenie veşnică. Mai întâi, pentru că este cu adevărat un om special, mai apoi pentru că nu aş fi fost cine sunt astăzi, dacă el nu ar fi existat în viaţa mea. Am făcut bine, pentru că el, acum, este fericit. Mi-am dorit să fie fericit.
Mi-am oblojit rănile şi mi-am primit în casă şi în viaţă, bărbatul. Acela pe care Zeii, Universul, Soarele, Dumnezeu şi Iubirea mi l-au trimis în cale.
După vreo doi ani, am simţit că treaba mea era terminată în acel loc, la acea companie. Am plecat, dorindu-mi mai mult. Mai mult din şi în interior, precum şi un exterior mai frumos, mai armonios, mai aproape de latura mea sensibilă şi creativă. Am îndrăznit să visez la ceea ce mi-ar plăcea mai mult, mult mai mult, cu adevărat foarte mult, să fac. Ceva ce ar fi ca o flacără, ca o lumină în viaţa mea.
FRUMOSAm început să fac ceea ce îmi place mult, cu adevărat foarte mult. Sunt pe cale de a deveni o lumină în viaţa mea…
Anul acesta am de gând să-mi vizitez Maestrul. I-am scris în acest sens, spunându-i:
„Maestre, tare îmi doresc să te vizitez. Să-mi spui, te rog, dacă vrei să mă vezi şi cam în ce perioadă ai fi mai liber. Mi-e dor de tine şi de grădina noastră, de meditaţiile de seară – sau de zi, de ce nu??!! – , mi-e dor de locurile acelea minunate, de Templu, de energia aceea specială, dar să ştii că nu-mi mai e dor de mine. Grădina mea e mereu în curs de rearanjare, şi chiar dacă se mai abat asupra ei câte o furtună, câte o grindină sau un crivăţ, toate acestea trec şi ea rămâne şi devine din ce în ce mai frumoasă. Ştii cât e de frumoasă?!
Semnat: Maestrul Interior, cu eternă recunoştinţă.”
MAESTRU FRUMOSSFÂRŞIT

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a III-a

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

CAL (…) În momentul acela am auzit un zgomot ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată, lumina se aprinse şi l-am văzut pe bărbatul care încuiase uşa mai devreme, alergând spre mine. Am început să ţip cât puteam de tare, m-am ridicat şi am luat-o la fugă, timp în care de afară se auzi un sunet de cheie răsucită în uşă, astfel că, schimbând direcţia de alergare, am încercat să mă năpustesc afară. Ajunsă aproape imediat în dreptul uşii, am apăsat clanţa şi am împins uşa cu toată puterea, am deschis-o şi m-am năpustit direct peste aşa zisul maestru care avea ceva foarte voluminos în braţe şi căzurăm amândoi, eu peste el şi amândoi peste niste cutii aflate la uşa Templului. Bărbatul dinăuntru veni spre noi, însă eu m-am ridicat cu gândul de-a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele, dar împiedicându-mă aproape imediat de o tufă de floarea paradisului, am căzut din nou şi am simţit dintr-o dată că nu mai aveam puterea să mă mişc nici măcar un pas. Eram împietrită de groază, dar soarele mă încălzea şi mă ocrotea şi eu îi imploram în gând pe bărbaţii aceia, cine or fi fost ei, să mă lase să mor acolo liniştită, de foame, de sete, de căldură, dar să nu-mi facă alt rău.

INIMA2Ce nebunie!!! Îi auzeam pe cei doi vorbind la câţiva metri de mine, unul dintre ei se îndepărtă pentru scurt timp, apoi reveni la celălat, discutând ceva mai aprins, apoi liniştit. După ceva timp, cel ce se dădea drept Maestru veni spre mine, se aşeză pe jos la vreun metru distanţă şi începu să-mi vorbească blând, rugându-mă să-l ascult cu atenţie, având în vedere că şi lui îi trebuiseră, se pare, ceva timp şi explicaţii, pentru a înţelege ce se întâmplase. Îmi povesti cum plecase el de cu dimineaţă la o renumită seră pentru a alege soiurile de flori şi plante ce urmau a fi sădite în grădină după noul proiect, şi cum, înainte de a pleca, dăduse dispoziţie să fiu anunţată despre meditaţia de seară, pentru a şti cum să-mi planific timpul. „Ce meditaţie de seară, nu înţeleg, la 11 seara?? Ce minciună!!” îmi auzeam un gând ascuţit prin mintea înţepenită şi un fior acut ca un pumnal îmi străbătu pieptul. El continuă cu glas blând, spunându-mi că meditaţia de seară are loc întotdeauna la ora 19.00, şi că, trimiţând după biletul care îmi fusese lăsat în foişor, pentru a-l vedea cu propriii ochi, descoperise prima eroare: a doua cifră de pe bilet semăna foarte bine cu prima cifra, cu 1, deşi cel care scrisese biletul intenţionase, desigur, ca ea să fie 9. După plecarea sa din dimineaţa aceea, pentru că toţi ceilalţi aveau treburi în spatele Templului şi nimeni din afară nu era aşteptat, iar eu aveam intrare liberă prin sala de mese dacă aş fi avut nevoie de ceva, uşa Templului fu încuiată, aşa cum se proceda de obicei în cazuri similare.

MACAWDeşi inima începu să mi se înmoaie la ascultarea poveştii celui ce poate era sau poate nu era Maestru, îndoiala se ţinea bine de mână cu frica uriaşă ce abia îmi străbătuse ca un taifun fiecare părticică din biata mea minte greu încercată. El continuă povestea, cu acelaşi ton blând. „Am înţeles că din cauza acelui 19 ambiguu de pe bilet, tu ne-ai asteptat in Templu la ora 11, la meditatie. Uşa a fost încuiată de Arkin, care nu a avut habar că tu te aflai acolo: nu te-a văzut şi nici nu te-a auzit. Elementul într-adevăr şi mai surprinzător din toată povestea este că Kimo, prietenul meu drag, un macaw uriaş pe care Arkin tocmai îl dădăcea în lipsa mea, a evadat din partea din spate a Templului în care stă de obicei, având poftă, se pare, să dea o tură prin faţă – lucru pe care, dragul de el, îl mai face uneori. E un papagal tare drăguţ şi inteligent, care reproduce orice sunet uman, şi care nu vede pe întuneric, ca şi noi. Cred că v-aţi speriat unul de celălalt. Arkin a venit în căutarea lui şi, auzind zgomote ciudate, a fost sigur că Kimo se lovise de ceva ce căzuse pe jos şi se spărsese, însă când a aprins lumina şi te-a văzut acolo, în starea aceea, a alergat speriat spre tine pentru a te ajuta, neînţelegând nici el de ce te aflai acolo. Ar fi fost mult mai bine să reacţioneze cu calm şi înţelepciune, aşa te-a speriat şi mai tare, în loc să te liniştească. Te roagă să-l ierţi. Mai are de învăţat… Îmi pare atât de rău de tot ceea ce ţi s-a întâmplat, regret că te-ai speriat, pe bună dreptate, atât de tare. Probabil că acum, în aceste momente, ceea ce-ţi voi spune va suna cel puţin ciudat, dar vreau să te asigur că aici eşti cu adevărat în siguranţă.”

