Noaptea în care noi şi Cerul am fost împreună

REVELION 2014 1

Cu dulce unduire a trupurilor ne-am îndreptat către serbarea Cerurilor dintre ani. Zâmbete în priviri, prieteni dragi, rochii frumoase, speranţă în inimi, lumini licărind prin dansuri romantice.

Un nou început, o nouă linie de destin. Pentru toată lumea, la alegere. Conştientă. Asumată. Iubită şi deja împlinită.

…Şi când ceasul a bătut ultima secundă a trecutului şi prima a începutului, Cerul s-a desfăcut în milioane de lumini stelare, portocale de foc, lumini de perle, rubine şi diamante, trimise peste genele ochilor închişi şi petalele inimilor deschise.

REVELION ARTIFICII

Noi nu am atins cu privirea acel spectacol măreţ, pentru că am rămas îmbrăţişaţi pe ringul de dans, singuri, trăind pentru câteva clipe Veşnicia, Unicitatea, Bărbatul şi Femeia, Unimea  şi Lumina.

Totuşi, cred că am fost dintre cei ce au vazut spectacolul cel mai bine, pentru că Cerul a trimis lumini din acelea ce se arătau mai ales zâmbetului ochilor închişi, fiinţelor două sau mai multe într-una singură, buzelor împreunate, lipite, pecetluite de Clipa fragedă a Iubirii create din nou, şi din nou, şi din nou, de la Început.

REVELION 2014 2

Astfel am păşit pe linia temporală 2014, care se întâmplă, se va întâmpla şi de fapt s-a şi întâmplat deja – pentru cine are ochi să audă, urechi să vadă, inimă să ştie şi minte să fie infinită. Adică, pentru noi toţi, Dumnezei ce-am hotărât să ne dăm voie să fim Ceea Ce Suntem.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

În Cer m-am născut, mai întâi

FOTO151

Dimineaţa mi-a făcut cu ochiul spre cele două pisicuţe care torceau de zor la picioarele patului. Mi-am ridicat ochii spre Cerul de taină al dorinţelor neîntâmplate încă şi, cu gândul la cei ce mi-s dragi, m-am îndreptat spre laboratorul magic al minunilor mele culinare, delicate încântări pentru aceia care îmi fac bucuria să existe în viaţa mea.

Mi-am pregătit cafeaua cu lapte şi m-am aşezat cu gândurile, visurile şi ceaşca lângă fereastra din bucătărie. În timp ce luam ceaşca pentru a sorbi din licoarea parfumată, până să apuc s-o duc la buze, un miracol s-a petrecut: o rază de soare a ţâşnit neaşteptat, veselă şi grăbită să-mi lumineze cafeaua cu lapte, ochii şi inima.

Am privit nedumerită spre fereastră, întrebându-mă cum se făcea că soarele batea în fereastra mea la acea oră dintr-o zi de noiembrie în care bucătăria mea era de obicei umbrită de casa din faţă?

Un fascicul de lumină solară se reflecta puternic într-una dintre ferestrele mate ale casei vecine, într-un moment al zilei când soarele abia dacă ajungea pe o bucăţică din zidul casei, nicidecum în dreptul vreuneia dintre ferestrele de la etajul superior, aflat cu două niveluri desupra bucătăriei mele…

N-am mai pierdut timpul cercetând minunea, ci l-am folosit traind-o. Mi-am savurat cafeaua cu lapte amestecată cu auriu jucăuş, şi gândurile de iubire tocmai întâmplate. Soarele venise pur şi simplu să-mi spună Bună dimineaţa, să-mi alunge norii zilei precedente şi să-mi aducă aminte de ceea ce nicio clipă nu aş vrea să mai uit, că mai presus de îndoială, de cuvinte, de reguli, de tipare, de calcule şi de logică, în Cer m-am născut, mai întâi.   

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Ce bine că nu m-am trezit de tot

FOTO70

Cu glas lăuntric de copil m-am trezit din somn ca un lujer înalt căutând răsăritul.

