macaw

Maestrul – PARTEA a IV-a (ultima)

Publicat de

0

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

Maestrul – PARTEA a III-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/28/maestrul-partea-a-iii-a/

FLOARE3(…) Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??

MAESTRU TEMPLU11A doua zi, la ora 12.00 fix eram la Templu. Totul era gata! Totul! Maestrul mă întâmpină radios. „De aceea, Maestre, de aceea nu vroiai să mă primeşti înainte de ora aceasta. Ca să-mi faci o surpriză!”
„Copila mea, noi suntem obişnuiţi cu munca fizică, tu ai muncit destul! Păstrează-ţi forţele pentru munca ce-o vei avea de făcut de acum încolo!”, îmi spuse el privindu-mă cu înţeles.
„Maestre, nu sună prea încurajator… Şi… eu nu vreau să mă întorc…”
„Dar sună realist, copilă. Vino cu picioarele pe pământ. E bine în Cer, dar să nu uităm de pământ. Să le armonizăm. Nu de asta suntem Aici? Nu de asta te afli aici, la Templu, nu asta ai căutat, atât de departe de casă? De prea mult Pământ, plânge sufletul. De prea mult Cer, plâng corpul şi o parte a minţii. Adu-le împreuna şi vor avea la un loc Cerul şi Pământul. Spiritul, mintea şi corpul. Omul. Despre Mintea Infinită a lui Dumnezeu, din noi toţi, te las să descoperi singură. De fapt, vei descoperi totul singură, pentru că aşa cum ţi-am mai spus, nu există nimic ce tu să nu ştii. La fel ca în cazul meu. Şi al tuturor. Hai să-ţi vezi grădina.”
FLOARE16Ce splendoare! Ce minunăţie! Ce abundenţă de mirifice flori! Când m-am apropiat de foişorul în care am lucrat la planurile grădinii, m-a cuprins o emoţie fără de margini, şi lacrimi mi s-au rostogolit pe toată faţa. Deasupra intrării în foişor stătea proaspăt sculptată în lemn, cu litere frumoase, rotunde, adânci şi roşii, următoarea frază în limba engleză: „Această superbă grădină a fost realizată de draga noastră prietenă care ne-a oferit un dar preţios, într-un moment de îndoială asupra misiunii noastre în acest loc.”
„Maestre”, am bâiguit eu printre lacrimi. „Cum să aveţi voi îndoieli? Cum să ai TU, îndoieli? Ce dar v-am oferit eu?? Tu, voi mi-aţi oferit mie!!”
„Copila mea, în ultima vreme au fost unele tulburări prin aceste locuri, şi de curând s-a ivit posibilitatea ca noi să plecăm de aici, iar destinaţia acestui loc să fie oarecum schimbată… Dar, cel puţin deocamdată, vom rămâne. Îţi mulţumim pentru că ai avut bunătatea să-ţi asumi aducerea acestui mesaj. Iată, aşa funcţionează lucrurile în acest minunat Univers. Totul este interconectat şi nimic nu este lăsat la întâmplare.
FLOARE5Iar a fi Maestru nu înseamnă a nu mai avea îndoieli, aşa cum nu înseamnă a nu mai fi uman. A fi Maestru înseamnă să-ţi priveşti în faţă îndoielile, să ştii să le gestionezi, să nu te abaţi de la calea ta – adică, de la a fi cu tine înlăuntrul tău -, prin urmare, a-ţi asuma propria viaţă, cu responsabilitate şi curaj. Departe de lumea dezlănţuită, e, în multe privinţe, mult mai simplu. Aşadar, noi nu facem nimic special aici, după cum vezi. Pentru voi, ceilalţi, poate fi, şi de cele mai multe ori este, mult mai greu.”

