Plouă, iubite, plouă de parcă se rupe Cerul deasupra mea…

Cad norii de toamnă si geruri din februarie, cad gemete-amare în ploaie de mai, învolburat amalgam de tristeţi irosite, aruncate, pângarite…

Mi-e inima plină de picăturile astea albastre şi grele, dar tu? Tu?… Nu ştii că te-aştept?… Lasă…

Iubite, nu-ţi mai irosi dragostea, nu-ţi mai irosi inima, eu voi ieşi tiptil din viaţa ta… Exact aşa cum am intrat, iţi aminteşti?… Păşind pe norii albi spre care tu priveai…

Dar avem noi, oamenii de pe Pamânt, un fel de a uita că suntem oameni din Cer, şi de a încurca în mod fenomenal toate lucrurile. Şi de a interpreta un gest de iubire ca fiind un gest de dragoste, un zâmbet ca fiind un surâs, o atingere ca fiind o adiere de petale cu rouă pe ele…

Asa că, iubite, mai bine ne-am aminti ce faceam în Cer: ne iubeam, dar nu ne sărutam, ne iubeam, dar nu ne atingeam, ne iubeam, dar nu făceam dragoste, ne iubeam, dar nu ne uitam unul pe celălalt, niciodată…

De asta plouă azi, de parcă se rupe Cerul de deasupra si dinlăuntrul meu…

Ca să-ţi şoptesc rămas bun… Şi, dacă ţi-e dor de mine… nu trebuie decât să aştepţi puţin să plouă… Deasupra, sau dinlăuntru… Pentru că eu… eu… sunt picătura ta albastră.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!