Uimitoarele istorii ale lui Maximo Huaraka Cusiquispe, şamanul cantator al înâlţimilor andine

Iisus cel zburator

Imaginati-va un cer de cristal, asa cum exista numai in vise, de un albastru adanc, de o rotunjime globulara pe care norii se scurg in cercuri, alb-stralucitori. Ma aflu la vreo patru mii de metri altitudine, soarele arde rece, aerul este rarefiat si diafan, ca o panza tesuta de ingeri. Sunt pe creasta unui munte, deasupra stravechiului oras Cuzco, vechi de milenii, un fel de Roma a Americii Latine. Cel mai vechi oras locuit de pe ambele continente americane, supranumit Ombelico del Mondo – adica Buricul Pamantului, centrul lumii, capitala stravechiului imperiu incas, cladita la vreo 3500 de metri inaltime. De jur imprejur sunt numai creste de munti. Pe fiecare creasta se afla ruinele mute si stinghere ale trecutului. Condorii traseaza cercuri intunecate pe cerul stralucitor. Cu un ochi la orasul din vale, care se vede mai mult ca o harta, urc spre acest varf infipt in cer, pentru ca vreau sa-l vad pe Iisus. Dupa un bun obicei sud-american, deasupra oricarui oras care se respecta, se afla o imensa statuie alba a Mantuitorului, cu bratele deschise ca niste aripi, intr-un gest de suprema protectie. In fiecare dintre noptile translucide ale Anzilor, pe care le-am petrecut la Cuzco – sau, pe numele lui adevarat, Qosco, asa cum ii spuneau incasii – am privit statuia iluminata cu alb a lui Iisus strajuind orasul si mi-am dorit sa ajung acolo, sa o privesc de aproape. Iar acum sunt pe drum, insotit de ganduri. Fiecare pas este un chin, din pricina inaltimii. Francisco Pizzaro, marele conchistador, impreuna cu iezuitii lui si cu Sfanta Inchizitie, ar fi multumiti, dupa ce au trecut prin foc si sabie intregul continent, dupa ce au ucis milioane de oameni, in numele bietului Iisus, sa vada ca 500 de ani mai tarziu, insemnele crestinismului troneaza asupra orasului Cuzco, capitala imperiului incas.

Tupaq Amaru I, ultimul imparat inca, “fiu al soarelui”, a fost decapitat aici, in piata mare a orasului Cuzco, dupa 36 de ani de razboi, in 1572. In rastimpul de cand ma aflu in Peru, am descoperit deja cateva lucruri. Primul ar fi ca victoria civilizatoare si sangeroasa a spaniolilor, sub semnul sabiei si al crucii, a fost zadarnica. Stravechea credinta “pagana” a supravietuit si este mai vie ca niciodata. Al doilea lucru important este acela ca adoptarea de catre “salbatici” a figurii lui Iisus nu a fost rezultatul puterii de convingere a spaniolilor, ci simplul fapt ca localnicii au recunoscut in Iisus ceva din propria lor credinta. Ei bine, cam acestea erau gandurile mele, in vreme ce urcam pe sub cerul de cristal, spre marea statuie alba a lui Iisus, care patroneaza orasul. Voiam, pur si simplu, sa-i privesc chipul. Cum l-au reprezentat oamenii acestia pe Mantuitor, dupa ce au comis unele dintre cele mai mari masacre din istoria umanitatii, in numele Lui?
Tocmai imi puneam aceste serioase intrebari cand viata, jucausa, mi-a dat un raspuns neasteptat.
Sunt aproape de creasta. Statuia lui Iisus, alb-orbitoare in lumina soarelui, pluteste cu bratele deschise prin cer. Vantul suiera subtire, in vreme ce condorii se sprijina pe el. Mai intai isi face loc pana la mine sunetul cristalin al unei chitare, desenand zig-zag-uri colorate in vant, apoi o voce pasionata de barbat cantand in quechua, limba vechilor incas, pe care o vorbesc inca milioane de oameni. Cantecul se ridica in lumina soarelui, apoi se scurge in valea adanca de deasupra orasului, transformandu-se in pasari si in nori. Nu vad inca cine este omul care canta, dar bucuria stralucitoare a acestui cantec ma trage in sus, ca o ata.