Îmi venea să mă plec, pur şi simplu, la propriu, la picioarele acestui Maestru adevărat. „Hai, copilă”, spuse el bun şi blând, „şterge-ţi lacrimile şi vino să ne plimbăm prin grădina Domnului.” Ce încântare, Doamne Dumnezeule! Ce încântare, să trăiesc eu aşa ceva, tocmai eu, care făcusem atâtea greşeli şi prostii în viaţa mea! După ce am cuprins cu pasul şi privirea toată grădina, ne-am adăpostit în foişorul mare, unde ne-am răcorit cu câte o minune din aceea de băutură exotică. Priveam tăcuţi în zare şi eu mă gândeam că trăisem parcă mai mulţi ani în acele câteva zile în care timpul păruse a se dilata, deşi, concomitent, aveam senzaţia că totul se petrecuse într-o singură clipă.

FLOARE13„Maestre, nu vreau să mă înţelegi greşit. Ştii, eu am defectul ăsta, ca sunt mai mereu nemulţumită. Grădina arată superb şi tare am muncit la ea şi tare mi-am dorit să fie mai frumoasă decât înainte, pentru a nu dezamăgi – pe tine şi pe mine. Astăzi chiar mi s-a părut şi am fost tentată să cred că arată mai frumos aşa, reproiectată de mine. E aranjată altfel, e ceva mai bogată, florile sunt diferite şi poate mai frumoase decât cele care erau înainte, dar… eu nu cred că am făcut aşa o mare treabă. În plus, tu sau oricare dintre cei de la Templu ar fi făcut-o mult mai bine.”
„Sunt de acord, copila mea, cu o parte din ceea ce spui.” Am căscat ochii maaaaaaari, mari.
„Grădina asta, ce este ea, de fapt?”, mă întrebă el.
„Nu ştiu, Maestre. Cum adică, ce este? Viaţă?”
„Exact”, răspunse el. „Grădina aceasta avea, era mai multă viaţă înainte de a fi rearanjată?”
FLOARE1„Nu, nu cred”, răspund eu.
„Are, este acum mai multă viaţă?”, continuă el.
„Nu, nu prea, teoretic nu, nu cred”, m-am bâlbâit eu.
„Exact. Şi dacă nu avea şi nu are, şi nu era şi nu este mai multă viaţă, nici înainte şi nici acum, atunci ce este sau are, diferit?”
„Nu ştiu, Maestre. Acum o simt, nu doar o văd.”
„Du-te liniştită, copila mea, la viaţa ta, în lumea ta. Vei lua decizia sau deciziile corecte.”
„Cum aşa, Maestre?”
„Nu există decizie greşită. O alegere sau alta, un drum sau altul, nu sunt altceva decât instrumentele prin care sufletul tău şi viaţa însăşi, se exprimă. Orice alegere ai face, spiritul tău ştie ce ai de învăţat din ea. Prin urmare, alegerea unei forme sau a alteia prin care viaţa se exprimă nu contează atât de mult precum cred cei care, până la un moment dat, trăiesc printre atâtea scindări de ei înşişi, de natură, de Sursa tuturor lucrurilor, de Soare. Cheia e să nu te identifici cu forma, dar înţelegerea şi apoi integrarea acestei mari şi esenţiale şmecherii”, spuse el zâmbind, „va veni cu timpul. Ştiu că vei lucra. Altfel nu ai fi venit până aici şi nu ai fi rezistat până acum. De fapt, nu te-ai fi integrat atât de bine în ceva ce sufletul tău căuta de mult: tu însăţi. Aceasta e alegerea ta.”
Gradina„Maestre… Crezi TU în mine?”
„Nu răspund niciodată la o astfel de întrebare, şi cu atât mai mult n-o voi face acum.” Se încruntă puţin şi rămase o vreme tăcut. Crezând că l-am supărat, nu ştiam ce să spun. Apoi, mă privi şugubăţ şi, cu un zâmbet irezistibil de Maestru adorabil, îmi spuse: „Şi, să ştii, dintr-un anume punct de vedere, grădina e mai frumoasă decât înainte, iar tu ai un dar al formei, culorii, armoniei şi echilibrului, pe care doar o femeie înzestrată îl poate avea. Era nevoie de ceva energie feminină, aici. Am preţuit-o cu toţii. Foloseşte acest dar şi aranjează-ţi propria grădină.”
Înmărmurită de tot ceea ce mă străbătea prin minte şi prin suflet în clipele acelea, îi spun: „Maestre, şi toată această desfăşurare de forţe, proiectul, grădina, răsadurile, plantarea, replantarea, totul a fost doar ca eu să învăţ…”
FOTO MAESTRUL 2png„Şi ca eu să valorific la maximum darul pe care mi l-ai oferit, prin a-ţi pune la dispoziţie toate condiţiile pentru ca tu să-ţi poţi reaminti cine eşti…”
„Maestre, îţi mulţumesc”, am şoptit eu cu lacrimi în ochi, alunecând uşor în genunchi, la picioarele maestrului şi luându-i mâna între mâinile mele.