Mi-am aşezat cu mirare tălpile goale pe iarba moale – ah, ce senzaţie – întrebându-mi somnul cum se făcea oare că patul din odaia mea ajunsese odată cu mine în mijlocul pădurii şi al verii.

Până să mai ridic spre Cer şi alte întrebări, câteva păsări albe veniră şi mă prinseră în dansul lor zburător, câţiva cocostârci se alăturară şi ei timid, triluri vesele se auzeau în cor dinspre câţiva copaci frumoşi şi semeţi, roiuri de gâze zburdalnice veniră şi ele în mare viteză, deschizând calea unui superb stol de rândunele, vreo trei veveriţe şi câţiva iepuraşi veniră şi ei şi, în curând, toată pajiştea din mijlocul pădurii vuia de ţopăieli, învârtituri, loopinguri înaripate, scăldate de Soarele care lumina din ce în ce mai bucuros la vederea dansului şugubăţ de făpturi amestecate şi contopite cu vara, cu iarba, cu copacii, cu cântecul, cu Cerul şi cu mine.

Copil fiind în sinea mea în mijlocul acestei petreceri, unde nimic şi nimeni nu mai era ne-la-locul-lui, unde nimic nu mai era greşit, unde întrebările nu se mai iţeau din moment ce totul era atât de simplu, şi unde timpul nu mai curgea din moment ce inima cunoştea numai bucuria, am (re)cunoscut lumea toată aşa cum o ştiam: o casă a luminilor în zbor.

Nu ştiu cât a durat petrecerea noastră timpul nu exista acolo dar m-am trezit din nou. Mi-am aşezat cu mirare tălpile goale pe covorul alb şi moale, întrebându-mi somnul cum se făcea oare că patul şi cu mine eram din nou în odaia mea?

Până să mai ridic alte întrebări spre Cerul de dincolo de fereastră, câteva păsări albe, câţiva cocostârci, câteva rândunele, vreo trei veveriţe şi câţiva iepuraşi începură să ţopăie de mama focului prin pat, pe covor, pe pervazul fereastrei.

„Aha, am înţeles”, mi-am zis. „Nici acum nu m-am trezit de tot”, dar, vai, ce bine!! Ce bine că nu m-am trezit de tot din cel mai adevarat adevăr din câte există. Păi nu unul dintre iepuraşi mă luase cu el de mână acum ceva timp când cerul de deasupra-mi se întunecase şi mi se părea că nu voi mai găsi niciodată drumul spre răsărit? Păi nu vreo cinci, şase rândunele mi-au ţinut, cu forţa, lecţii de zbor, când eu eram sigură că nu mai puteam decât să mă târăsc pe veşnicie? Oare nu cele trei veveriţe mi-au arătat cum poţi urca din prăpăstii, cum să te caţeri şi să ajungi la umbra unui arbore prietenos, şi oare nu păsările albe au adus, cu multe intervenţii, un vultur uriaş, care m-a purtat pe aripile sale vreme de mai multe luni la rând în care am simţit, reamintindu-mi, mireasma de foc sacru prinsă în penele lui?…

„Ce bine că nu m-am trezit de tot”, mi-am zis.

Adică, ce bine că, de fapt, în sfârşit, am început să mă trezesc.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Am păşit nepregătită într-o toamnă târzie

FOTO_Toamna


      Într-o toamnă târzie care îşi răsfira indiferentă pletele de vânt şfichiuitor şi stropea cu parfumul ei îngheţat, de stropi încă lichizi, peste frunţile fierbinţi, am păşit, nepregătită, pe un drum imposibil de ocolit, imposibil de ratat, atat de mult cerea să facă parte din mine.

Am păşit nepregătită, deşi drumul îl schiţasem, desenasem, definitivasem, colorasem în gânduri şi-n inimă cu mult timp înainte.

I-am dat drumul. Lui. Ştiam că va fi greu, dar aveam să aflu de la fiecare clipă ce a urmat în anii care au venit că desenasem atât de prost…

În anii ce-au venit cu multe vieţi de suferinţe absurde şi abstracte, cu toată puterea rămasă, l-am primit. Pe el. Pe celălalt.