FOTO4_BLOGUşor, uşor, lucrurile începeau să se lege. Şi dacă totul era o invenţie? Nu era oare mai bine să-mi iau tălpăşiţa acum, bucuroasă că am scăpat vie, fără să mai caut să înţeleg ceva? Şi totuşi, ştiam că dacă voi face asta, totul s-ar fi risipit în fum; în fum cu gust amar. Nu, trebuia să rămân, să mă lămuresc. După o vreme am acceptat să mă ridic din poziţia aceea imposibilă şi să-l văd pe Kimo. Kimo era un papagal imens!! Nu mai vazusem aşa ceva vreodată! Colorat în portocaliu şi albastru, avea vreo jumătate de metru înălţime, vorbea, fâlfâia, cânta, râdea, ţipa, răspundea, chiţăia şi era într-adevăr un deliciu. În următoarele ore Maestrul însuşi se ocupă de mine până la cel mai mic detaliu; orice lovitură şi zgârietură fizică sau emoţională ca urmare a năstruşnicei întâmplări fură îndelung oblojite. Masa de prânz a fost de asemenea specială, atât prin diversitatea şi mai mare de minuni servite, cât şi prin atenţia şi grija şi mai mari care mi s-au oferit. Curând am ajuns să râdem şi să glumim de cele petrecute, dar o întrebare nouă îşi făcuse loc în mintea mea: de ce? De ce se petrecuse toată acea potrivire de cifre, persoane, context, timp, papagal?… Ce aveam eu de înţeles din asta? Evident, nu că Maestrul nu era maestru şi că toţi acei oameni atât de drăguţi alcătuiau o sectă criminală.

FLOARE15După masa de prânz, Maestrul îmi propuse să mă odihnesc într-un hamac sau în foişor şi să las treaba pentru a doua zi. Am fost de acord, însă l-am rugat ca mai întâi să-mi arate ce cumpărase de la seră. O foarte mică parte din răsaduri fusese distrusă de buclucaşa noastră cădere peste ele, dar, desigur, imensa majoritate era în stare perfectă. Ce minunăţii! Păcat că voi pleca în curând şi nu le voi vedea ajunse la maturitate! Din toate cataloagele pe care le consultasem şi toate discuţiile purtate cu Maestrul, făcusem o listă cu propunerea mea de plante noi, pe care Maestrul urma s-o amendeze după bunul plac. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că toate plantele de pe lista mea se aflau acolo, iar altele, în plus, nu. Dar ce minune să le vezi în superba şi via lor realitate! Pe foarte puţine dintre ele le cunoşteam inaintea pornirii acestui proiect. Mi-am desfătat simţurile printre flacăra Africii, hoya, cinci variante diferite de floarea paradisului, datura, lotus de India, plumeria, amaryllis, digitalis, stapeliade, şi câte şi mai câte… Nu-mi venea să-mi desprind ochii, nările şi inima de ele, dar Maestrul mă povăţui blând să-mi iau câteva clipe de linişte înaintea meditaţiei. M-am îndreptat spre foişorul mare unde mă aştepta un hamac de toata frumuseţea, numai bun de lenevit un concediu întreg în el, gandind la esenţa acestei vieţi, la felul în care Universul aşează şi îmbină oamenii, faptele şi condiţiile spre cel mai înalt bine al tuturor, la opţiunea aproape de neconceput a unei simplităţi atât de înţelepte şi crucial de importante în a-ţi trăi această viaţă.

FOARTE FRUMOSMeditaţia din seara aceea a fost una în care parcă Zei şi Zeiţe şi-au dat mâna şi au coborât printre noi. De parcă Buddha însuşi ne privea zâmbind din colţul de cer al ferestrei… N-aş fi vrut să se sfârşească, n-aş fi vrut să plec, n-aş fi vrut să mai vreau vreodată altceva. Eh…
Înainte de a adormi, m-am gândit la toată întâmplarea ciudată şi hazlie în acelaşi timp, petrecută în ziua aceea în Templu. Era, cred, pentru prima dată când reuşeam să percep atât de clar şi de lucid felul cum frica strânge, comprimă, sugrumă, deformează, alterează – percepţii, situaţii, relaţii, vieţi. Şi cum vedem doar ceea ce suntem pregătiţi să vedem.
În dimineaţa zilei următoare am venit la Templu cu forţe proaspete, radiind de bucurie. Îmi terminasem treaba cu proiectul, dar vroiam să dau o mână de ajutor la plantat. În afară de asta, nu puteam sta departe de locul acela şi, credeam eu, aveam nevoie de ceva pentru a-mi justifica în continuare prezenţa fără a profita de bunătatea acelor oameni. Şi chiar credeam că două mâini în plus contează, deşi grădina era imensă şi răsadurile umpluseră vreo trei camioane. Dar eu vroiam să văd rezultatul finit înainte de a pleca. Şi nu mai aveam decât două zile până la nesuferita mea întoarcere acasă.
FLOARE11Când am ajuns, aproape toată lumea planta flori, doar Maestrul, cu planşele şi ruleta în mâini, şi Arkin, cu ţăruşii, finalizau trasarea ultimelor parcele ce urmau a fi plantate. Tufele ce trebuiau mutate conform proiectului, erau deja în noile poziţii, iar marea majoritate, cele care trebuiau relocate în grădina din lateralul Templului, acolo unde erau odăile, bucătăriile, spălătoriile şi cămările, erau deja replantate. Doamne, oare oamenii aştia n-au dormit deloc? M-am îndreptat grăbită spre ei şi am rezistat cu graţie protestelor lor. „Dacă pot să mănânc împreună cu voi, pot să şi muncesc împreună cu voi, sau nu? În plus, acesta e şi <copilul meu>, nu-i aşa?” Adevărul era că îmi prindea tare bine nişte muncă fizică, îmi mai purifica mintea de aiureli şi-mi mai curăţa cotloane pline praful greu al unor amintiri prea amare şi prea vechi. După masa de prânz am fost aproape obligată să mă odihnesc o oră, dar apoi am muncit până la meditaţie. După aceea, Maestrul m-a suit într-o maşină şi m-a expediat cu grijă la odihnă, spunându-mi că a doua zi nu mă primeşte mai devreme de ora 12.00.