Ajung pe varf, la un pas sub mantia alba a lui Iisus. Privelistea este formidabila. Muntii se intind pana la orizont, iar orasul, dedesubt, pare cuibarit in causul unor enorme maini de piatra. Iisus are un chip stralucitor, lumina il inconjoara ca un halou, iar acolo, pe un scaunel pus pe marginea prapastiei, sade un omulet, minunat imbracat, in straiele nativilor andini, facute din lana fina de lama, vopsite in mii de culori, ca si cum tocmai s-ar fi imbaiat intr-un curcubeu. Are pe cap o caciula traditionala, cu clape pentru urechi, iar deasupra caciulii, o palarie cu motive colorate. Chitara cu 24 de corzi are, si ea, agatati ciucuri de lana colorata, iar fata acestui om… este un imens suras. Cantecul il inconjoara ca un glob, inainte de a se dispersa deasupra orasului de dedesubt. Iisus este urias, deasupra, soarele arde rece. Intrebarile mele au disparut. Timpul in care stau acolo, privind si ascultand, sub cer, deasupra lumii, scapa oricarei masuri omenesti.

Cantecul Veronicai

Stam in aerul de cristal, in vreme ce norii se plimba imprejurul nostru. Uneori apar oameni, turisti, privesc peisajul, privesc la silueta uriasa a lui Iisus si pleaca mai departe. Suntem nevazuti. Pe om il cheama Maximo, si cantecele lui vin dintr-o lume magica si vie, inaccesibila noua, europenilor scufundati in ganduri, o lume care se traieste mai curand decat se gandeste. Nu e din Qosco. Nu e din capitala imperiului, n-ar fi fericit aici, el vine dintr-un sat de pe fluviul Vilcanota, fluviul zeilor, aproape de Pisaq, orasul unde americani nebuni cauta OZN-uri. 

Satul lui se afla pe panta unui munte inalt de cinci mii de metri si soarele rasare exact in dreptul singurei ferestre a casei de piatra si lut. Neamul lui este de ciobani, cresteau lame, mai au si acum cateva, dar el… cum sa-mi spuna, el face parte dintr-un neam de paqos, adica un fel de oameni speciali, care se pricepeau la plante si la animale si la cantece din astea stravechi, si el a avut noroc, pentru ca din toti baietii familiei lui, unchiul sau, don Pedro Huaraka, l-a ales pe el sa-l invete. Don Pedro era un Kurak Taita, adica unul dintre acei preoti ai vechii religii pagane. Devine interesant, imi spun, urc aici sus cu gandul la Iisus, asteptandu-ma sa-l gasesc putin incruntat, la gandul crimelor facute in numele sau, si ce gasesc? Un Iisus stralucind orbitor in mijlocul cerului, si la umbra lui, cantand, urmasul unui paqo, al unui oficiant al vechilor culte incase, unul dintre aceia care au trebuit sa se ascunda timp de secole, pentru a nu fi arsi pe rug, crucificati sau decapitati ca vrajitori, de catre Biserica catolica. Lumea spirituala, asa cum o vedeau incasii, avea trei niveluri: cel al cerului, al pamantului si al lumii subpamantene, fiecare cu spiritele si zeii sai. Fiecare nivel spiritual avea preotii sai, iar Kurak Taita erau aceia care slujeau imparatiei “zeilor mari”, avandu-l in frunte pe Wiraqocha, creatorul masculin al Universului. Si acum iata-l pe Maximo Huaraka Cusiquispe, nepotul lui don Pedro Huaraka, spunandu-mi senin ca a invatat totul de la unchiul sau, plantele, cantecele de leac, cantecele de invocare ale tuturor zeilor stravechi, si ca el, la randul lui, ii invata toate astea pe copiii lui, si mai ales pe Veronica. Nu prea respecta el cu strictete vechile reguli, si din cauza asta, unii nu sunt de acord cu el, dar el stie, pur si simplu, ca Wiraqocha nu are nimic impotriva femeilor, cum spune traditia, si ca o femeie il poate sluji la fel de bine ca un barbat. “Wiraqocha a salvat-o pe Veronica”, imi zice aproape in soapta, desi ne aflam pe varful unui munte, “si a invatat-o sa cante”. Asta era demult, acum vreo 25 de ani. Ea era mica, si don Pedro inca nu murise, asa ca el nu avea inca harul. Harul se mosteneste numai dupa ce paqo a murit, de la spiritul lui. Si fata lui, Veronica, avea mai bine de trei ani, dar nu scosese nici un cuvant. Credea ca o sa ramana muta. Stia deja toate plantele si fiecare la ce foloseste, si intr-o noapte, a facut singur o ceremonie de invocare a lui Wiraqocha, cu nucchu, care e un fel de salvie, cu frunze de coca, planta magica, cu walwa si cu floripondio, desi nu avea dreptul sa foloseasca de unul singur toate acestea. Veronica dormea si el a baut fiertura plangand infricosat la gandul pacatului si cerandu-i iertare lui Wiraqocha si celorlalti zei mari din Hanan Pacha, lumea de sus, soarelui, Inti, si lunii, Killa, si deodata, casuta lui de piatra s-a cutremurat si el a auzit un cantec minunat, pe care nu-l mai auzise niciodata si care-i cotrobaia prin stomac ca un sarpe. A vazut cum in mijlocul camarutei de piatra a aparut Yakumamam – mama apelor – sub forma unui izvor, cum apa creste si cum ii ia, pe el si pe Veronica, si ii duce in cer, de unde venea cantecul minunat. Cel care canta era insusi Wiraqocha, care nu avea forma omeneasca, cum crezuse el, ci era mai mult ca o lumina aurie, cantand mai frumos decat ingerii din biserica. El o tinea pe Veronica in brate, cand era acolo, in cer. Cand s-a trezit era spre dimineata, dar soarele nu rasarise in fereastra casei. Canta incontinuu, de frica sa nu uite cantecul minunat. Veronica s-a trezit si cand s-a trezit canta si ea acelasi cantec. Nu vorbise niciodata, iar acum canta. In ziua aceea, cand toata familia uluita asista la cantecul Veronicai, a venit cineva si le-a spus ca don Pedro, batranul paqo al satului, murise. Maximo mostenise harul. Veronica nu s-a mai oprit niciodata din cantat.

