Prima parte poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

„Copila mea”, zise el cu blândeţe infinită, de parcă glasul lui venea direct din Ceruri. „Copila mea, nu există decizie mai grea şi mai importantă decât aceea de a te alege pe tine. Dar dacă viaţa te aduce acolo unde această decizie se conturează în sfârşit, dar pare imposibil de luat, înseamnă că eşti pregătit. Şi tu eşti pregătită, iar sufletul tău a ales deja, altfel nu te-ai afla aici.”
„Îţi mărturisesc, Maestre, că simt că am nevoie încă de mulţi ani petrecuţi în studiu al cunoaşterii pentru a putea pricepe vorbele tale”.
„Nimic mai fals”, răspunse el. „Acestea sunt doar construcţii ale minţii. Sufletul tău a înţeles, dă-i voie să-ţi obişnuiască mintea cu această înţelegere. Şi apoi, după ce vei şti că ştii, nu vei mai vrea şi nu vei mai avea nevoie să ştii – de fapt, nu vei mai avea nevoie să ştii că ştii.”
Oooooooo, perfect, acum chiar ca nu mai e urma de dubiu!! Îl privesc aiurită în cap şi-n suflet şi, până să deschid gura, el îmi spuse:
„Dacă mai rămâi câteva zile prin preajmă, mi-ar prinde bine un mic ajutor. Vreau să rearanjez grădina Templului şi cred că te-ai pricepe să mă ajuţi la proiect.”
„Cu plăcere, Maestre”, răspund eu uimită, „dar să ştii că nu mă prea pricep, adică nu am mai făcut asta…”. Mă întrerupse cu un gest blând şi, cu ochii râzând, îmi spuse pe un ton glumeţ: „Nimeni nu face cele mai potrivite alegeri, întotdeauna!”
Bucuroasă că urma să petrec împreună cu Maestrul mai mult timp decât aş fi crezut vreodată, am simţit că, în sfârşit, Cerul se îndura de mine! De parcă până atunci, oare cum fusese, rătăcită făptură?…
Drumul înapoi spre căsuţă mi se păru mult mai scurt decât la venire. Vremea însorită şi călduroasă îmi bucura simţurile şi mă opream mereu să admir câte o buruiană sălbatică, căte un nor pufos, căte o pasăre în zbor. Apoi mergeam sprinten, aproape că ţopăiam şi îmi venea să sar de bucurie. Aveam multă pace şi veselie înlăuntru-mi şi îmi veni ideea că, dacă în anumite împrejurări, e adevărat, speciale, aşa cum fusese tot contextul abia întâmplat, puteam să trăiesc, sau mai degrabă să mă conectez la o asemenea stare, apoi aceasta însemna că eu o aveam undeva, în interiorul meu, sau cel puţin deţineam pe acolo, pe undeva, ascunse, mijloacele prin care puteam, dacă mi se întindea o mână, să activez această stare. Totuşi, îmi era foarte neclar cum aş fi putut s-o aduc fără vreun stimul binevoitor din exterior, şi, mai ales, în condiţii externe – aparent sau nu – vitrege. Atunci mi-am amintit că citisem, cu vreo câţiva ani în urmă, o carte fantastică, ce mă impresionase profund, dar din care nu mai ţineam minte nimic. „Trebuie s-o răsfoiesc neapărat, sau s-o mai citesc o dată, când ajung acasa.” Alchimistul…
Restul zilei mi l-am petrecut mâncând împreună cu Zeka un fel de terci de orez cu mirodenii amestecat cu câteva bucăţi de ceva ce semăna cu carnea, fructe neobişnuite şi absolut delicioase, am băut un ceai foarte aromat, am stat la soare şi m-am răcorit la duşul meu favorit, am glumit cu Zeka încercând s-o învăţ ceva mai multă engleză decât ştia, iar ea mi-a făcut hatârul, ca unui copil, deşi n-avea chef de învâţat cuvinte şi oricum nu reţinea nimic, apoi m-a dus la casa ei ca să-mi arate gradiniţa de flori, iar la asfinţit m-am retras la căsuţa mea devenită dintr-o dată dragă şi am citit, am privit fără gânduri în zarea violacee şi am alunecat într-un somn plăcut şi odihnitor.