SUPERBÎn seara aceea tare mi-a fost greu să adorm. Îmi era, parcă, peste poate să plec de acolo şi îmi dădeam seama cât de dificil îmi va fi să mă întorc la viaţa din care evadasem pentru câteva zile. De fapt, mi se părea realmente imposibil. Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??  CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a IV-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/05/21/maestrul-partea-a-iv-a-ultima/

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a II-a

Prima parte poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

MAESTRU16„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el. „Acestea sunt doar construcţii ale minţii. Sufletul tău a înţeles, dă-i voie să-ţi obişnuiască mintea cu această înţelegere. Şi apoi, după ce vei şti că ştii, nu vei mai vrea şi nu vei mai avea nevoie să ştii – de fapt, nu vei mai avea nevoie să ştii că ştii.”
Oooooooo, perfect, acum chiar ca nu mai e urma de dubiu!! Îl privesc aiurită în cap şi-n suflet şi, până să deschid gura, el îmi spuse:
„Dacă mai rămâi câteva zile prin preajmă, mi-ar prinde bine un mic ajutor. Vreau să rearanjez grădina Templului şi cred că te-ai pricepe să mă ajuţi la proiect.”
„Cu plăcere, Maestre”, răspund eu uimită, „dar să ştii că nu mă prea pricep, adică nu am mai făcut asta…”. Mă întrerupse cu un gest blând şi, cu ochii râzând, îmi spuse pe un ton glumeţ: „Nimeni nu face cele mai potrivite alegeri, întotdeauna!”
Bucuroasă că urma să petrec împreună cu Maestrul mai mult timp decât aş fi crezut vreodată, am simţit că, în sfârşit, Cerul se îndura de mine! De parcă până atunci, oare cum fusese, rătăcită făptură?…
Nori pufosi 4Drumul înapoi spre căsuţă mi se păru mult mai scurt decât la venire. Vremea însorită şi călduroasă îmi bucura simţurile şi mă opream mereu să admir câte o buruiană sălbatică, căte un nor pufos, căte o pasăre în zbor. Apoi mergeam sprinten, aproape că ţopăiam şi îmi venea să sar de bucurie. Aveam multă pace şi veselie înlăuntru-mi şi îmi veni ideea că, dacă în anumite împrejurări, e adevărat, speciale, aşa cum fusese tot contextul abia întâmplat, puteam să trăiesc, sau mai degrabă să mă conectez la o asemenea stare, apoi aceasta însemna că eu o aveam undeva, în interiorul meu, sau cel puţin deţineam pe acolo, pe undeva, ascunse, mijloacele prin care puteam, dacă mi se întindea o mână, să activez această stare. Totuşi, îmi era foarte neclar cum aş fi putut s-o aduc fără vreun stimul binevoitor din exterior, şi, mai ales, în condiţii externe – aparent sau nu – vitrege. Atunci mi-am amintit că citisem, cu vreo câţiva ani în urmă, o carte fantastică, ce mă impresionase profund, dar din care nu mai ţineam minte nimic. „Trebuie s-o răsfoiesc neapărat, sau s-o mai citesc o dată, când ajung acasa.” Alchimistul
Restul zilei mi l-am petrecut mâncând împreună cu Zeka un fel de terci de orez cu mirodenii amestecat cu câteva bucăţi de ceva ce semăna cu carnea, fructe neobişnuite şi absolut delicioase, am băut un ceai foarte aromat, am stat la soare şi m-am răcorit la duşul meu favorit, am glumit cu Zeka încercând s-o învăţ ceva mai multă engleză decât ştia, iar ea mi-a făcut hatârul, ca unui copil, deşi n-avea chef de învâţat cuvinte şi oricum nu reţinea nimic, apoi m-a dus la casa ei ca să-mi arate gradiniţa de flori, iar la asfinţit m-am retras la căsuţa mea devenită dintr-o dată dragă şi am citit, am privit fără gânduri în zarea violacee şi am alunecat într-un somn plăcut şi odihnitor.

Nori pufosi 1A doua zi m-am trezit veselă şi sprintenă şi, după ce am luat micul dejun la Zeka, am pornit spre Templu. Ce curat era aerul şi ce limpede, cerul! Câteva gâze drăguţe îmi deschideau drumul şi, cu inima plină şi ochi zâmbitori, am ajuns. L-am găsit pe Maestru în foişor, unde întinsese, pe o masă lungă de lemn, mai multe planuri ce înfăţişau ultima aranjare a imensei grădini a templului. Mi-a explicat în puţine vorbe ce ar fi vrut de la mine, iar eu am înţeles că aveam mână liberă să proiectez după gustul meu, având în vedere însă un anumit grad de încărcare cu flori şi tufişuri, tipurile de flori şi de plante din care aveam de ales şi perioadele de înflorire. M-a anunţat că vom lua prânzul împreună şi că o maşină mă va duce spre seară la căsuţa în care locuiam.

Timp de câteva ore mi-am stors imaginaţia şi mi-am pus perfecţionismul la treabă pentru a scoate ceva extraordinar din grădina aceea pe care eu o găseam absolut perfectă aşa cum era. Un bărbat veni să mă poftească la masă şi mă conduse într-o sală mare, în mijlocul căreia se aflau în jurul unei mese imense Maestrul şi vreo treizeci de bărbaţi. Când am intrat s-au ridicat cu toţii şi m-au întâmpinat cu un salut şi un pahar apetisant de lassi. Aproape toţi vorbeau limba engleză şi, deşi erau slujitori solitari ai Zeilor şi ai Templului, sau poate tocmai de aceea, erau deosebit de drăguţi, deschişi, plini de umor şi de vorbe cu tâlc. M-am simţit extraordinar de bine cu ei toţi, am mâncat felurite amestecuri de orez, carne, fructe şi legume asezonate cu multiple mirodenii, am râs, am glumit, am băut un ceai deosebit de bun la sfârşit, am mulţumit Maestrului şi tuturor şi, folosind salutul inimii şi înclinându-mă de câteva ori în faţa lor, m-am retras spre foişorul cu planurile grădinii.