Canta si acum, si multe dintre melodiile pe care le canta Maximo, la umbra lui Iisus, in cer, deasupra orasului Qosco, sunt cantecele ei, pe care le aduce din lumi nevazute. Altele sunt cantecele lui, inventate de el, de Maximo, si altele sunt cantece stravechi, pe care le-au cantat generatii intregi de paqos, din vremurile in care ei trebuiau sa se ascunda, si cand toate Apachetas fusesera ori distruse, ori se pusese o cruce pe ele. Ce sunt Apachetas? Sunt un fel de mici lacasuri facute din piatra, in anumite locuri din munti, unde locuiesc spiritele, Pakarinas. Orice lucru, orice loc, orice om, orice familie, orice animal are o Pakarina, o fiinta care reprezinta sursa vietii. Daca acest spirit pleaca sau e distrus, atunci omul moare, familia respectiva se distruge, nimic nu poate supravietui fara spiritul sau. Iar paqos, acesti preoti, acesti vraci sau oricum vreti sa le spuneti, au darul de a comunica cu aceste esente ale vietii, ca si cu zeii, pentru a-i ajuta pe muritori. Nici un ceai nu e bun de leac, daca nu ai oferit un cantec spiritului plantei respective. Nu are nici o putere. Lana si laptele lamelor nu sunt bune de nimic, daca nu au fost cantate de catre cineva, in cinstea spiritului lamelor. “Poate ca nici soarele n-ar rasari, nici apele n-ar mai curge, nici vantul n-ar mai bate, daca n-ar fi undeva un mare paqo, care sa le cante un cantec.”

O plimbare prin Cuzco

Vorbisem mult cu Maximo, tinandu-l din treaba, caci el si o parte din familia lui veneau in vechea capitala a fiilor soarelui, devenita o destinatie turistica celebra in toata lumea, pentru a castiga un banut cinstit. Adica Maximo canta acolo sus, deasupra orasului, pentru turistii care voiau sa-i dea ceva, si uneori reusea chiar sa vanda cate un… CD. Da, Maximo se descurcase sa scoata, la un mic studio din oras, niste CD-uri cu muzica lui si a Veronicai, acompaniati de membrii familiei care, la randul lor, erau raspanditi prin oras, cu mici insarcinari iscusite, care toate purtau amprenta talentului de antreprenor al sefului familiei. De pilda, doua nepotele ale lui Maximo, frumos imbracate in costume populare stralucitoare, umblau prin centru. Toti americanii si japonezii voiau sa se pozeze cu ele, astfel ca primeau pentru fiecare poza cativa banuti. Sotia lui Maximo era piesa de rezistenta: nu numai ca era imbracata superb, dar avea cu ea si o lama adevarata, in carne si oase, care provoca o curiozitate nemasurata in randul fotografilor amatori de pe alte meleaguri. Toti membrii familiei stiau sa cante frumos si strangeau la un loc banutii cu care se intorceau apoi in satul lor, unde Maximo isi relua indeletnicirea de cioban si de paqo, aflat in slujba comunitatii. Vindeca oameni si animale, culegea plante de leac, imprastia nenorocul sau vorbea pentru ei cu spiritele, mereu prin cantece.