„Eu îţi mulţumesc, copila mea”, spuse el cu ochii umezi, ajutându-mă să mă ridic. „Să mergem la masă”.
Ultimele ore petrecute împreună cu Maestrul şi ceilalţi s-au scurs mult prea repede. A sosit şi timpul de a-mi lua rămas bun, lucru pe care l-am făcut, desigur, cu fiecare în parte, inclusiv cu buclucaşul Kimo, pe care chiar l-am sărutat pe frunte, iar el mi-a răspuns ciocănindu-mi uşor nasul. L-am lăsat pe Maestru la final, căruia i-am luat mâna şi i-am dus-o la buze, iar el m-a binecuvântat într-un mod imposibil de descris, imposibil de uitat.
Am plecat cu ochii în lacrimi, dar cu inima sus şi viaţa înainte.
FOTO MAESTRUL 1N-am închis un ochi toată noaptea, dar a doua zi, mi s-a întâmplat în sfârşit: am dormit nu într-unul, ci în ambele avioane. Aveam din nou o încredere în viaţă pe care o pierdusem cu mult timp în urmă. Eram atât de plină de tot ce trăisem în ultima săptămână, de parcă o viaţă de om mi se întâmplase în câteva zile. Cât timp putusem să irosesc! Ce voi face acum? Îmi trebuia ceva timp să-mi reconfigurez traseul. Lucru pe care-l începusem, mai conştient sau nu, mai asumat sau nu. Acum, însă, nu mai aveam de ales. Nu mai aveam de ales pentru că acum ştiam. Înţelegeam. Îmi reaminteam. Tot ceea ce aveam nevoie să mai fac era să integrez şi să acţionez în conformitate. Simplu?? Nuuuuu….. Greu?? Daaaaaa…. Imposibil?? Nuuuuuuuuuu….
La trei zile după întoarcerea acasă m-am dus la birou cu un – parcă – altfel de eu înăuntru. Înţelegeam în sfârşit cât de important e fiecare om, cât de valoroasă e fiecare fiinţă. Iubisem oamenii întotdeauna – atâta cât mă pricepusem – şi, în general, avusesem o mare deschidere faţă de ei şi faţă de problemele lor, dar fuseseră momente şi situaţii grele, critice, în care lucrurile ar fi putut fi mult mai uşoare dacă eu nu aş fi fost ca un arc întins, iar ei, stresaţi de atitudinea mea. Am început să înţeleg că perfecţionismul meu mă ajutase în carieră, dar îmi făcuse rău în relaţii. Am început să evaluez cât de mult sau puţin îmi plăcea ceea ce făceam şi cu cine eram, ce viaţă duceam şi cât de fericită eram.
FOTO17_BLOGAm pus punct unui drum comun care se înfundase, de fapt, de mult. Mă simţeam, după multă vreme, pe calea mea, cu mine şi cu propriile mele forţe. Am înţeles însă că acelui om îi voi purta o afecţiune, o apreciere şi o prietenie veşnică. Mai întâi, pentru că este cu adevărat un om special, mai apoi pentru că nu aş fi fost cine sunt astăzi, dacă el nu ar fi existat în viaţa mea. Am făcut bine, pentru că el, acum, este fericit. Mi-am dorit să fie fericit.
Mi-am oblojit rănile şi mi-am primit în casă şi în viaţă, bărbatul. Acela pe care Zeii, Universul, Soarele, Dumnezeu şi Iubirea mi l-au trimis în cale.
După vreo doi ani, am simţit că treaba mea era terminată în acel loc, la acea companie. Am plecat, dorindu-mi mai mult. Mai mult din şi în interior, precum şi un exterior mai frumos, mai armonios, mai aproape de latura mea sensibilă şi creativă. Am îndrăznit să visez la ceea ce mi-ar plăcea mai mult, mult mai mult, cu adevărat foarte mult, să fac. Ceva ce ar fi ca o flacără, ca o lumină în viaţa mea.
FRUMOSAm început să fac ceea ce îmi place mult, cu adevărat foarte mult. Sunt pe cale de a deveni o lumină în viaţa mea…
Anul acesta am de gând să-mi vizitez Maestrul. I-am scris în acest sens, spunându-i:
„Maestre, tare îmi doresc să te vizitez. Să-mi spui, te rog, dacă vrei să mă vezi şi cam în ce perioadă ai fi mai liber. Mi-e dor de tine şi de grădina noastră, de meditaţiile de seară – sau de zi, de ce nu??!! – , mi-e dor de locurile acelea minunate, de Templu, de energia aceea specială, dar să ştii că nu-mi mai e dor de mine. Grădina mea e mereu în curs de rearanjare, şi chiar dacă se mai abat asupra ei câte o furtună, câte o grindină sau un crivăţ, toate acestea trec şi ea rămâne şi devine din ce în ce mai frumoasă. Ştii cât e de frumoasă?!
Semnat: Maestrul Interior, cu eternă recunoştinţă.”
MAESTRU FRUMOSSFÂRŞIT

