În seara aceea, pentru puţin, timpul s-a oprit. Inimile au fost împreună, atunci, pentru eternitate.
De cântecul surd al neputinţei nu s-ar fi auzit, aş fi fost goală, despletită şi tremurândă sub lumina Lunii.
Şi ţi-aş fi spus:
Iubeşte-mă, iubeşte-mă mult, sau măcar puţin.
Acoperă-mi ochii şi pântecul şi coapsele cu răsuflarea ta, cu inima ta.
Adulmecă-mă, soarbe-mă, fă-mă a ta şi nu-mi mai da drumul.

Dar cântecul neputinţei s-a auzit, sumbru, greu şi deplasat. A pornit timpul oprit de mirarea minunii noastre şi ne-a trimis.
Pe fiecare, la locul lui.
Pe fiecare, în drumul lui.
Pe fiecare… la dragostea lui.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!