A doua zi m-am trezit veselă şi sprintenă şi, după ce am luat micul dejun la Zeka, am pornit spre Templu. Ce curat era aerul şi ce limpede, cerul! Câteva gâze drăguţe îmi deschideau drumul şi, cu inima plină şi ochi zâmbitori, am ajuns. L-am găsit pe Maestru în foişor, unde întinsese, pe o masă lungă de lemn, mai multe planuri ce înfăţişau ultima aranjare a imensei grădini a templului. Mi-a explicat în puţine vorbe ce ar fi vrut de la mine, iar eu am înţeles că aveam mână liberă să proiectez după gustul meu, având în vedere însă un anumit grad de încărcare cu flori şi tufişuri, tipurile de flori şi de plante din care aveam de ales şi perioadele de înflorire. M-a anunţat că vom lua prânzul împreună şi că o maşină mă va duce spre seară la căsuţa în care locuiam.

Timp de câteva ore mi-am stors imaginaţia şi mi-am pus perfecţionismul la treabă pentru a scoate ceva extraordinar din grădina aceea pe care eu o găseam absolut perfectă aşa cum era. Un bărbat veni să mă poftească la masă şi mă conduse într-o sală mare, în mijlocul căreia se aflau în jurul unei mese imense Maestrul şi vreo treizeci de bărbaţi. Când am intrat s-au ridicat cu toţii şi m-au întâmpinat cu un salut şi un pahar apetisant de lassi. Aproape toţi vorbeau limba engleză şi, deşi erau slujitori solitari ai Zeilor şi ai Templului, sau poate tocmai de aceea, erau deosebit de drăguţi, deschişi, plini de umor şi de vorbe cu tâlc. M-am simţit extraordinar de bine cu ei toţi, am mâncat felurite amestecuri de orez, carne, fructe şi legume asezonate cu multiple mirodenii, am râs, am glumit, am băut un ceai deosebit de bun la sfârşit, am mulţumit Maestrului şi tuturor şi, folosind salutul inimii şi înclinându-mă de câteva ori în faţa lor, m-am retras spre foişorul cu planurile grădinii.

Următoarele cateva ore trecură ca prin vis. Concentrată la ceea ce făceam, nu l-am văzut şi nu l-am auzit pe Maestru, care se aşezase într-un colţ al foişorului.
„Mă întreb, Maestre, de ce m-ai ales tocmai pe mine pentru treaba asta, străină fiind de locurile acestea minunate, cu toate ritualurile lor, şi neavând nici cel mai mic habar despre o asemenea artă.”
„Şi nu ai găsit încă un răspuns?”, replică el amuzat.
„Aş avea unul, dar m-aş considera prea importantă dacă el ar fi adevărat.”
„Nicio vieţuitoare de pe acest frumos Pământ nu are mai multă sau mai puţină importanţă decât alta”, spuse el.
„În acest caz”, am continuat eu după o mică pauză, „cred că vrei să mă înveţi ceva, dar nu-mi dau seama încă despre ce e vorba.”
El zâmbi cu blândeţe şi-mi spuse: „Eşti o fată tare bună”, iar eu roşii ca o fetiţă lăudată de cel mai sever profesor al ei.
După ce ne-am înţeles să continui a doua zi m-a invitat la cină, dar am refuzat politicos. Unul dintre mesenii de mai devreme mă conduse până unde se putea intra cu maşina, aproape de casuţa în care stăteam, spunându-mi ora la care urma să vină a doua zi pentru a mă aduce la Templu. I-am spus că prefer să vin pe jos, în plimbare, iar el mi-a urat o noapte „plină de înţelepciune”. Nu ştiam cum ar arăta o asemenea noapte, dar m-am gândit că o fi vorba despre un proverb asemănător cu al nostru „Noaptea e un sfetnic bun”. Probabil că era evident pentru toată lumea cât eram de rătăcită, deşi toţi cei de la Templu se purtaseră cu mult respect şi atenţie şi în niciun caz nu ar fi voit să spună sau să facă ceva care să mă facă să mă simt… cum eram.