Scriu într-o toamnă timpurie ce-mi picură lacrimi îngheţate pe piele şi-mi dezgoleşte inima de văluri adunate peste timpul noului meu drum.

Hmmm… Sunt mai aproape de mine, de tine, de voi. Am zburat cu aripi de fluture portocaliu de multe ori deasupra mării aşternute de Cer la picioarele mele. M-am întâlnit cu pescăruşi ce-mi admirau frumuseţea şi iubirea pe care o primeam şi o dăruiam. Câteodată mă îndrăgostesc de fiinţa-mi pură şi extinsă peste toată lumea de păsări, oameni, lacuri, flori şi fiori…

Şi cine ştie ce frumuseţi voi mai experimenta şi voi mai integra în zborurile mele pe aripi de vultur ridicat din negura cea mai adâncă a disperării celei mai negre, din focul ceresc al inimii călătorind spre sine…

Scriu într-o toamnă care îşi răsfiră prematur şi indiferent pletele de vânt şfichiuitor şi stropeşte cu parfumul ei îngheţat, de stropi încă lichizi, peste fruntea caldă şi parfumată.

A meritat.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

M-au întristat câteodată Surorile mele

IMAG0705

M-au întristat câteodată surorile mele, Zeiţe dragi trimise de Cer direct în inima mea, amazoane construindu-şi cu trudă trăirea între Cer şi Pământ, sfinţindu-şi paşii cu lacrimile grele ale nopţilor negre ale sufletelor lor.

Uneori eu mi-am întristat Surorile. Pe cea mai bună soră a mea am întristat-o şi cea mai bună soră a mea m-a întristat, poate, câteodată, aşa de mult, încât mi-am simţit şi i-am simţit, direct pe inimă, toate lacrimile noastre curse vreodată, amestecate, timp de mai multe zile-lumină.

Uneori eu mi-am întristat Surorile, alteori ele m-au întristat în chip nedrept, dar Surorile mele sunt flăcări rupte din Soare şi aduse de Cer direct în viaţa mea, în calea mea, în fiinţa mea.  

Şi focul sacru în jurul căruia dansat-am toate împreună, renăscându-ne una pe cealaltă şi pe noi însene, contopindu-ne, şi care ne-a trimis în zbor pe aripi de vultur, ne cheamă mereu, ne aduce mereu mai aproape, şi mai aproape, până ce toate negurile şi hăurile grele ale tristeţilor şi durerilor ancestrale pe care ştim să le purtăm, deseori, cu graţie regală, se vor fi risipit, încetul cu încetul, în neantul din care au venit, iar noi vom rămâne torţe ale iubirii Cereşti, plutind uşor, împreună, pe un drum al puterii din Lumină.

Chiar dacă mi-am întristat Surorile, sau ele m-au întristat pe mine, acelaşi cântec îngeresc îl cântă în cor inimile noastre atunci când ne unim mâinile calde şi trudite în jurul focului sacru ce ne-a fermecat întotdeauna şi ne-a adus iarăşi împreună, cuprinzându-ne iremediabil în dansul lui de flăcări în formă de pene şi scântei în formă de inimă.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Era într-o vară, departe (Finuţei mele dragi)

FOTO40

Era într-o vară departe în timp, când drumul spre culmi, hăuri, trecători şi prăpăstii abia îmi începea. Lumina soarelui blând îmi mângâia obrajii şi îmi aduc aminte de prietena mea şi de liniştea aceea indescriptibilă, irepetabilă, dintr-o poiană aflată în vârful unui deal înalt ce mărginea un lac de o claritate tulburătoare. Din când în când, din satul de la poalele dealului, se auzea ca prin vis sunet de talăngi, iar o adiere abia perceptibilă ne primenea frunţile şi ne apropia inimile într-o contopire mult mai veche decât ne puteam aduce aminte atunci.