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Maestrul – PARTEA a III-a

Publicat de

0

Maestrul – PARTEA I poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/23/maestrul-partea-i/

Maestrul – PARTEA a II-a  poate fi citită la: https://spatiulinimii.com/2014/04/25/maestrul-partea-a-ii-a/

CAL (…) În momentul acela am auzit un zgomot ca un fâşâit înfiorător şi apoi ceva se izbi cu putere de fruntea mea, mă dădu spre spate, şi, ţipând de groază şi căutând cu mâna, în mod reflex, un punct de sprijin în spatele meu, am atins ceva care căzu şi se sparse in zeci de sunete înfiorătoare, iar eu, pierzându-mi de tot echilibrul, am căzut pe ceva tare care se simţea ca o treaptă, moment în care am primit o nouă lovitură ameţitoare, peste obraz, de la ceva mare, cald si păros. „Nu credeam vreodată să sfârşesc aşa, Doamne, scapă-mă!!!!” Chiar atunci, paşi repezi se îndreptau spre mine, îi auzeam şi mă rugam. Deodată, lumina se aprinse şi l-am văzut pe bărbatul care încuiase uşa mai devreme, alergând spre mine. Am început să ţip cât puteam de tare, m-am ridicat şi am luat-o la fugă, timp în care de afară se auzi un sunet de cheie răsucită în uşă, astfel că, schimbând direcţia de alergare, am încercat să mă năpustesc afară. Ajunsă aproape imediat în dreptul uşii, am apăsat clanţa şi am împins uşa cu toată puterea, am deschis-o şi m-am năpustit direct peste aşa zisul maestru care avea ceva foarte voluminos în braţe şi căzurăm amândoi, eu peste el şi amândoi peste niste cutii aflate la uşa Templului. Bărbatul dinăuntru veni spre noi, însă eu m-am ridicat cu gândul de-a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele, dar împiedicându-mă aproape imediat de o tufă de floarea paradisului, am căzut din nou şi am simţit dintr-o dată că nu mai aveam puterea să mă mişc nici măcar un pas. Eram împietrită de groază, dar soarele mă încălzea şi mă ocrotea şi eu îi imploram în gând pe bărbaţii aceia, cine or fi fost ei, să mă lase să mor acolo liniştită, de foame, de sete, de căldură, dar să nu-mi facă alt rău.