Cand am coborat de pe munte la ceas de seara, orasul parea altfel, datorita lucrurilor pe care mi le spusese Maximo. Banuisem cumva ca stravechea civilizatie, veche de mii de ani, a Anzilor nu putuse fi distrusa in cateva sute de ani, dar nu-mi inchipuisem dimensiunile acestei… supravietuiri. Ei doar se ascunsesera putin, pana cand tavalugul uciderilor in masa se linistise.

Cine disparuse, de fapt, ma intrebam, strabatand piata centrala a orasului, acolo unde se inalta falnica o catedrala goala si o alta biserica impunatoare, cladita de iezuiti, care acum adapostea un targ al meseriasilor locali? Cine disparuse? Taranii acestia, imbracati ca acum doua mii de ani, erau pretutindeni. Nu numai familia lui Maximo, ci sute dintre ei, coborati din muntii lor, cu palariile pe cap, cu paini uriase purtand semnele soarelui lor ancestral, cu bijuterii artizanale superbe, lucrate de mainile lor, dupa modele mostenite din familie. Am vazut femei din munti cu razboaiele de tesut in strada, si turisti straini cumparand poncho-uri traditionale si covoare, am vazut sute de europeni imbracati ca si cum ar fi fost ei insisi niste tarani andini si mi-am dat seama ca eu insumi purtam o palarie de cioban de-al locului. Ce revansa extraordinara!, imi spuneam. Pentru ce vin oamenii de pretutindeni in Peru? Pentru bisericile cladite de spanioli? Nu. Vin pentru ruinele fabuloase ale oraselor incase, pentru culturile stravechi ale Anzilor si pentru spiritualitatea originara a acestor munteni surazatori. La 500 de ani dupa ce viceregele Toledo ordonase crestinarea intregului continent, raderea de pe fata pamantului a tuturor urmelor vechii lumi si “umanizarea indienilor”, considerati mai degraba niste animale, vechea lume pare mai vie ca niciodata. Marea catedrala din centrul orasului, unde trebuie sa platesti ca sa intri, este complet goala.

Plante, animale si pietre

Stiam ca ma voi intoarce la Maximo, in varful muntelui, pentru o noua portie de istorii de-ale lui, dar mai intai am vrut sa vad cu ochii mei, sa iau pulsul acelei lumi despre care vorbea el, o lume a spiritelor cerului si pamantului, ale apelor, animalelor si plantelor. Asa ca am fost mai intai la piata mare, acolo unde vin taranii cu produsele lor. Am vazut tarabe cu mii de plante necunoscute, cu fierturi, tincturi si alifii preparate in creierii muntilor, pentru orice boala posibila. Maximo imi spusese ca daca vreau sa nu ma pacalesc niciodata, sa ma duc acolo de unde cumpara oamenii locului, nu turistii. Asa am descoperit dimensiunile incredibile ale unei medicini populare bazate pe preparate din plante, produse animale si pietre. Cand cumperi un leac, ti se da si o hartiuta pe care este scris (des)cantecul acelui leac. Oamenii mi-au povestit intamplari uimitoare, aproape niste miracole pentru medicina moderna. Totul poarta insemnele stravechi ale unei lumi magice, in care oamenii pot comunica cu spiritele naturii, iar acestea, binevoitoare, intervin in ajutorul lor.

Unele dintre ierburile lor sunt preparate cu “apa vie”, la fel ca in unele traditii de pe la noi, sau cu roua, culeasa in anumite dimineti, de o fecioara. Exista plante ce trebuie culese in noptile cu luna noua, atunci cand sevele sunt cel mai puternice, iar argilele colorate si pietrele sunt folosite dupa culorile lor pentru anumite organe. Exista o intreaga tehnologie sacra, de care nimeni nu se indoieste si care este folosita pe scara larga, la orice. Nu numai plantele de leac, dar nici un lucru facut in casa nu scapa acestor ritualuri. Tesaturile, painea, ceaiul de coca, obiectele din lemn, ca si cele din argint, sunt considerate vii si tratate cu respect.