Acolo, sus, parcă lumea încremenise în splendoare. Şi, acolo, în liniştea copleşitoare, în albastrul atât de aproape al cerului, în învăluirea mătăsoasă a ierbii, în anii mei fragezi şi în ochii verzi ai prietenei mele, am găsit perfecţiunea. Cred ca am ştiut cumva, atunci, că un moment ca acela nu putea fi repetabil…

Am trecut apoi multe furtuni şi viscole, veri întregi sau înjumătăţite, ierni nesfârşit de îngheţate, iubiri neîncepute sau neterminate, căderi în genunchi însângeraţi şi ridicări în atele, şi multe, foarte multe depărtări de prietena mea… A trecut şi timpul plecărilor şi revenirilor ei, a venit şi timpul plecării mele.

De mult nu-mi mai este dor de ea, decât poate atunci când îmi este dor de prospeţimea aceea a începuturilor de prime drumuri. Până acum ea nu s-a mai întors, de când ochii ei verzi au uitat să privească întreg. Aş chema-o acum, între toate surorile mele, Zeiţele mele, purtătoare de doruri cereşti, îmbrăţişând Pământul cu graţie, aş chema-o în dansul nostru purtător de lumină şi de mereu noi înţelesuri, aş chema-o în urcuşul nostru, mereu spre un alt vârf de munte, spre un alt vârf de deal, spre o altă şi mereu nouă poiană… Dar de câte ori am încercat să-i mângâi inima şi s-o invit să traverseze râul, nu a îndrăznit să păşească…

Aşa că mi-am aşezat mâinile pe inimă, mi-am îndreptat ochii spre Înalt şi i-am şoptit în taină: Nu ai de ce să fii iertată şi nu ai ce să ierţi, aşa cum niciunul dintre noi nu are, astfel că îţi poţi îndrepta oricând paşii spre viaţă, oricare ar fi râul pe care ar trebui să-l traversezi! Inima îţi va lumina drumul spre focul sacru al reîndrăgostirii de tine!

…Nu ştiu dacă ea m-a auzit, dar ştiu sigur că inima ei cunoaşte drumul spre Lumină. Nu are nevoie decât de încă puţin timp…

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Am întâlnit femei din Cer, am întâlnit bărbaţi de pe Pământ

FOTO42

Am întâlnit femei din Cer, şi dulce şi senină ne-a fost apropierea. Surori trimise în chip de prinţese, împărătese, războinice, preotese înţelepte, foste sclave ale propriilor neputinţe închipuite, căutând lumea înlăuntrul lor şi dăruind în jur preschimbarea, răsturnarea, provocarea, explorarea. Minunate întâlniri, cu feluri anume de atingere a inimilor, cu lacrimi din zâmbete, pene de vultur şi scântei de foc sacru.

Am întâlnit bărbaţi de pe Pământ, şi suavă, dulce, furtunoasă, în cumplită şi grea îndrăgostire sau totală neiubire ne-a fost uneori apropierea. Bărbaţi trimişi în chip de falnici cavaleri, cutezători purtători ai nemuririi pământeşti, temători şi obosiţi sub armura grea, dar iuţi şi zburători ca săgeata în înaltul Cerului. Cu ei am descoperit iubirea de foc, iubirea ce doare, iubirea ce leagă şi dezbină, într-o înfrăţire primară, dar esenţială, cu Pământul.

Atunci nu am înţeles.

Am întâlnit femei din Cer ce căutau bărbaţi din Cer, am întâlnit bărbaţi de pe Pământ ce căutau femei de pe Pământ. Şi le-am chemat pe toate şi i-am chemat pe toţi la o mare şi sălbatică Sărbătoare, pe o pajişte cu iarbă răcoroasă, împrejmuită de copaci ireal de albaştri în puterea Lunii, cu stele căzătoare prinse-n norii întunecat-azurii şi dantele de licurici sclipind voios printre frunzele nopţii.

Când dansul s-a încins în jurul focului solemn din mijlocul pajiştei, şi trupurile din Cer dansau pământesc, iar trupurile de pe Pământ dansau îngeresc, într-o contopire atât de înaltă, de sublimă, perfectă şi eternă, Cerul şi Pământul s-au reîndrăgostit, pentru a mia, mia, mia oară, iremediabil, unul de celălalt.

Şi am plecat de la Sărbătoare de mână cu bărbatul meu de pe Pământ, mulţumind Cerului că voi învăţa, în sfârşit, de la bărbatul meu, să împlinesc lucrul pentru care am venit Aici: să fiu din Cer şi să trăiesc pe Pământ. 