FOTO16_BLOGUrmătoarele cateva ore trecură ca prin vis. Concentrată la ceea ce făceam, nu l-am văzut şi nu l-am auzit pe Maestru, care se aşezase într-un colţ al foişorului.
„Mă întreb, Maestre, de ce m-ai ales tocmai pe mine pentru treaba asta, străină fiind de locurile acestea minunate, cu toate ritualurile lor, şi neavând nici cel mai mic habar despre o asemenea artă.”
„Şi nu ai găsit încă un răspuns?”, replică el amuzat.
„Aş avea unul, dar m-aş considera prea importantă dacă el ar fi adevărat.”
„Nicio vieţuitoare de pe acest frumos Pământ nu are mai multă sau mai puţină importanţă decât alta”, spuse el.
„În acest caz”, am continuat eu după o mică pauză, „cred că vrei să mă înveţi ceva, dar nu-mi dau seama încă despre ce e vorba.”
El zâmbi cu blândeţe şi-mi spuse: „Eşti o fată tare bună”, iar eu roşii ca o fetiţă lăudată de cel mai sever profesor al ei.
După ce ne-am înţeles să continui a doua zi m-a invitat la cină, dar am refuzat politicos. Unul dintre mesenii de mai devreme mă conduse până unde se putea intra cu maşina, aproape de casuţa în care stăteam, spunându-mi ora la care urma să vină a doua zi pentru a mă aduce la Templu. I-am spus că prefer să vin pe jos, în plimbare, iar el mi-a urat o noapte „plină de înţelepciune”. Nu ştiam cum ar arăta o asemenea noapte, dar m-am gândit că o fi vorba despre un proverb asemănător cu al nostru „Noaptea e un sfetnic bun”. Probabil că era evident pentru toată lumea cât eram de rătăcită, deşi toţi cei de la Templu se purtaseră cu mult respect şi atenţie şi în niciun caz nu ar fi voit să spună sau să facă ceva care să mă facă să mă simt… cum eram.

Nori pufosi 3A doua zi am zburdat din nou până la Templu, propunându-mi să termin ce aveam de făcut la sfârşitul acelei zile. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut – dacă aş fi putut – să lucrez încă o lună pentru Maestru, ci pentru că nu vroiam să profit prea mult de bunătatea şi ospitalitatea lui. În plus, vroiam să-l impresionez, terminând rapid o treabă bună.
Când am ajuns la foişor, mă aştepta un pahar mare cu apă rece şi gheaţă în care erau amestecate câteva bobiţe roşii şi negre, câteva frunzuliţe creţe şi câteva bucăţele de mango sau aşa ceva. Pe tava pe care era aşezat paharul se afla un bilet scris de mână: „O băutură revigorantă. Meditaţie la ora 11 în Templu.” Foarte frumos, abia aşteptam meditaţia, dar speram totuşi să termin treaba în ziua aceea.
La 11 fără 5 minute m-am ridicat şi m-am îndreptat spre Templu. Îmi doream să-l aud din nou pe Vasudeva liniştindu-mi inima şi viaţa, deşi habar nu aveam cine fusese. Când am intrat, însă, în impresionantul interior al Templului, totul era cufundat in semiîntuneric. Aceeaşi mireasmă de sacru îmi învălui simţurile, deşi nu se vedea nimic arzând în vasul pe care-l ştiam frumos pictat. De fapt, venind de la lumina soarelui, cu greu se zărea ceva. După ce ochii mi se obişnuiră cu diferenţa de luminozitate, am văzut că ferestrele foarte înalte erau acoperite de storurile trase, nu era nimeni înăuntru, şi singura sursă de lumină era soarele care pătrundea numai prin uşa deschisă a Templului. Era o răcoare plăcută şi m-am gândit să mă aşez pe undeva, poate chiar acolo unde stătusem prima oară când venisem la Maestru. Trebuie să apară în câteva minute probabil, şi Maestrul, şi cineva care să aprindă ierburile frumos mirositoare, şi cântăreţii nevăzuţi, pesemne aceia MAESTRU12împreună cu care petrecusem un timp atât de plăcut la masa de prânz din ziua precedentă. După câteva minute de aşteptare liniştită, cineva se înfăţişă în uşa Templului, unul dintre acei bărbaţi. Am întors privirea de la el, aşteptând să-şi facă treaba pentru care venise. Imediat am auzit uşa Templului închizându-se cu putere, şi abia în următoarele secunde, în care sunetul unei chei răsucite rapid şi paşii grăbiţi dispăruţi în întuneric se auziră, am devenit mai întâi mirată, apoi speriată. Bărbatul încuiase pe dinăuntru uşa Templului şi dispăruse în vreun cotlon întunecat.

IMG_366721280633186Nu mai puteam distinge nimic acum, în afară de un întuneric înfricoşător şi o linişte nefirească. Nu înţelegeam nimic, nu ştiam ce să fac, mă gândeam să încerc să ridic storurile, dacă reuşeam să ajung la vreo fereastră, sau să caut întrerupătorul, care sigur s-ar fi aflat undeva lângă uşă. Totuşi, în ambele cazuri aveam distanţe destul de mari de parcurs în contextul unei bezne totale şi a lipsei de cunoaştere a detaliilor imensei încăperi. Apoi mi-am propus să mă liniştesc, pentru că nu avea, cu siguranţă, ce să se întâmple rău. Probabil că era vorba de o meditaţie mai specială, „cu uşile închise”, la care eu eram acceptată prin bunăvoinţa nesfârşită a Maestrului şi poate ca o plată nepreţuită şi total disproporţionată faţă de nesemnificativa mea muncă pentru reproiectarea peisagistică a grădinii Templului. Cu siguranţă că Maestrul avea să apară din secundă în secundă, de prin vreun colţ al Templului, pe care nu aveam cum să-l ştiu. Nu intrasem decât în uriaşul interior în care mă aflam şi acum şi în sala în care se lua masa, ambele având acces direct la grădină.

MAESTRU20După câteva minute de aşteptare, cu mare greutate am încercat să zăresc ceva. Întunericul era dens şi storurile erau pesemne de culoare închisă, pentru că nu puteam vedea nimic. Se mai scurseră încă vreo zece minute cred, într-o tăcere din ce în ce mai greu de suportat. Deodată însă, am auzit un râs strident şi înfricoşător de bărbat, care venea de undeva din faţa mea, de la o distanţă destul de mare. În următoarele secunde acelaşi râs se repetă de câteva ori, din ce în ce mai aproape. Am îngheţat. M-am ridicat îngrozită, încercând să înţeleg ce se întâmplă, cum să mă apăr, ce să fac!! Gândurile mi se derulau cu repeziciune: „Cine m-a pus să vin aici??! Ar fi trebuit să-mi ascult intuiţia pe care niciodată n-o ascult şi care mi-a spus de la bun început să renunţ la vacanţa asta prostească!!! Totul e o făcătură, ce maestru, ce templu, asta e o organizaţie criminală, o sectă de nebuni!!! Or să mă violeze şi apoi or să mă omoare şi n-o să mai ştie nimeni de mine, niciodată, niciodată!!! Ah, mamă, dragă mamă, iartă-mă că n-am petrecut mai mult timp cu tine în ultimii ani, Doamne iartă-mi toate greşelile, ştiu că am greşit prea mult, dar te rog, te implor, ajută-măăăăăăăăăă!!!!!!!!” În momentul acela am auzit un zgomot Horror3ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată… CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a III-a poate fi citită la  https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

  Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

 

 

Maestrul – PARTEA I

MAESTRU1

Autor: Irina Luana Stan

Se făcuse noapte de mult. Nici nu ştiam de când nu mai văzusem soarele. Soarele cel adevărat, cu raze ce mângâie pleoapele şi petalele florilor de pe alei, cel ce aduce valul care caută glezna, dragostea şi visurile.