Asa am reusit sa patrund putin dincolo de suprafata lucioasa a orasului turistic. Mi-a placut faptul ca toti oamenii acestia sunt surazatori intr-un fel natural, in mijlocul saraciei evidente, mi-a placut ca ridurile batranetii lor sunt senine si ca imi vorbeau in limba lor, quechua, cu un entuziasm si cu o elocventa care ma faceau, nu stiu cum, sa inteleg despre ce era vorba. N-am gasit nicaieri nici o incruntare impotriva omului alb, desi amintirile cumplite ale secolelor de teroare sunt vii in inimile lor. Felul in care reusesc sa-si pastreze aceasta seninatate a ramas un mister pentru mine, ca si resorturile interioare ale bucuriei cu care impartasesc totul.

Lumea de deasupra norilor

In urmatoarele zile, am scormonit printre ruinele stravechi, catarate pe muntii dimprejur.

Saqsayhuaman, Puka-Pukara, Tambomackay si altele. M-am intrebat – ca orice euopean care se respecta – cum au reusit strabunii acestor oameni, acum mii de ani, sa deplaseze blocuri de piatra de mii de tone pentru a construi aceste orase uluitoare, sa le imbine atat de perfect, incat nici o foaie de hartie sa nu poata intra intre ele. Aceste orase sunt construite dupa calcule astronomice care depasesc orice inchipuire, luand in considerare stele si constelatii care… nu sunt vizibile cu ochiul liber, dar pe care ei le cunosteau perfect. Aceasta lume construita la inaltimi intre trei si cinci mii de metri altitudine, la propriu, te lasa fara suflare. Uriase tuneluri sapate in piatra leaga aceste citadele intre ele, iar contururile lor reproduc, de asemenea, formele unor constelatii. La suprafata sunt sate raspandite printre nori. Mici casute din piatra, lemn si lut, in care locuiesc ciobanii muntilor, cu lamele lor. De jur imprejurul acestor casute, putinul pamant al muntilor este terasat cu grija si, in ciuda inaltimii ametitoare, a vantului si a climei, ei cresc porumb si alte plante.

Oriunde am umblat si am pus intrebari, am descoperit faptul ca toata aceasta lume de deasupra norilor traieste in fiecare zi in plina magie. Credintele lor nu sunt niste amintiri vagi, venind din vremuri de demult, ci sunt, pur si simplu, felul in care reusesc sa supravietuiasca in aceste conditii. Porumbul nu creste la aceasta inaltime decat daca i se canta invocatiile potrivite. Paqos, asemenea solomonarilor de pe la noi, sunt aceia care aduc ploaia sau imprastie norii, care cheama spiritul porumbului, care imblanzesc fluviul Vilcanota, atunci cand devine furios, sunt aceia care reusesc sa mute stancile din loc si sa topeasca ghetarii. Locurile de cult din munti, faimoasele Apachetas, casele spiritelor, nu sunt acoperite niciodata de zapada. Unii cred ca sunt locuri speciale, strabatute de energii necunoscute, dar localnicii spun ca, pur si simplu, e suficient sa o rogi pe Pachamama, mama pamant, sa se incalzeasca intr-un anumit loc, si aceasta raspunde imediat. Istoriile despre spirite si despre o lume intreaga de fiinte inefabile pot fi auzite pretutindeni, si oricine a trait o intamplare sau a fost martorul unor evenimente care, pentru un european, sunt inimaginabile, dar pentru ei fac parte din viata obisnuita. Intr-un muzeu vazusem niste cranii uimitoare, ce pareau omenesti, dar erau foarte lungi. Erau niste Mallki, niste mumii vechi de vreo doua mii de ani. In munti am vazut o reprezentare sapata in piatra a unei asemenea fiinte, cu capul prelung, iar satenii mi-au povestit, ca si cum ar fi fost ceva normal, ca acele fiinte sunt venite din alte lumi, sunt fiinte binevoitoare si intelepte, care vin uneori si viziteaza lumea noastra. Unele dintre ele au ales sa ramana pentru totdeauna pe pamant si sa devina invatatori. Un paqo adevarat le poate vedea, poate comunica cu ele si le poate cere ajutorul. Sunt zei?, am intrebat. Noo, nici vorba, sunt un fel de oameni, numai ca nu sunt de-aici, ci sunt veniti din stele. Zeii sunt altceva, spiritele sunt altceva, lumea nevazuta are multe niveluri, iar oamenii obisnuiti nu pot vedea

