Aprilie în Noiembrie

Publicat de Irina Luana Stan

Ploaia de aprilie nu e ca toate celelalte. E specială, senzuală, de cai liberi alergându-şi nările-n vânt şi coamele-n Cer. Miroase-a iubiri proaspete, şoapte de flori şi nopţi neîntâmplate încă.

Păşeam deunăzi privind din când în când la norii gri-albăstrui, adulmecând mireasma picăturilor ce se pregăteau să vină. O stradă liniştită la şosea, între două parcuri pictate de toamnă şi poleite de raze vii. Şi totuşi, în nări, aer de aprilie. În ochi, cer de-ndrăgostire. În minte, aripi spre aprilii trecute, înfiorate, tremurătoare. Beţie de iubiri începute, renăscute, neterminate, un dor căutător de ceva încă neconturat la vremea aceea…

Priveam mirată peisajul, nepotrivit cu visarea-mi şi aerul cald… Astfel că pomii se îndurară de mine – a câta oară? – şi declanşară, chiar sub ochii mei, o sesiune rapidă de completă azvârlire de frunze, ningere, înmugurire şi înflorire, aşa, pe repede-nainte.

Hmmmm, mulţumesc, pomilor dragi, că mi-aţi amintit că timpul NU există. Există ceea ce există dintotdeauna, şi ceea ce mereu va exista. Spirit, conştiinţă şi energie, manifestare, eu, tu, pomi, Univers, lumi…

Iată cum dintr-o dată sunt eu, cea de ieri, din aprilii trecute, dar şi eu, cea de azi, din aprilii viitoare, cercetând cât de mult şi de frumos am iubit, şi nu ca mai ieri, când cercetam cât de mult am fost iubită… Înţelegând că te poţi simţi pe atât de iubit pe cât de mult poţi tu să iubeşti…

Şi toate acele dulci şi-mbătătoare emoţii de aprilie-fluturaşi-zburătăciţi-prin-stomac, o Doamne, ce de experienţe savuroase, cât tot atâtea trepte de urcat la Împărăţia Cerurilor interioare, Creator venit să experimentezi aici Dumnezeirea!

TOAMNĂ – ARTIST FOTOGRAF CRISTI BORBELI

Ploaia de aprilie nu e ca toate celelalte. Ea plouă când vrea ea, la mine-n Cer. Şi-mi udă genele, şi rochia, şi botinele, caleaşca şi pletele zuluf, şi-mi mută atenţia de la tine, spre mine, de la hazard, spre creaţie, de la destin, spre creator, de la ieri spre dintotdeauna, de la toamnă, spre toamnă.

… Şi n-am rezistat, mi-am scos telefonul din geantă, am apelat numărul celei mai bune prietene şi i-am spus:

„Anca, e aprilie în noiembrie. Sau noiembrie în aprilie, nici nu mai ştiu, dar ce contează? Te iubesc.”

∫^∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Du-te înapoi
Mesajul tău a fost trimis

Name
Avertisment

Email
Avertisment

Website
Avertisment

Comment
Avertisment

Avertizare!

Δ

CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL

Publicat de Irina Luana Stan

„Timpul nostru se remarcă prin minunate împliniri în domeniile înţelegerii ştiinţifice şi prin aplicarea tehnică a acestor introspecţii. Cine nu ar fi încântat de asta? Dar să nu uităm că numai cunoaşterea şi abilităţile nu pot conduce umanitatea către o viaţă fericită şi demnă. Umanitatea are toate motivele să-i pună pe cei care proclamă valori şi standarde morale înalte deasupra descoperitorilor adevărului obiectiv. Ceea ce umanitatea datorează personalităţilor ca Buddha, Moise, Iisus valorează pentru mine mai mult decât toate realizările minţii iscoditoare şi constructive.”