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Am poposit la marginea lumii

FOTO57

Am poposit la marginea lumii când cerul apăsa cu plumb pe inimă, vântul şuiera depresii şi tu vroiai să fii doar o amintire a iubirii neîntâmplate destul.

Am poposit la marginea lumii şi toţi ochii prietenoşi dispăreau rând pe rând, deşi pe mulţi dintre ei îi învăţasem, altădată, să zâmbească.

Am poposit la marginea lumii şi eram atât de singură. Cum altfel aş fi putut înţelege?!…

La marginea lumii nu puteam, nu ştiam, nu înţelegeam cum, unde, de ce, cu cine să merg. După o vreme însă, am pornit. La început am încercat să mă târăsc pe poteci cunoscute, deşi acea cădere de inimă în abis nu fusese trăită până atunci.

M-am târât multe zile şi multe nopţi, înapoi, spre drumul pe care ajunsesem acolo, la marginea fără vreun zâmbet, fără vreo pasăre, fără vreun răsărit.

M-am târât un timp fără de clipe, încercând să urc abisul pe poteca pe care executasem o cădere liberă… Până ce m-am ostenit atât de rău, până ce totul a devenit atât de vag, dar atât de dureros şi atât de fără sens, încât mi-a fost totuna. Totuna dacă urc, stau, cobor, zac sau mă târăsc. Nu mai ştiam cine sunt şi nici nu mai aveam puterea să vreau să ştiu…

…Până ce inima a răsărit. S-a aprins, s-a ridicat, a spart zidurile în care fusese ferecată, a dat deoparte mantiile de vreme bună şi de vreme rea, patimile, îndoielile, şi, aşa, sângerândă, dar mai vie decât se ştiuse până atunci, m-a prins de mâini. M-a ridicat, mi-a aşezat picioarele pe pământ, pe pământul din josul cel mai de jos al abisului, şi m-a ajutat să păşesc. Era cald, pământul acela era cald–călduţ, apoi a devenit fierbinte, incandescent, în timp ce o scară tocmai cobora din Cer, o scară ce părea firavă, ca dintr-o sfoară subţire. Şi pământul incandescent pe care tălpile mele începuseră să-l iubească mi-a dat forţa şi curajul de a prinde scara subţire cu mâinile, începându-mi urcarea din abis. Şi fiecare treaptă ca de sfoară a scării venite din Cer pe care păşeam, se preschimba într-o treaptă solidă de piatră blândă şi caldă. În timp ce urcam în felul acesta pe scara ca de sfoară, prindeam şi mai mult curaj, şi curând mi-am dat seama, sau poate eu am plăsmuit aşa, că urcasem o distanţă mult mai mică decât aceea pe care o căzusem… şi iată-mă ieşită din abisul de la marginea lumii, într-o pajişte frumoasă, sub un cer ce abia aşteptase să mângâie inima, lângă un pârâu lin-curgător…

Acolo m-am oprit puţin ca să-mi trag răsuflarea (căci drumul adevărat abia îmi începuse), m-am întins în iarba crudă, am sărutat pământul din care şi ea, şi eu, veniserăm, mi-am plecat fruntea în faţa Cerului ce-mi trimisese Soarele in formă de inimă şi în faţa Soarelui ce-mi trimisese razele în formă de scară, şi m-am botezat în apa pârâului lin-curgător.

Apoi mi-am plecat fruntea în faţa ta şi ţi-am mulţumit pentru că ai vrut să fii doar o amintire a iubirii neîntâmplate destul, pentru ca eu să nu fiu doar o amintire a propriei mele neiubiri.  

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Da, vreau să mă căsătoresc cu tine

FOTO52

Da, iubite, vreau să căsătoresc acea femeie care sunt acum, în această etapă a vieţii mele, cu acel bărbat care eşti acum, în această etapă a vieţii tale.

Da, vreau să dăm o întrupare lumească şi cerească iubirii care nu ne leagă, ci ne aduce împreună.