INIMA2Ce nebunie!!! Îi auzeam pe cei doi vorbind la câţiva metri de mine, unul dintre ei se îndepărtă pentru scurt timp, apoi reveni la celălat, discutând ceva mai aprins, apoi liniştit. După ceva timp, cel ce se dădea drept Maestru veni spre mine, se aşeză pe jos la vreun metru distanţă şi începu să-mi vorbească blând, rugându-mă să-l ascult cu atenţie, având în vedere că şi lui îi trebuiseră, se pare, ceva timp şi explicaţii, pentru a înţelege ce se întâmplase. Îmi povesti cum plecase el de cu dimineaţă la o renumită seră pentru a alege soiurile de flori şi plante ce urmau a fi sădite în grădină după noul proiect, şi cum, înainte de a pleca, dăduse dispoziţie să fiu anunţată despre meditaţia de seară, pentru a şti cum să-mi planific timpul. „Ce meditaţie de seară, nu înţeleg, la 11 seara?? Ce minciună!!” îmi auzeam un gând ascuţit prin mintea înţepenită şi un fior acut ca un pumnal îmi străbătu pieptul. El continuă cu glas blând, spunându-mi că meditaţia de seară are loc întotdeauna la ora 19.00, şi că, trimiţând după biletul care îmi fusese lăsat în foişor, pentru a-l vedea cu propriii ochi, descoperise prima eroare: a doua cifră de pe bilet semăna foarte bine cu prima cifra, cu 1, deşi cel care scrisese biletul intenţionase, desigur, ca ea să fie 9. După plecarea sa din dimineaţa aceea, pentru că toţi ceilalţi aveau treburi în spatele Templului şi nimeni din afară nu era aşteptat, iar eu aveam intrare liberă prin sala de mese dacă aş fi avut nevoie de ceva, uşa Templului fu încuiată, aşa cum se proceda de obicei în cazuri similare.

MACAWDeşi inima începu să mi se înmoaie la ascultarea poveştii celui ce poate era sau poate nu era Maestru, îndoiala se ţinea bine de mână cu frica uriaşă ce abia îmi străbătuse ca un taifun fiecare părticică din biata mea minte greu încercată. El continuă povestea, cu acelaşi ton blând. „Am înţeles că din cauza acelui 19 ambiguu de pe bilet, tu ne-ai asteptat in Templu la ora 11, la meditatie. Uşa a fost încuiată de Arkin, care nu a avut habar că tu te aflai acolo: nu te-a văzut şi nici nu te-a auzit. Elementul într-adevăr şi mai surprinzător din toată povestea este că Kimo, prietenul meu drag, un macaw uriaş pe care Arkin tocmai îl dădăcea în lipsa mea, a evadat din partea din spate a Templului în care stă de obicei, având poftă, se pare, să dea o tură prin faţă – lucru pe care, dragul de el, îl mai face uneori. E un papagal tare drăguţ şi inteligent, care reproduce orice sunet uman, şi care nu vede pe întuneric, ca şi noi. Cred că v-aţi speriat unul de celălalt. Arkin a venit în căutarea lui şi, auzind zgomote ciudate, a fost sigur că Kimo se lovise de ceva ce căzuse pe jos şi se spărsese, însă când a aprins lumina şi te-a văzut acolo, în starea aceea, a alergat speriat spre tine pentru a te ajuta, neînţelegând nici el de ce te aflai acolo. Ar fi fost mult mai bine să reacţioneze cu calm şi înţelepciune, aşa te-a speriat şi mai tare, în loc să te liniştească. Te roagă să-l ierţi. Mai are de învăţat… Îmi pare atât de rău de tot ceea ce ţi s-a întâmplat, regret că te-ai speriat, pe bună dreptate, atât de tare. Probabil că acum, în aceste momente, ceea ce-ţi voi spune va suna cel puţin ciudat, dar vreau să te asigur că aici eşti cu adevărat în siguranţă.”