Zeii sunt altceva, spiritele sunt altceva, lumea nevazuta are multe niveluri, iar oamenii obisnuiti nu pot vedea decat nivelurile cele mai dense. Cu cat un paqo este mai avansat, mai spiritualizat, cu atat el poate patrunde mai adanc in aceste lumi. Cei mai multi dintre acesti “samani” ai muntilor se pricep la treburi de fiecare zi, adica patrund in lumile mai dense. Ei pot vedea spiritele pamantului, ale apelor, ale animalelor si plantelor, ale bolilor si ale oamenilor morti. Acestia sunt multi si, pana la urma, daca stie cantecele si e cinstit, orice om poate face asta. Dar exista si dintre “cei mari”, care pot patrunde in Hanan Pacha, in lumea de sus, a zeilor, a marilor spirite care au cladit universul, iar acestia sunt capabili sa faca lucruri uimitoare. Pot disparea si aparea in alt loc, pot calatori sub forma de spirite, pot vindeca cu o singura atingere si pot invia mortii.

Un asemenea om a aparut intr-o iarna la Munnacusccay, un satuc din munti care era acoperit de zapada si ai carui locuitori erau pe cale sa moara de foame si de frig, si cu un singur gest a facut sa apara toata mancarea de care aveau nevoie pentru restul iernii, apoi a inviat un copil care murise cu o noapte inainte si apoi, pur si simplu a disparut asa cum aparuse. Pe urma s-a aflat ca acelasi personaj mai fusese si in alte sate de sus, care aveau nevoie de ajutor. In primavara, cand oamenii au coborat din sate, au povestit totul, ziarele au scris povestea, jurnalistii au fost in munti si au cules marturii, au vazut copilul inviat, au fost chiar si de la televiziune, din Lima, ca si cum toate astea ar fi fost mare lucru. Biserica a dat un comunicat, precum ca acela a fost San Geronimo, dar in munti toata lumea stie ca n-a fost decat un Willaq Uma, adica unul dintre acei oameni nemuritori, foarte avansati, care raman pe pamant numai pentru a ajuta omenirea atunci cand are nevoie.
Acestea sunt genul de istorii pe care le poti auzi in lumea de dincolo de nori, povestite cu dezinvoltura. Cand m-am intors sa-l vad pe Maximo, eram atat de ametit de toate acestea, incat habar n-aveam ce trebuie sa-l intreb.

A calari pe cantece, ca pe animale zburatoare

Iisus zambeste la fel de misterios in lumina soarelui, la fel de alb, la fel de orbitor. Maximo e in acelasi loc, cu fata spre orasul din vale, numai ca de data asta canta mai intai la nai. E o melodie catifelata, care se scurge peste oras ca o ghirlanda unduitoare. Apoi dintii lui de un alb imaculat stralucesc intr-un zambet solar, recunoscandu-ma, si fara nici un cuvant scoate din desaga un fluier, al carui sunet este ca o pulbere luminoasa pe care el o imprastie din nou peste lume, ca o ploaie de bucurie. Niste zurgalai colorati sunt legati de glezna lui stanga si cu ei tine ritmul, iar cu piciorul drept bate intr-o piatra.

Un grup de turisti americani izbucneste in aplauze entuziaste, ceea ce-l face pe Maximo sa treaca de la fluier la ocarina, apoi de la ocarina la un alt instrument ciudat, facut din lut, in care vocea se amesteca cu fluieraturile pasarilor paradisului, si incheie in cele din urma cu un fel de dans rotitor, pe care il executa cantand la chitara cu 24 de corzi. Succesul este total. Publicul este ingenuncheat, Maximo face o plecaciune, de parca ar fi la Scala din Milano, monezile de un sole se aduna in palaria de fetru.

Ne-am imbratisat, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata, apoi am vorbit mult. Pentru a transcrie toate povestile pe care mi le-a spus in ziua aceea si in plimbarile noastre din zilele urmatoare, pe stradutele inguste ale fostei capitale a incasilor, ar fi nevoie de o carte. Uimitoarele istorii ale lui Maximo Huaraka Cusiquispe au fost firul care a legat la un loc toate labirinturile misterioase ale lumii andine de dincolo de nori. Unele dintre intrebarile mele au primit insa, in loc de raspuns, un zambet larg.