Da, vreau să ne creştem împreună fiinţele, astfel ca totalitatea fiecăreia, înţeleasă în această etapă a vieţii noastre, să fie doar flacăra unei lumânări care, pe parcurs, va aprinde lumina în toate odăile Pământului.

Da, iubite, vreau să fim împreună părinţii creaţiei noastre minunate, fiinţa cea mai importanta dintre noi trei: relaţia noastră.

Da, iubite, vreau să te sprijin în călătoria ta spre mine, pentru ca tu să poţi ajunge cât mai uşor la tine.

Da, vreau să te sprijin în călătoria ta spre mine,  pentru a putea descoperi şi pentru a putea fi, mereu şi mereu, o altă cea mai înaltă şi mai autentică versiune a ta şi a mea.

Da, vreau să te primesc în întreaga-mi arhitectură Om-Dumnezeu şi îţi dăruiesc drepturi depline în a păşi oriunde doreşti, oriunde priveşti, rugându-te să mă înveţi ceea ce încă nu ştiu despre mine.

Da, iubite, în această etapă a vieţii mele vreau să-ţi fiu femeie, şi îmi doresc să mergem pe acelaşi drum atâta timp cât vom avea înţelepciunea, cutezanţa şi dorinţa de a-l construi şi parcurge împreună.

Da, iubite, vreau să mă căsătoresc cu tine pentru că vreau să-ţi amintesc mereu de aripile care te pot purta în cele mai înalte ceruri ale fiinţei tale, în cea mai deplină libertate pe care, azi, noi doi, ne-o putem sau nu, imagina.

Da, iubite, vreau să mă căsătoresc cu tine pentru o zi sau pentru o Eternitate, după cum femeia care voi fi într-o altă etapă a vieţii mele şi bărbatul care vei fi într-o altă etapă a vieţii tale, vor şti să iubească.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Din ploi erau ochii mei, odată

FOTO18_BLOG

Din ploi erau ochii mei odată, nu demult, când toamna călca brutal peste vara şi soarele meu.

Din picături sărate ca marea îmi era inima odată, nu demult, când vântul schilodea copacii şi-mi fura toate frunzele şi toţi pescăruşii.

Dar într-o seară care muşca deja din lumina verii mele, un pescăruş obosit şi rătăcit a poposit în grădina mea întunecată de toamnă. Nu ştiam ce să fac, aşa că l-am poftit înăuntru, i-am pregătit o baie călduţă şi sărată în care am adăugat spumă de mare, ceva nisip şi scoici adunate de prin toate verile mele, am aşezat o lumină caldă dintr-un vechi lampadar auriu, i-am pregătit o masă cu bucate alese pentru gustul lui de pescăruş, şi am aşteptat.

În timp ce mă gândeam că poate vara nu-i doar o plăsmuire de anotimp venind şi plecând în ritmul derulării anotimpurior, i-am văzut ochii sclipind de bucurie, s-a-nălţat în cer, a coborât în picaj spre apa inspumată, a plutit pe deasupra-i, s-a înfruptat din bucatele pregătite anume, mi-a zâmbit cu ochii lui de pescăruş şi şi-a luat zborul, lăsându-mă cu vara ce mi-o dăruise în mijlocul toamnei.

Nu a mai trecut pe la mine de atunci, sau poate a mai fost dar nu m-a găsit acasă, dar dacă ar veni în toiul toamnei, m-ar găsi cu vara şi cu soarele meu încălzind frunzele verzi, cu briza sărată în nări şi inima plină de multe veri ce vor să fie.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Te rog frumos să mă ierţi – pentru V.