A doua zi am zburdat din nou până la Templu, propunându-mi să termin ce aveam de făcut la sfârşitul acelei zile. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut – dacă aş fi putut – să lucrez încă o lună pentru Maestru, ci pentru că nu vroiam să profit prea mult de bunătatea şi ospitalitatea lui. În plus, vroiam să-l impresionez, terminând rapid o treabă bună.
Când am ajuns la foişor, mă aştepta un pahar mare cu apă rece şi gheaţă în care erau amestecate câteva bobiţe roşii şi negre, câteva frunzuliţe creţe şi câteva bucăţele de mango sau aşa ceva. Pe tava pe care era aşezat paharul se afla un bilet scris de mână: „O băutură revigorantă. Meditaţie la ora 11 în Templu.” Foarte frumos, abia aşteptam meditaţia, dar speram totuşi să termin treaba în ziua aceea.
La 11 fără 5 minute m-am ridicat şi m-am îndreptat spre Templu. Îmi doream să-l aud din nou pe Vasudeva liniştindu-mi inima şi viaţa, deşi habar nu aveam cine fusese. Când am intrat, însă, în impresionantul interior al Templului, totul era cufundat in semiîntuneric. Aceeaşi mireasmă de sacru îmi învălui simţurile, deşi nu se vedea nimic arzând în vasul pe care-l ştiam frumos pictat. De fapt, venind de la lumina soarelui, cu greu se zărea ceva. După ce ochii mi se obişnuiră cu diferenţa de luminozitate, am văzut că ferestrele foarte înalte erau acoperite de storurile trase, nu era nimeni înăuntru, şi singura sursă de lumină era soarele care pătrundea numai prin uşa deschisă a Templului. Era o răcoare plăcută şi m-am gândit să mă aşez pe undeva, poate chiar acolo unde stătusem prima oară când venisem la Maestru. Trebuie să apară în câteva minute probabil, şi Maestrul, şi cineva care să aprindă ierburile frumos mirositoare, şi cântăreţii nevăzuţi, pesemne aceia împreună cu care petrecusem un timp atât de plăcut la masa de prânz din ziua precedentă. După câteva minute de aşteptare liniştită, cineva se înfăţişă în uşa Templului, unul dintre acei bărbaţi. Am întors privirea de la el, aşteptând să-şi facă treaba pentru care venise. Imediat am auzit uşa Templului închizându-se cu putere, şi abia în următoarele secunde, în care sunetul unei chei răsucite rapid şi paşii grăbiţi dispăruţi în întuneric se auziră, am devenit mai întâi mirată, apoi speriată. Bărbatul încuiase pe dinăuntru uşa Templului şi dispăruse în vreun cotlon întunecat.

Nu mai puteam distinge nimic acum, în afară de un întuneric înfricoşător şi o linişte nefirească. Nu înţelegeam nimic, nu ştiam ce să fac, mă gândeam să încerc să ridic storurile, dacă reuşeam să ajung la vreo fereastră, sau să caut întrerupătorul, care sigur s-ar fi aflat undeva lângă uşă. Totuşi, în ambele cazuri aveam distanţe destul de mari de parcurs în contextul unei bezne totale şi a lipsei de cunoaştere a detaliilor imensei încăperi. Apoi mi-am propus să mă liniştesc, pentru că nu avea, cu siguranţă, ce să se întâmple rău. Probabil că era vorba de o meditaţie mai specială, „cu uşile închise”, la care eu eram acceptată prin bunăvoinţa nesfârşită a Maestrului şi poate ca o plată nepreţuită şi total disproporţionată faţă de nesemnificativa mea muncă pentru reproiectarea peisagistică a grădinii Templului. Cu siguranţă că Maestrul avea să apară din secundă în secundă, de prin vreun colţ al Templului, pe care nu aveam cum să-l ştiu. Nu intrasem decât în uriaşul interior în care mă aflam şi acum şi în sala în care se lua masa, ambele având acces direct la grădină.

După câteva minute de aşteptare, cu mare greutate am încercat să zăresc ceva. Întunericul era dens şi storurile erau pesemne de culoare închisă, pentru că nu puteam vedea nimic. Se mai scurseră încă vreo zece minute cred, într-o tăcere din ce în ce mai greu de suportat. Deodată însă, am auzit un râs strident şi înfricoşător de bărbat, care venea de undeva din faţa mea, de la o distanţă destul de mare. În următoarele secunde acelaşi râs se repetă de câteva ori, din ce în ce mai aproape. Am îngheţat. M-am ridicat îngrozită, încercând să înţeleg ce se întâmplă, cum să mă apăr, ce să fac!! Gândurile mi se derulau cu repeziciune: „Cine m-a pus să vin aici??! Ar fi trebuit să-mi ascult intuiţia pe care niciodată n-o ascult şi care mi-a spus de la bun început să renunţ la vacanţa asta prostească!!! Totul e o făcătură, ce maestru, ce templu, asta e o organizaţie criminală, o sectă de nebuni!!! Or să mă violeze şi apoi or să mă omoare şi n-o să mai ştie nimeni de mine, niciodată, niciodată!!! Ah, mamă, dragă mamă, iartă-mă că n-am petrecut mai mult timp cu tine în ultimii ani, Doamne iartă-mi toate greşelile, ştiu că am greşit prea mult, dar te rog, te implor, ajută-măăăăăăăăăă!!!!!!!!” În momentul acela am auzit un zgomot ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată… CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a III-a poate fi citită la  https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

  Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!