Nici despre Lună nu mai ştiam prea multe în ultima vreme, abia de-mi lăsa vreo rază stingheră în câte o seară în care Cerul cu greu îmi mai găsea ferestrele.

MAESTRU2Când am început să mă întreb unde-i toată lumea mea, căci eu din – şi în – strălucirea ei mă născusem, a fost bine. Căci astfel noaptea-fără-de-sfârşit începu a se mişca din încremenirea ei adormită.
Nu aveam, sau mai curând îmi creasem cu sârg iluzia unei realităţi în care nu aveam niciodată timp. Cum să-ţi rupi o vacanţă adevărată din iureşul fără de sfârşit al unei companii multinaţionale? Ajungi să nu ţi-o mai doreşti, cu gândul la tot ceea ce te aşteaptă nerezolvat la întoarcere. Şi totuşi, venise vremea. Vremea când ori eu, ori sistemul, avea mai mare importanţă. Dar nu ştiam încă.

MAESTRU3

Sub un impuls furtunos ce nu puteam să mi-l explic, am reuşit să conturez totul în timp record, iar amica mea de la agenţia de turism mi-a definitivat toate cele necesare: traseul, biletele de avion, detaliile, vizita la el – o dorinţă veche şi de mult trecută pe lista celor imposibil de realizat.
Astfel că, strângându-mi lucrurile necesare călătoriei, mi-am îngrămădit multe bucăţi de timp în bagaj, şi, iată-mă la aeroport, după o săptămână tumultoasă de nopţi petrecute la birou, în încercarea vinovată de a rezolva cât mai multe şi mai grele şi mai urgente şi mai de nelăsat.
Călătoria părea interminabilă, iar eu mă simţeam înfiorător de obosită. Cum nu reuşisem vreodată să dorm în vreun avion, fiind fixată pe ideea stupidă că dacă, Doamne fereşte, ar fi urmat să se întâmple ceva, era mai bine să fiu trează şi vigilentă, mă întrebam, acolo, la mii de metri deasupra zorilor, cum de făcusem o asemenea prostie, să plec înainte de un deadline atât de important şi să las atâtea lucruri delicate pe mâna colegilor care, deşi binevoitori, nu aveau nici timpul, nici toate informaţiile şi nici priceperea pentru a le rezolva aşa cum ar fi trebuit. Ce mai, era clar că urmau să se dărâme compania, ministerele, instituţiile beneficiarilor şi toate părţile implicate în proiectele pe care le conduceam. Doar egoul meu era în ascensiune liberă.

Primul contact cu o altă lume îl pot descrie ca fiind dezagreabil. Prea cald, prea umed, prea departe. Prea nepregătită şi prea obosită.
După lungul drum de la aeroport, pe care l-am făcut într-un autobuz ce fusese odată, la vremea lui, autocar, şi care acum era murdar, plin de mirosuri înţepătoare şi tremura din toate scaunele şi din toţi ţâţânii, m-am văzut în sfârşit ajunsă la căsuţa din lemn şi paie care mă aştepta, înconjurată de o mică grădiniţă cu vegetaţie luxuriantă. Un iaz micuţ clipocea în spatele curţii. Prea modestă, dar primitoare. Cu soare mult, mult, pe care poate că-mi va fi fost dat să-l văd în cele câteva zile de şedere acolo.
Femeia sărmană şi binevoitoare mă întrebă într-o engleză aproape de neînţeles dacă mai am nevoie de ceva, arătându-şi puţinii dinţi stricaţi şi ochii superbi într-un larg zâmbet măsliniu. „That would be all, thank you”, îi răspund bucuroasă că locuia nu mai departe de câteva sute de metri de casa pe care mi-o oferise pe perioada vacanţei mele solitare şi, după toate aparenţele, nebuneşti. Urma s-o văd a doua zi, când avea să mă conducă la el, dis de dimineaţă.

MAESTRU17Eram atât de extenuată de tot ce făcusem, gândisem şi trăisem în ultima vreme şi în ziua aceea, încât am adormit curând, visând agitat făpturi înfricoşătoare cu aripi imense care păzeau intrarea unui templu uriaş, candelabre zburătoare din care curgeau picături de ceară roşie din lumânările arzânde peste toate foile contractelor, actelor adiţionale, scrisorilor oficiale şi rapoartelor mele luate de vânt, şi zâmbetul fără dinţi al femeii cu tenul smead şi ochi de tăciune, Zeka, ce mă forţa să mănânc orez nefiert şi napi murdari de pământ.
M-am trezit lac de sudoare, speriată şi cu un acut sentiment de singurătate. Două ore mai erau până ce Zeka avea să vină. Mi s-a părut o tragedie lipsa duşului adevărat şi a unei băi civilizate, dar m-am descurcat cu duşul improvizat dintr-o stropitoare, un furtun şi un cazan, aflat în spatele curţii. „N-aş putea sta aici nici o săptămână întreagă, nu ştiu cum am putut să fac o asemenea alegere pentru puţinul meu timp liber.” Visam deja la apartamente de lux din hoteluri de 5 stele, cu piscine, jacuzzi, masaj, mâncare europeană şi tot tacâmul. Ce-o fi fost în capul meu?? Nu-i nimic, merg astăzi acolo şi apoi găsesc un loc unde să am semnal şi de unde să pot suna şi o rog pe amica mea să-mi aranjeze altceva. Pierd bani şi timp, dar măcar îmi rămân trei zile de răsfăţ bine meritat. Oricum pierd vremea aici, nu am cum să mă simt bine în condiţiile astea oribile. O fi drumul spre Cer pavat cu latrină şi duş din stropitoare în fundul curţii, insecte oribile şi terci în vase de tablă pe post de mic dejun, prânz şi cină? O fi, dar nu pentru mine.
Zeka mă conduse până unde începea drumul spre Templu, de unde aveam să mă descurc singură. „Mai bine, o să am timp să mă adun puţin până ajung.” Eram aşteptată, sau cel puţin amica mea de la agenţia de turism mă asigurase că făcuse personal toate demersurile pentru a fi trecută pe „listă”. Şi cum el nu primea, se pare, decât pe baza unei recomandări serioase din partea cuiva de încredere, mă simţeam atât privilegiată, cât şi pierdută. Ce aveam să-i spun? „Maestre, viaţa mea e un haos total, ajută-mă.” Ce aveam să-l întreb? „Maestre, ce să fac? Spune-mi ce să fac, şi fac. Eu sunt ascultătoare.”