FOTO37

Te rog frumos să mă ierţi pentru că am păşit atât de nesigură pe drumul nostru împreună, fragedă şi împărtăşită inconştienţă în privinţa minunăţiei din propria-mi şi propria-ţi fiinţă!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că nu am ştiut că drumul nostru împreună, pe care îl doream până la Eternitate, avea un scop mai înalt, mereu mai înalt, pregătit de Îngeri, de Ceruri şi de fiinţele noastre adevărate şi înaripate!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că te-am coborât în lumea mea de îndoieli, neputinţe, răni, vanităţi, primitive iluzii, şi că m-am lăsat dusă în propriile noastre tenebre, amestecate, îngropate, dezgropate, înnămolite!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că n-am ştiut să învâţ din Iubire decât cu fiecare crucială clipă în care ai plecat, am plecat sau te-am lăsat să pleci!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că nu am reuşit să-nvăţ să-ncep a mă iubi pe mine şi pe tine decât după ce ne-am zguduit reciproc vulnerabilităţile într-un dans crud, întinat şi ireversibil al unei amare suferinţe!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că nu am ştiut să fiu femeia ce ai fi vrut să fiu şi pentru că nu am putut să văd bărbatul autentic, liber şi frumos, dincolo de neguri, războaie şi patimi!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că acum sunt Femeia din mine, albă pasăre măiastră, şi cu preţul neîmplinirilor şi amarurilor tale!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că te-am iubit doar atât cât am putut, până la Cer şi până la Pământ, dar doar atât cât am putut!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că eşti bărbatul împlinit de astăzi, falnic şi semeţ arbore rar, şi cu preţul tenebrelor în care eu te-am adâncit!

Te rog frumos să mă ierţi pentru că nu am învăţat mai curând că tu, Zeu, şi eu, Zeiţă, coborâţi pe Pământ spre a experimenta totalitatea, nu ai, nu am, şi niciodată nu va fi, ceva de iertat!

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

My name is Maria

FOTO38

Suflet de Femeie înrobit cu lanţuri grele în temniţe de foc, cu mâinile sfinte întinse spre Cer şi inima udă de râuri sărate, încă binecuvântând răsăritul…

Mi-am scris tăcerea în faţa Zeiţelor Lumii, începând cu Cea Dintâi, căci Ele, mărite în nesfârşita lor blândeţe şi iubire, revoltă şi durere, supunere şi îndurare, mi-au aşternut Calea, pentru ca pe mine să mă doară mai puţin, pentru ca mie să-mi fie mai uşor să iubesc, pentru ca eu să fiu mai nesupusă, mai liberă şi mai cutezătoare…

Cine sunt eu să nu-mi plec obrazul şi inima la pământul călcat de Ele?… Marie – Sfântă între Sfinte – , străbunică, bunică, mamă… Cine sunt eu, să nu ştiu că fiecare tresărire a inimii mele este deja mai blândă, mai protejată, mai înţeleaptă, datorită Lor?

Cine sunt eu ca să nu ştiu că fiecare patimă şi fiecare dezlegare este înscrisă în ADN-ul meu de către sufletul şi mâinile Lor?

Precum şi eu aştern Calea, împreună cu tine, prietena mea, Sora mea, Mariilor ce vor veni… Până ce Toate, de la Începuturi şi până în Eternitate, vom fi UNA: Mama mea, Sora mea, fiica mea, eu, Maria.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Mi-am scris senzualitatea pe inimă (dragelor mele prietene şi tuturor surorilor mele din această lume)

FOTO22_BLOG

Mi-am scris senzualitatea pe inimă şi am pornit în căutarea falnicului Cavaler ce avea să preţuiască ansamblul ca pe o comoară rară.

Surorilor mele Femei le-am spus că n-am nevoie de nimic mai mult pentru reuşita călătoriei mele, şi ele m-au crezut.  

Şi am întâlnit şi am găsit cavaleri cu marea în plete şi cerul în ochi, cavaleri cu inimi curate şi minţi luminate, cu dor în rărunchi şi în priviri…

I-am iubit pe câţiva dintre ei şi câţiva m-au iubit pe mine…până ce tenebrele mele şi ale lor nu s-au mai potrivit…

Aşa că mi-am luat inima în devenirea mea de Femeie şi mi-am redefinit senzualitatea aşternută cândva cu litere arzânde. Am remodelat-o într-un amurg de nisip călduţ şi valuri spărgându-se de malul unui dor mai mare…

Mi-am luat Inima, senzualitatea şi devenirea şi am pornit în căutarea Femeii din mine, între Cer şi Pământ, Înger şi demon, sfinţenie şi păgânătate.