Willaq Uma, oamenii nemuritori, exista. Maximo poate comunica cu ei, dar ei nu pot fi chemati decat in cazuri exceptionale. Un Willaq Uma este un Mare Preot al soarelui, Inti. In vremurile imperiului incas, acest preot era intotdeauna fratele sau unchiul lui Inka, imparatul, iar acesta era Fiul Soarelui, descendentul direct al zeilor. Un fel de Dumnezeu incarnat in om. Ei puteau calatori in cele trei lumi, in cea de sus, lumea spirituala, in cea de mijloc, pe pamant, si in cea subpamanteana, Ukhu Pacha. Aceste lumi se intrepatrund, sunt una in alta, numai ca nu toti oamenii le pot vedea si simti. O fiinta omeneasca e facuta, asemenea Universului, tot din trei lumi care se intrepatrund. Trupul fizic este cea mai densa, este lumea de jos a fiintei omenesti, apoi urmeaza lumea de mijloc, adica cea a mintii, si lumea de sus, cea a spiritului, in care pot intra numai adevaratii initiati, paqos, dar si oamenii care se roaga mult. Se mai poate intra acolo si cu ajutorul unor spirite ale plantelor si cu ajutorul cantecului. Cantecul are puterea de a patrunde lumile nevazute, si cine stapaneste cantecul are puteri mari. El, Maximo, are el puterea de a patrunde cu cantecele lui in aceste lumi? Aceasta este una dintre intrebarile la care primesc drept raspuns doar o tacere zambitoare. Orice vindecare si orice minune se face prin stapanirea acestor lumi. Unii oameni pot calatori in aceste lumi, atunci cand se indragostesc, chiar daca nu au fost initiati, pentru ca toate lumile se intrepatrund in inima omului. Odata, cand el avea 16 ani, a simtit ca a venit timpul sa se indragosteasca, pentru ca a auzit chemarea iubitei lui, pe care nu o cunostea. Stia doar ca exista undeva si ca il cheama. Inima lui ii spunea ce sa faca. Era ziua de 24 iunie, cand e marea sarbatoare a lui Wiraqocha de la Raqchi, un sat de departe. Asta e cea mai mare sarbatoare inca a anului si se strange acolo lumea din toti muntii astia, de pe Pukamyo si Soccoro, de pe Fortaleza si Pachatusan si Condorama, si toata lumea poarta ramuri verzi de achupalla si de kishwar. A plecat cu desaga in spate pe la pranz si a mers pana a doua zi dimineata. A cantat tot timpul. Inima lui auzea chemarea. Condorul sau, pe nume Yuraq, l-a insotit in inalturi.

Orice om are un condor – asta e spiritul sau, o puma, care e mintea sa, si un sarpe, care este trupul, fiecare cu intelepciunea lui si care apar atunci cand ai nevoie de ele. Ei, si cand a ajuns acolo, la Raqchi, a intrat in multime, cu lacrimile curgandu-i pe obraz de emotie, pentru ca stia ca acolo il astepta femeia lui necunoscuta. Nu era ceva obisnuit, el era foarte tanar, si inima nu se deschide la varsta aceea de obicei, dar el o vazuse si o auzise pe ea in vise, iar unchiul si mentorul sau, don Pedro Huaraka, ii spusese sa-si urmeze vocile interioare. S-a urcat pe o piatra inalta si n-a facut altceva decat sa cante din voce. Fara nici un instrument. Yuraq, condorul sau, se rotea deasupra, ca un punct negru in cer. Puma dinlauntrul lui dormita, dar sarpele, Zassawi, se tot incolacea in pantece, ca si cum ar fi presimtit. A cantat vreo doua ceasuri, pana cand a privit in sus si a vazut ca Yuraq nu mai era singur. Era acolo inca un condor si faceau in cer dansul dragostei. Atunci a stiut ca ea a venit, este acolo, undeva in multime, si il priveste. Ca l-a recunoscut. A cautat-o din priviri si a vazut-o. Ea era. Pe urma a aflat ca il cautase, venise special la sarbatoare, impreuna cu parintii ei. In lumea lor, viziunile si presimtirile nu se ignora niciodata. Ea stiuse ca urma sa se marite, isi luase totul de-acasa. Era cu un an mai mai mare decat el, avea 17 ani, o chema Bandurria si era mama copiilor lui nenascuti. Era foarte frumoasa, asa, imbracata cu hainele de sarbatoare, si au mers impreuna toata noaptea, prin munti, catre casa. In noaptea aceea au traversat trecatorile de pe muntele Salkontay la 5000 de metri inaltime si au vazut, amandoi, cum avea sa fie viata lor, cati copii vor avea si spiritele lor le-au spus cum o sa-i cheme.