MAESTRU TEMPLU9jpgDupă aproape o oră de mers pe jos, am zărit un lung şir de trepte ce ducea spre o poartă imensă. Mintea mi-a fulgerat spontan: Cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide.
Mi s-a deschis. Am intrat gâfâind de atâta urcat, căldură şi emoţie. Parcă intrasem pe alt tărâm. O grădină imensă, cu un gazon proaspăt cât vedeai cu ochii, presărat cu superbe tufe de flori exotice şi arbuşti într-o aranjare atentă şi perfect echilibrată. Un foişor din lemn sculptat, pe care se căţăraseră ordonat plante cu flori în formă de clopot de un lila incântător, se arătă în faţa mea. De la el, o alee ducea drept spre templul ce începuse să se zărească. Pe măsură ce înaintam, un fior dulce-dureros mi se cuibărea în stomac. Uşa era deschisă şi o mireasmă de sacru îmi pătrunse până-n suflet. Acorduri sublime ale unei muzici nepământene îmi îmbrăţişară întreaga fiinţă şi atunci mi-am simţit inima deschizându-se ca o floare. Îmi simţeam tot trupul viu, ca şi cum fiecare celulă absorbea cu nesaţ tot ce se afla acolo. Vasudeva era cântat în muzica aceea sublimă, numele lui se furişa în urechi într-o repetare suavă a unor glasuri de bărbaţi pe care nu-i vedeam.
MAESTRU TEMPLU8Interiorul imens şi impunător era scăldat în aburul fumuriu a ceva ce ardea într-un frumos vas pictat, de forma unei enorme farfurii adânci. Câteva raze de soare piezişe se jucau cu fumul frumos mirositor. Aproape de piedestalul pe care se afla vasul stătea el, aşezat în semi-lotus, cu ochii închişi si palmele îndreptate spre Cer.
Am rămas tăcută şi retrasă, respectând starea şi intimitatea Maestrului, aşteptând să termine ceea ce făcea. Însă, cu ochii închişi, el schiţă uşor un gest cu degetele mâinii drepte şi rosti: „Come here, my friend”.
Inima îmi bătu cu putere şi mă apropiai precipitată, aşezându-mă pe jos, în faţa lui, în timp ce-l salutam cu mâinile împreunate în dreptul inimii şi capul plecat, grăbindu-mă să-i mulţumesc pentru că m-a primit.
„Listen. Listen to the sun”, zise el, privindu-mă cu ochi negri şi oblici în care citeai o nesfârşită adâncime şi o bunătate din altă lume. Încurcată, întorsei privirea spre razele de soare ce pătrundeau în templu, dar el îmi spuse, blând: „No need to look. Listen.”
Bineînţeles că n-am fost în stare, atunci, să înţeleg ce trebuia să ascult. Mă simţeam prost, ca orice profan din lumea aşa zis civilizată, care se identifică cu tot ceea ce-i îndrugă mintea.
MAESTRU22El închise ochii, rămânând nemişcat, în aceeaşi poziţie în care se afla de când intrasem. Neştiind ce să fac, i-am închis şi eu, în timp ce mintea îmi zbura nebună, aşteptând continuarea cu nerăbdarea tipică oamenilor cu vieţi agitate, care trăiesc departe de ei înşişi.
După o vreme în care deschideam încet ochii, din când în când, pentru a vedea dacă maestrul terminase, nerăbdarea mea atinse culmi prosteşti. Dacă asta e tot? Daca am făcut atâtea eforturi şi atâta drum şi nu-mi va spune nimic din ceea ce eu – adică mintea mea febrilă de atunci – am nevoie să ştiu? Nu cred că vrea să mă asculte. Ar fi făcut-o până acum. Poate că aşteaptă să plec! Oare asta ar trebui să fac? „Just listen”. Aaaaaaaha. Ok, hai să încerc să ascult. Soarele?!

MAESTRU4În clipa aceea o minunată şi indescriptibilă linişte îmi invadă fiinţa. Vasudeva se furişa din nou în urechile mele, desprins din muzica aceea divină şi aproape ireală. Am închis ochii spontan şi mintea mi se linişti. Vedeam cu ochii închişi păsări zburând printre îngeri luminaţi incandescent de soare. Apoi n-am mai văzut decât o lumină albastră, fosforescentă, iar trupul mi-era îmbătat de miresme sacre, într-un profund şi sublim abandon. Îmi simţeam toate celulele zâmbind, în timp ce inima mi-era parcă ţinută în palme de o lumină sfântă.
După un timp ce nu putea fi măsurat, şi care, poate, nici n-a existat, simţii o uşoară atingere pe una dintre palmele fierbinţi. Cu mare greutate am deschis ochii şi l-am văzut pe Maestru zâmbindu-mi cald şi rostind: „Now you can speak. Take a deep breath and tell me.”
Ah, câte întrebări năvăliseră mai devreme, dar acum simţeam atâta pace. Bănuiam însă că era doar o stare temporară, atinsă sub bagheta magică a Maestrului, a Templului, a muzicii.
„Nu există nimic ce tu să nu ştii, afară de un singur lucru”, continuă el într-o engleză delicioasă. Îl priveam siderată, fără nicio idee clară în minte. „Şi lucrul acela este faptul că încă nu ştii că nu există nimic ce tu să nu ştii”, mai spuse el.
Am I stupid or am I stupid?!
„Maestre, nu numai că nu ştiu lucrul acesta, dar nu ştiu nimic. Adică nu ştiu nimic important, sau ştiu, dar nu sunt în stare să aplic ce ştiu, oricum, viaţa mea e un dezastru şi e timpul, era de mult, să iau o decizie. O decizie mare, grea şi importantă. Problema e că orice variantă aş alege, cineva suferă, iar eu sufăr oricum. Ce să fac?”
„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el.

(CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a II-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/)

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL – PARTEA A ŞAPTEA (şi ultima)

DSCF9459

În continuarea articolelor precedente pe aceeaşi temă, PĂRŢILE ÎNTÂI, A DOUA, A TREIA, A PATRA, A CINCEA ŞI A ŞASEA (pe care le găsiţi aici: https://spatiulinimii.com/2013/11/20/cum-ne-schimba-dumnezeu-creierul , aici: https://spatiulinimii.com/2013/11/29/cum-ne-schimba-dumnezeu-creierul-partea-a-doua/ , aici: https://spatiulinimii.com/2013/11/29/cum-ne-schimba-dumnezeu-creierul-partea-a-treia/ , aici: https://spatiulinimii.com/2013/12/06/cum-ne-schimba-dumnezeu-creierul-partea-a-patra/ , aici https://spatiulinimii.com/2013/12/12/cum-ne-schimba-dumnezeu-creierul-partea-a-cincea/ şi aici https://spatiulinimii.com/2014/02/12/cum-ne-schimba-dumnezeu-creierul-partea-a-sasea/), având la bază cartea “CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL“, de Andrew Newberg şi Mark Robert Waldman, vă voi prezenta în cele ce urmează conceptul de neuroplasticitate a creierului, împreună cu o mică sinteză a biologiei şi funcţionalităţii creierului, în relaţie cu practica meditaţiei şi cu obiectivul unei vieţi cât mai lungi şi sănătoase.  Reamintesc faptul că la baza cărţii în cauză stă o vastă cercetare medicală, ştiinţifică şi spirituală.