FOTO4_BLOGUşor, uşor, lucrurile începeau să se lege. Şi dacă totul era o invenţie? Nu era oare mai bine să-mi iau tălpăşiţa acum, bucuroasă că am scăpat vie, fără să mai caut să înţeleg ceva? Şi totuşi, ştiam că dacă voi face asta, totul s-ar fi risipit în fum; în fum cu gust amar. Nu, trebuia să rămân, să mă lămuresc. După o vreme am acceptat să mă ridic din poziţia aceea imposibilă şi să-l văd pe Kimo. Kimo era un papagal imens!! Nu mai vazusem aşa ceva vreodată! Colorat în portocaliu şi albastru, avea vreo jumătate de metru înălţime, vorbea, fâlfâia, cânta, râdea, ţipa, răspundea, chiţăia şi era într-adevăr un deliciu. În următoarele ore Maestrul însuşi se ocupă de mine până la cel mai mic detaliu; orice lovitură şi zgârietură fizică sau emoţională ca urmare a năstruşnicei întâmplări fură îndelung oblojite. Masa de prânz a fost de asemenea specială, atât prin diversitatea şi mai mare de minuni servite, cât şi prin atenţia şi grija şi mai mari care mi s-au oferit. Curând am ajuns să râdem şi să glumim de cele petrecute, dar o întrebare nouă îşi făcuse loc în mintea mea: de ce? De ce se petrecuse toată acea potrivire de cifre, persoane, context, timp, papagal?… Ce aveam eu de înţeles din asta? Evident, nu că Maestrul nu era maestru şi că toţi acei oameni atât de drăguţi alcătuiau o sectă criminală.

FLOARE15După masa de prânz, Maestrul îmi propuse să mă odihnesc într-un hamac sau în foişor şi să las treaba pentru a doua zi. Am fost de acord, însă l-am rugat ca mai întâi să-mi arate ce cumpărase de la seră. O foarte mică parte din răsaduri fusese distrusă de buclucaşa noastră cădere peste ele, dar, desigur, imensa majoritate era în stare perfectă. Ce minunăţii! Păcat că voi pleca în curând şi nu le voi vedea ajunse la maturitate! Din toate cataloagele pe care le consultasem şi toate discuţiile purtate cu Maestrul, făcusem o listă cu propunerea mea de plante noi, pe care Maestrul urma s-o amendeze după bunul plac. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că toate plantele de pe lista mea se aflau acolo, iar altele, în plus, nu. Dar ce minune să le vezi în superba şi via lor realitate! Pe foarte puţine dintre ele le cunoşteam inaintea pornirii acestui proiect. Mi-am desfătat simţurile printre flacăra Africii, hoya, cinci variante diferite de floarea paradisului, datura, lotus de India, plumeria, amaryllis, digitalis, stapeliade, şi câte şi mai câte… Nu-mi venea să-mi desprind ochii, nările şi inima de ele, dar Maestrul mă povăţui blând să-mi iau câteva clipe de linişte înaintea meditaţiei. M-am îndreptat spre foişorul mare unde mă aştepta un hamac de toata frumuseţea, numai bun de lenevit un concediu întreg în el, gandind la esenţa acestei vieţi, la felul în care Universul aşează şi îmbină oamenii, faptele şi condiţiile spre cel mai înalt bine al tuturor, la opţiunea aproape de neconceput a unei simplităţi atât de înţelepte şi crucial de importante în a-ţi trăi această viaţă.