Surorilor mele Femei le-am spus că n-am nevoie de nimic mai mult pentru reuşita călătoriei mele, şi ele m-au crezut. 

Şi am întâlnit şi am găsit atâta frumuseţe în zborul meu pe Cer, atâta sacră lascivitate şi întinată curăţenie a inimii, atâta jind şi dor de ceva mai înalt, şi mai înalt, şi mai aproape…

Şi mi-am luat inima, în expansiunea ei vizionară, şi am plecat mai departe, fără să mai spun ceva, cuiva…

…Şi m-am întors cu inima, senzualitatea, devenirea şi Femeia din mine, şi m-am aşezat. Ostenită, puţin tristă, puţin înlăcrimată, dar primenită şi neînfricată, mi-am aşteptat Surorile. Când Cerul le-a călăuzit paşii spre mine, le-am primit cu o inimă de o mie de ori mai mare decât o ştiau, şi le-am spus: EU SUNT, iar ele, dragele, m-au crezut. La rândul lor, aflaseră.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Sky is the limit

DSCF8933

Băut-am hulpav din licoarea Zeilor de atâtea ori şi cu atâta nonşalanţă, de parcă Porţile Cerului se deschiseseră pentru mine şi nu aveau să se mai închidă niciodată.

De parcă totul era desenat pentru mine, iar eu eram aici ca să mă înfrupt din darurile cereşti, fără a şti ce beau, ce respir, ce sunt.

Când Porţile Cerului au părut a se închide fără motiv şi fără preaviz, iar fluturii albi ce-mi aduceau licoarea fermecată nu au mai venit, a trebuit, am hotărât, să mă arunc în mare şi în râu fără să ştiu să înnot, întâie lecţie de ciudat joc de-a viaţa-moartea, fără instructor, fără plută, fără maluri.

Nici acum prea bine nu ştiu să înnot, dar ştiu că apa e mai inteligentă decât mine, aşa încât, pe măsură ce învăţ că pot să înnot, eu curg cu ea, iar ea cu mine, ţinându-mă la suprafaţă în palmele ei. N-am mai căutat de mult maluri, şi-apoi fluturii albi vin din când în când în vizită, ştiind că am învăţat deja să ştiu că pot să-mi iau singură licoarea fermecată.

Şi totul e un farmec, pentru că fiinţa-mi sacră dinlăuntru-mi are nelimitat acces la Porţile Cerului, la licoarea Zeilor, la dansul pe apă, precum trupu-mi firav, dar puternic, păşeşte azi mai hotărât şi mai senin pe umbre, pe soare, pe furtuni.

Şi când îmi voi aminti pe de-a-ntregul fiinţa nelimitată dinlăuntru-mi, voi şti că Porţile Cerului nu s-au închis şi nu s-au deschis niciodată.

Pentru că Cerul nu are porţi, aşa cum eu însămi nu am, decât dacă eu le plăsmuiesc în noaptea rece de uitare a nelimitării mele Dumnezeieşti.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Am învăţat de la Dragoste să spun DA

FOTO20_BLOG

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când roua ierbii de mai mi-a revelat o taină mult mai mare decât lacrima din colţul buzelor mele.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când pasărea cea neînfricată mi-a adus în zborul ei pe Cer o altă dimensiune decât aceea a privirii mele pierdute.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când m-am iubit mai mult cu omul care a plecat, decât cu cel care ar fi rămas.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când mâna sfântă, oferindă, a Mamei mele, mi-a arătat un Univers mai nesfârşit decât tristeţea veche a ochilor privind în urmă.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când omul care a venit şi nu a mai plecat şi-a arătat zâmbetul ochilor mei înceţoşaţi şi furioşi de atâta uitare a bucuriei.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA atunci când prietena mea m-a învăţat că ochii ei şi ochii mei formează o singură inimă.

Am învăţat de la Dragoste să spun DA, iar roua ierbii de mai, pasărea cea neînfricată, omul care a plecat, mâna Mamei mele, omul care a rămas şi ochii prietenei mele m-au învăţat s-o fac şi atunci când spun NU.

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!