Am poposit la marginea lumii

FOTO57

Am poposit la marginea lumii când cerul apăsa cu plumb pe inimă, vântul şuiera depresii şi tu vroiai să fii doar o amintire a iubirii neîntâmplate destul.

Am poposit la marginea lumii şi toţi ochii prietenoşi dispăreau rând pe rând, deşi pe mulţi dintre ei îi învăţasem, altădată, să zâmbească.

Am poposit la marginea lumii şi eram atât de singură. Cum altfel aş fi putut înţelege?!…

La marginea lumii nu puteam, nu ştiam, nu înţelegeam cum, unde, de ce, cu cine să merg. După o vreme însă, am pornit. La început am încercat să mă târăsc pe poteci cunoscute, deşi acea cădere de inimă în abis nu fusese trăită până atunci.

M-am târât multe zile şi multe nopţi, înapoi, spre drumul pe care ajunsesem acolo, la marginea fără vreun zâmbet, fără vreo pasăre, fără vreun răsărit.

M-am târât un timp fără de clipe, încercând să urc abisul pe poteca pe care executasem o cădere liberă… Până ce m-am ostenit atât de rău, până ce totul a devenit atât de vag, dar atât de dureros şi atât de fără sens, încât mi-a fost totuna. Totuna dacă urc, stau, cobor, zac sau mă târăsc. Nu mai ştiam cine sunt şi nici nu mai aveam puterea să vreau să ştiu…

…Până ce inima a răsărit. S-a aprins, s-a ridicat, a spart zidurile în care fusese ferecată, a dat deoparte mantiile de vreme bună şi de vreme rea, patimile, îndoielile, şi, aşa, sângerândă, dar mai vie decât se ştiuse până atunci, m-a prins de mâini. M-a ridicat, mi-a aşezat picioarele pe pământ, pe pământul din josul cel mai de jos al abisului, şi m-a ajutat să păşesc. Era cald, pământul acela era cald–călduţ, apoi a devenit fierbinte, incandescent, în timp ce o scară tocmai cobora din Cer, o scară ce părea firavă, ca dintr-o sfoară subţire. Şi pământul incandescent pe care tălpile mele începuseră să-l iubească mi-a dat forţa şi curajul de a prinde scara subţire cu mâinile, începându-mi urcarea din abis. Şi fiecare treaptă ca de sfoară a scării venite din Cer pe care păşeam, se preschimba într-o treaptă solidă de piatră blândă şi caldă. În timp ce urcam în felul acesta pe scara ca de sfoară, prindeam şi mai mult curaj, şi curând mi-am dat seama, sau poate eu am plăsmuit aşa, că urcasem o distanţă mult mai mică decât aceea pe care o căzusem… şi iată-mă ieşită din abisul de la marginea lumii, într-o pajişte frumoasă, sub un cer ce abia aşteptase să mângâie inima, lângă un pârâu lin-curgător…

Acolo m-am oprit puţin ca să-mi trag răsuflarea (căci drumul adevărat abia îmi începuse), m-am întins în iarba crudă, am sărutat pământul din care şi ea, şi eu, veniserăm, mi-am plecat fruntea în faţa Cerului ce-mi trimisese Soarele in formă de inimă şi în faţa Soarelui ce-mi trimisese razele în formă de scară, şi m-am botezat în apa pârâului lin-curgător.

Apoi mi-am plecat fruntea în faţa ta şi ţi-am mulţumit pentru că ai vrut să fii doar o amintire a iubirii neîntâmplate destul, pentru ca eu să nu fiu doar o amintire a propriei mele neiubiri.  

Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s