A vazut atunci cum el urma sa devina un Paqo mai special, care avea sa calatoreasca in lumile nevazute, calarind cantece, ca niste animale zburatoare, si cum aceste spirite ale cantecelor aveau sa vina la el, sa i se arate, iar el avea sa le invete si sa le aduca apoi in lume. Aceste cantece sunt punti intre diferitele lumi ale universului si intre diferitele spirite care il populeaza. Toate s-au implinit exact asa cum a vazut el si Bandurria pe muntele Salkontay. Mult mai tarziu, dupa ce se nascuse deja al doilea copil, Veronica, el a descoperit cu adevarat puterile magice ale cantecului. Odata, cand statea pe malul raului Vilcanota si canta, a putut vedea spiritul raului, care era un sarpe argintiu foarte mare, iesind din Ukhu Pacha – lumea de jos, si transformandu-se intr-o fiinta de apa, Yakumama insasi, mama tuturor apelor. Ea i-a dat un cantec cu ajutorul caruia poate transforma orice apa in apa buna de baut. Atunci cand cineva e foarte obosit sau bolnav, daca ii dai sa bea apa cantata cu acest cantec, oboseala, febra, epuizarea, frigurile dispar imediat. Cantecul nu e mereu acelasi, cuvintele pot fi schimbate, in functie de numele acelui om sau de ceea ce are nevoie, chiar si melodia poate fi adaptata, si atunci efectele apei sunt diferite. In acelasi fel, exista un cantec al focului, de pilda, care il cheama pe Illapa, fulgerul. Cu acest cantec se pot prelucra metale si se pot finisa pietrele mari pentru constructii si multe alte lucruri. In univers sunt o infinitate de spirite. Cantecele nu se sfarsesc niciodata.

O poveste fara sfarsit

“De ce nu mi-ai spus ca vrei sa mergi la Macchu Picchu?”, m-a intrebat el, in cursul uneia dintre vorbirile noastre, “ti-as fi spus ca nu e timpul potrivit pentru asta”. Intr-adevar, aflasem ca drumul spre celebrul sit istoric fusese spulberat de ape si accesul era imposibil. Varianta lui Maximo despre aceasta imprejurare era urmatoarea: in acele zile, in marele sanctuar de la Macchu Picchu, avusese loc o intalnire foarte importanta, a unora dintre acei Maestri, Willaq Uma, oamenii aceia care au puterea de a umbla nevazuti, iar aceasta intalnire, care se petrece o data la 91 de ani, nu putea avea loc daca acolo era o mare de turisti galagiosi. Astfel ca acesti Maestri provocasera blocarea temporara a drumului de acces. Maximo era de parere ca evenimente importante se petreceau in lumea nevazuta, care ne privesc pe toti, adica pe toti oamenii de pe pamant.
Cand ne-am despartit, am cumparat de la el un disc cu muzica lui si i-am cerut adresa. El a zambit si mi-a spus ca nu am nevoie de discuri, ca sa pot asculta cantecele. Ele sunt aici, imprejurul nostru, in orice clipa, si este suficient sa credem ca le putem auzi, pentru ca asta sa se intample. Cantecele lumii nu au o tara sau un loc, ele exista pretutindeni, ca si spiritele pe care le reprezinta, si exista momente in viata cand le putem auzi si chiar vedea.

Numai ca mintea oamenilor albi palavrageste incontinuu, puma lor interioara este vesnic nelinistita, si din cauza maraiturilor ei permanente, nu ne putem gasi linistea si nu putem auzi cantecele. “Dar tu poti”, mi-a zis zambind cu toti dintii. Am ramas putin mirat, pentru ca habar n-am sa cant si cred ca sunt dintre aceia a caror puma interioara face multa galagie. “Nici de adresa mea nu ai nevoie, oamenii nu se intalnesc niciodata din intamplare, dar nici pentru ca asa vor ei, ci pentru ca asa trebuie.” A doua zi plecam acasa, la 15 mii de kilometri departare. “O sa ne mai vedem intr-un fel sau altul”, mi-a zis, ambiguu, “si o sa mai cantam impreuna”.
Un singur lucru ma ardea sa-l mai intreb: cum se potrivesc toate astea cu Iisus cel alb, la umbra caruia Maximo Huaraka Cusiquispe canta aproape in fiece zi? El m-a privit cu uimire si mi-a spus ca intotdeauna cand ajunge acolo sus, pe culme, mai intai canta cantecul lui Iisus, si abia apoi altele. La fel face si la sfarsit, cand pleaca. Termina cu cantecul Lui, pe care-l canta din cer, pentru intregul oras, care se intinde la picioarele sale.

Horia Ţurcanu, http://www.calatoriainimii.net

P.S.: Pentru aceia care vor sa stie mai multe despre lumea stranie a acestor oameni, o carte relevanta este Spiritul Samanic, de Kenneth Meadows.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, acordă-i un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!