NOTĂ: Pentru înţelegerea deplină a tuturor informaţiilor prezentate în articolul de faţă, cât şi pentru o viziune de ansamblu asupra unor elemente de o mare importanţă pentru noi toţi, recomand parcurgerea celor şase articole anterioare din seria CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL, menţionate mai sus.

Dumnezeu şi neuroplasticitatea creierului

Contemplarea lui Dumnezeu vă va schimba creierul, dar aş dori să subliniez că şi meditarea asupra altor teme mari vă va schimba creierul. Dacă veţi studia Big Bang-ul, sau vă veţi cufunda în studiul evoluţiei – sau alegeţi să cântaţi la un instrument muzical -, veţi schimba circuitul neuronal într-un fel care intensifică sănătatea cognitivă. Dar contemplarea religioasă şi spirituală vă schimbă creierul într-un mod profund diferit deoarece întăreşte un unic circuit neuronal care intensifică în mod special conştiinţa şi empatia socială în timp ce dizolvă sentimente şi emoţii distructive. Este exact genul de modificare neuronală pe care trebuie să o facem dacă dorim să soluţionăm conflictele de astăzi ale lumii. Iar mecanismul subadiacent care îngăduie înfăptuirea acestor schimbări are legătură cu singura calitate cunoscută ca neuroplasticitate: abilitatea creierului uman de a se rearanja, ca răspuns la o varietate de evenimente pozitive şi negative.

FOTO CREIER FEB2

În ultimii doi ani, evoluţiile în domeniul neuroştiinţei au revoluţionat felul în care gândim despre creier. Mai degrabă decât să îl vedem ca pe un organ care se maturizează treptat în primele două decenii de viaţă, oamenii de ştiinţă îl văd acum ca pe o masă de activitate în continuă schimbare. La mamifere, dendritele – miile de receptori care se extind ca nişte tentacule din capetele fiecărui neuron (sau celulă nervoasă) – cresc rapid şi se retrag într-o perioadă de câteva săptămâni. [Explicarea şi vizualizarea dendritelor le găsiţi în articolul CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL – PARTEA A CINCEA: Protejarea creierului care îmbătrâneşte şi antrenarea dendritelor, https://spatiulinimii.com/2013/12/12/cum-ne-schimba-dumnezeu-creierul-partea-a-cincea/]. În fapt, dovezi recente au arătat că schimbările neurologice pot avea loc în numai câteva ore. „Dezvoltarea conexiunilor neuronale sau îndemânărilor particulare nu apare treptat, în timp”, spune Akira Zoshii, un cercetător al creierului de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. „Astfel de schimbări se produc rapid, apărând la scurte intervale, după o puternică stimulare. De parcă ar exista un singur punct trigger (trăgaci) în urma stimulării căruia apare rapid un circuit funcţional.”

FOTO CREIER FEB3

Laureatul Premiului Nobel Eric Kandel, care a demonstrat că neuronii nu încetează niciodată să înveţe, a demostrat existenţa unei alte dimensiuni importante a neuroplasticităţii. Dacă modifici stimulul de mediu, se va schimba funcţia internă a celulelor, făcând să le crească noi extensii numite axoni, capabili să trimită informaţia în alte părţi ale creierului. [Explicarea şi vizualizarea axonilor le găsiţi în articolul CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL – PARTEA A CINCEA: Protejarea creierului care îmbătrâneşte şi antrenarea dendritelor, https://spatiulinimii.com/2013/12/12/cum-ne-schimba-dumnezeu-creierul-partea-a-cincea/]. Fiecare schimbare de mediu – internă sau externă – va provoca o rearanjare a activităţii şi creşterii celulelor. Chiar şi mai interesant, fiecare neuron are propria „minte”, ca să spunem aşa, pentru că poate decide dacă să trimită un semnal, iar dacă-l trimite, cât de puternic să fie semnalul trimis.

Oamenii de ştiinţă obişnuiau să creadă că neuronii se deteriorează odată cu vârsta, dar mecanismul este mult mai complicat decât atât. De exemplu, acum ştim că anumite substanţe neurochimice se epuizează şi aceasta schimbă activitatea şi creşterea celulelor nervoase. Uneori conexiunile neuronale mor, uneori devin prea active şi supraconectate, aducând haos şi confuzie hărţilor noastre organizaţionale interne. Cercetările noastre asupra memoriei sugerează că meditaţia poate ajuta la menţinerea unei balanţe structurale sănătoase care va încetini procesul de îmbătrânire.

FOTO CREIER FEB5

Tehnologia de scanare a creierului ne îngăduie să privim în acţiune un creier viu, iar ceea ce vedem este uimitor. Fiecare sentiment şi gând schimbă fluxul sangvin şi activitatea electrochimică în arii multiple ale creierului şi se pare că nu repetăm niciodată acelaşi sentiment sau gând. De fapt, simplul act al rememorării unei amintiri schimbă conexiunea în alte circuite neuronale – un alt exemplu interesant al enormei plasticităţi a creierului.

Cât de repede se schimbă conexiunile neuronale în creier? Imaginaţi-vă filmarea a o sută de ani de creştere a copacilor într-o pădure, rulată cu rapiditate. Aţi vedea crengile crescând şi murind cu un ritm incredibil. În creierele mamiferelor, schimbări similare pot avea loc într-o perioadă de câteva săptămâni şi presupun că la oameni schimbările neuronale au loc mai rapid în lobii frontali, unde se formează multe dintre conceptele noastre.

FOTO CREIER FEB6

Dacă vom combina toate cercetările în neuroplasticitate, vom trage concluzia că neuronii nu au proprietăţi sau poziţii fixe. Ei se schimbă tot timpul, declanşaţi de competiţie, schimbările de mediu şi educaţie. Învăţarea are loc continuu, iar amintirile sunt constant revizuite. Idei noi apar, curg pentru scurt timp în conştiinţă, apoi dispar cu repeziciune pentru a face loc următorului moment scurt de conştienţă.