FOARTE FRUMOSMeditaţia din seara aceea a fost una în care parcă Zei şi Zeiţe şi-au dat mâna şi au coborât printre noi. De parcă Buddha însuşi ne privea zâmbind din colţul de cer al ferestrei… N-aş fi vrut să se sfârşească, n-aş fi vrut să plec, n-aş fi vrut să mai vreau vreodată altceva. Eh…
Înainte de a adormi, m-am gândit la toată întâmplarea ciudată şi hazlie în acelaşi timp, petrecută în ziua aceea în Templu. Era, cred, pentru prima dată când reuşeam să percep atât de clar şi de lucid felul cum frica strânge, comprimă, sugrumă, deformează, alterează – percepţii, situaţii, relaţii, vieţi. Şi cum vedem doar ceea ce suntem pregătiţi să vedem.
În dimineaţa zilei următoare am venit la Templu cu forţe proaspete, radiind de bucurie. Îmi terminasem treaba cu proiectul, dar vroiam să dau o mână de ajutor la plantat. În afară de asta, nu puteam sta departe de locul acela şi, credeam eu, aveam nevoie de ceva pentru a-mi justifica în continuare prezenţa fără a profita de bunătatea acelor oameni. Şi chiar credeam că două mâini în plus contează, deşi grădina era imensă şi răsadurile umpluseră vreo trei camioane. Dar eu vroiam să văd rezultatul finit înainte de a pleca. Şi nu mai aveam decât două zile până la nesuferita mea întoarcere acasă.
FLOARE11Când am ajuns, aproape toată lumea planta flori, doar Maestrul, cu planşele şi ruleta în mâini, şi Arkin, cu ţăruşii, finalizau trasarea ultimelor parcele ce urmau a fi plantate. Tufele ce trebuiau mutate conform proiectului, erau deja în noile poziţii, iar marea majoritate, cele care trebuiau relocate în grădina din lateralul Templului, acolo unde erau odăile, bucătăriile, spălătoriile şi cămările, erau deja replantate. Doamne, oare oamenii aştia n-au dormit deloc? M-am îndreptat grăbită spre ei şi am rezistat cu graţie protestelor lor. „Dacă pot să mănânc împreună cu voi, pot să şi muncesc împreună cu voi, sau nu? În plus, acesta e şi <copilul meu>, nu-i aşa?” Adevărul era că îmi prindea tare bine nişte muncă fizică, îmi mai purifica mintea de aiureli şi-mi mai curăţa cotloane pline praful greu al unor amintiri prea amare şi prea vechi. După masa de prânz am fost aproape obligată să mă odihnesc o oră, dar apoi am muncit până la meditaţie. După aceea, Maestrul m-a suit într-o maşină şi m-a expediat cu grijă la odihnă, spunându-mi că a doua zi nu mă primeşte mai devreme de ora 12.00.

SUPERBÎn seara aceea tare mi-a fost greu să adorm. Îmi era, parcă, peste poate să plec de acolo şi îmi dădeam seama cât de dificil îmi va fi să mă întorc la viaţa din care evadasem pentru câteva zile. De fapt, mi se părea realmente imposibil. Mă perpeleam în pat şi îmi doream să vină o mare furtună, o mare ploaie, o mare ceva care să anuleze toate zborurile pentru cel puţin o săptămână. „Dar stai puţin, de ce să vină o mare furtună, sun la firmă, le spun că am nevoie să mai lipsesc o săptămână, o sun pe prietena mea de la agenţie…” „Aşa, şi pe urmă? Doar n-o să rămâi la nesfârşit aici!” „De ce nu??” „Pentru că ai nişte responsabilităţi. Şi pentru că va veni un moment în care nu-ţi va mai fi de ajuns ce este aici. Şi momentul ăla e mai aproape decât crezi. Du-te, ia cu tine comoara descoperită aici, fă-ţi ordine în viaţă, şi apoi vei şti ce ai de făcut. Mai întâi de toate însă, descoperă cine eşti.” Eu cu cine vorbesc acum??… Mai e cineva aici??  CONTINUAREA: Maestrul – PARTEA a IV-a poate fi citită la https://spatiulinimii.com/2014/05/21/maestrul-partea-a-iv-a-ultima/

Dacă ţi-a plăcut această poveste, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!