Deci, ce are a face neuroplasticitatea cu Dumnezeu? Totul, pentru că dacă contempli ceva atât de complex şi misterios ca Dumnezeu, vei avea izbucniri incredibile de activitate neuronală în diferite părţi ale creierului. Dendrite noi vor creşte cu rapiditate, iar asociaţii vechi se vor deconecta în timp ce vor apărea noi perspective imaginative. În esenţă, când te gândeşti la întrebările cu adevărat mari din viaţă – fie ele religioase, ştiinţifice sau psihologice – creierul tău se va dezvolta.

NEUROŞTIINŢA

CARTEA „CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL” oferă, într-o manieră sintetică, informaţii despre anatomia creierului. Dacă vrem să înţelegem cum Dumnezeu şi procesele spirituale modifică creierul, există şase structuri pe care cartea ni le dezvăluie spre a le avea în vedere: lobul frontal, sistemul limbic, cortexul cingulat anterior, amigdala, talamusul şi lobul parietal.

FOTO CREIER FEB

În afară de desenul care înfăţişează aceste structuri, aş dori să vă arăt o modalitate simplă de a vizualiza aceste părţi importante ale creierului.

În primul rând, puneţi în palmă două migdale (fără coajă) imaginare. Acestea sunt cele două jumătăţi ale amigdalei, care generează răspunsul luptă-sau-fugi la o teamă percepută sau imaginară. Apoi puneţi în palmă două jumătăţi ale unei nuci (din nou fără coajă). Acesta este talamusul, care trimite informaţie senzorială în toate celelalte părţi ale creierului. De asemenea vă oferă simţul semnificaţiei şi vă dă o imagine despre cum este realitatea de fapt.

Acum strângeţi pumnul şi răsuciţi braţul, astfel încât oasele să fie îndreptate spre tavan. Antebraţul este coloana vertebrală, iar pumnul împreună cu jumătăţile de migdală şi de nucă formează sistemul limbic, cea mai veche parte a creierului, pe care o are fiecare reptilă, peşte, amfibie, pasăre sau mamifer. Sistemul limbic este implicat în codificarea memoriei, răspunsul emoţional şi multe alte funcţii corporale.

(De fapt avem două talamusuri, două amigdale şi doi lobi frontali şi parietali în creier – unul în fiecare emisferă – şi fiecare jumătate poate fi implicată în diferite funcţii neurologice, dar ca să simplificăm lucrurile ne vom referi la ele la singular.)

Luaţi apoi patru coli de hârtie şi puneţi-le în vârful pumnului. Mototoliţi-le astfel încât să stea fix şi voilà! – aveţi un creier uman. Acele patru coli sunt mărimea şi grosimea aproximativă a neocortexului şi toate amintirile, credinţele şi comportamentele pe care le-aţi acumulat într-o viaţă sunt depozitate pe ele, împreună cu toate centrele de procesare vizuală, auditivă, motorie, de limbaj şi cognitivă ale creierului. Treizeci la sută din hârtie este lobul frontal, care este plasat chiar înapoia şi mai sus de ochi. El controlează aproape toate lucrurile de care sunteţi conştient: logica, raţiunea, atenţia, limbajul şi motivaţia voluntară.

Observaţi unde hârtia mototolită vă atinge degetul mare. Este locaţia aproximativă a cortexului cingulat anterior, care procesează conştiinţa socială, intuiţia şi empatia. De asemenea, conţine un tip unic de neuron pe care îl au numai oamenii şi câteva primate. Aceşti neuroni au apărut de 15 milioane de ani, în vreme ce amigdala (migdalele din pumn) generează frica de 450 milioane de ani. Practicile spirituale consolidează cortexul cingulat anterior şi, când se întâmplă lucrul acesta, activitatea din amigdală încetineşte.

Mai există o zonă pe care aş dori s-o ţineţi minte: lobii parietali, poziţionaţi deasupra şi uşor înapoia urechilor. Ei ocupă mai puţin de o pătrime din colile de hârtie, dar vă oferă un sentiment al sinelui în relaţie cu alte obiecte din lume. Când activitatea din această zonă descreşte, vă simţiţi una cu Dumnezeu, cu universul, sau cu orice alt concept asupra căruia vă concentraţi conştient.

Şi gata: o jumătate de miliard de ani de evoluţie neurologică condensată în şase paragrafe, iar meditaţia vă învaţă cum să modificaţi funcţionarea fiecăreia dintre aceste părţi ale creierului în feluri care vă îmbunătăţesc sănătatea fizică şi emoţională. Ea poate chiar schimba modul în care creierul percepe realitatea.

FOTO CREIER FEB 4 MEDITATION

Acesta a fost ultimul articol din seria CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL, autor: Irina Luana Stan.

Următoarea serie de articole, EXPERIMENTUL INTENŢIE – CUM SĂ VĂ FOLOSIŢI GÂNDURILE PENTRU A VĂ SCHIMBA VIAŢA ŞI LUMEA, va fi cel puţin la fel de interesantă şi utilă, prezentând o explorare fără precedent a ştiinţei intenţiei. Pe baza constatărilor unor savanţi de renume din toată lumea, EXPERIMENTUL INTENŢIE demostrează că gândul este un lucru care influenţează alte lucruri. Folosind  cercetări de ultimă oră de la Princetown, MIT, Stanford şi multe alte universităţi şi laboratoare de prestigiu, EXPERIMENTUL INTENŢIE ne dezvăluie că universul este conectat printr-un uriaş câmp de energie cuantică. Gândul generează propria sa energie, palpabilă, pe care o putem folosi pentru a ne îmbunătăţi viaţa şi – atunci când este folosit împreună cu un grup interconectat – pentru a schimba lumea.

Despre autorii lucrării CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL:

 Andrew Newberg este doctor în medicină, profesor asociat la Departamentul de Radiologie şi Psihiatrie al Spitalului Universităţii Pennsylvania şi profesor adjunct la Departamentul de Studii Religioase. Este fondatorul şi directorul Centrului pentru Spiritualitate şi Minte şi directorul Centrului pentru Studii Integrate de Spiritualitate şi Neuroştiinţă al Universităţii Pennsylvania. Este board-certified în medicină internă, medicină nucleară şi cardiologie nucleară. A publicat pe ste o suta de articole, eseuri, capitole de cărţi, lucrări. O prezentare generală a lucrărilor sale poate fi văzută la http://www.andrewnewberg.com.

Mark Robert Waldman este cercetător asociat  al Centrului pentru Spiritualitate şi Minte, Universitatea Pennsylvania, autor a nouă cărţi şi antologii în domeniile psihologiei şi creativităţii şi a unor lucrări profesionale publicate în jurnale din întraga lume. Deţine specializări în dinamici de cuplu şi terapii bazate pe conştienţă. O prezentare generală a cercetării şi workshop-urilor sale poate fi văzută la http://www.markrobertwaldman.com.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!