Albert Einstein, The Human Side

Am ales să vă împărtăşesc un fragment din cartea „CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL„, de Andrew Newberg şi Mark Robert Waldman, deoarece conţine una dintre cele opt modalităţi de antrenare a creierului în scopul obţinerii sănătăţii fizice, metale şi spirituale, prezentate de autori. Modalitatea este una extrem de simplă, dar extrem de importantă şi folositoare. În acelaşi timp, prin prezentarea acestui fragment, doresc să aduc în atenţia voastră cartea mai sus amintită, de mare valoare, la a cărei bază stă o vastă cercetare medicală, ştiinţifică şi spirituală, şi al cărei preambul la primul capitol este constituit din cuvintele lui Albert Einstein, redate mai sus.

Antrenarea creierului

Opt modalităţi de a obţine sănătatea fizică, mentală şi spirituală

A cincea modalitate optimă de exersare a creierului

Căscaţi. Râdeţi dacă vreţi (deşi aţi face mai bine creierului dacă aţi zâmbi), dar după părerea mea profesională, căscatul este unul dintre cele mai straşnic păstrate secrete în neuroştiinţă. Chiar şi colegii mei, care fac la alte universităţi cercetări asupra meditaţiei, relaxării şi reducerii stresului, au trecut cu vederea această puternică unealtă de intensificare neuronală. Căscatul a fost folosit de multe decenii în terapia vocii, ca un mijloc eficient de reducere a hipertensiunii din gât şi a anxietăţii.

Câteva studii recente bazate pe scanarea creierului au arătat cum căscatul induce o activitate neuronală unică în zonele creierului care sunt direct legate de generarea conştiinţei sociale şi crearea sentimentelor de empatie. Una dintre aceste zone este precuneusul, o mică structură ascunsă în cutele lobului parietal. Conform cercetătorilor de la Institutul de Neurologie din Londra, precuneusul pare să joace un rol central în conştiinţă, autoreflecţie şi refacerea memoriei. Precuneusul este stimulat de respiraţia yoga, fapt care ajută la explicarea motivului pentru care diferite forme de meditaţie contribuie la un sentiment sporit de conştiinţă de sine. Este de asemenea una dintre zonele cele mai atinse de afecţiunile bătrâneţii şi problemele de deficit de atenţie, deci este posibil ca dacă vom căsca deliberat să întărim această parte importantă a creierului.

Din aceste motive credem că simplul căscat trebuie integrat în exerciţii şi programe de reducere a stresului, antrenamente de intensificare a memoriei, psihoterapie şi practici spirituale contemplative. Şi deoarece precuneusul a fost asociat recent cu sistemul neuron-oglindă din creier (care ne permite să rezonăm la sentimentele şi comportamentele altora), căscatul ar putea chiar să ajute la intensificarea conştiinţei sociale, compasiunii şi comunicării eficiente cu alţii.

Căscatul este atât de eficient şi de important pentru funcţionarea creierului, încât vă voi cere să citiţi cele treizeci şi patru de studii legate de căscat pe care le-am citat la note (puteţi citi rezumatul şi câteva articole accesând pubmed.gov). De ce sunt atât de insistent? Pentru că dacă v-aş cere să puneţi jos această carte chiar acum şi să căscaţi de zece ori ca să experimentaţi această tehnică fabuloasă, probabil că n-o veţi face. Chiar şi la seminare, după prezentarea cantităţii copleşitoare de dovezi, când ceream oamenilor şă caşte, jumătate din audienţă ezita. Trebuia să îi conving pentru ca să simtă efectele relaxante imediate. Există o prejudecată de neînţeles în societatea noastră, care sugerează că este nepoliticos să caşti şi cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi aceasta când eram mici.

Ca tânăr student la Medicină, am fost prins odată căscând şi am fost muştruluit de profesor. A spus că nu se cade să apar obosit în faţa pacienţilor, chiar dacă stăteam pe hol, nu în salon. Într-adevăr, căscatul se intensifică atunci când sunteţi obosit şi ar putea fi modalitatea blândă prin care creierul vă spune că ar fi necesar un mic somn de regenerare. Pe de altă parte şi expunerea la lumină vă poate face să căscaţi, sugerând că aceasta este o parte a procesului de trezire.

Căscatul nu numai că vă relaxează – vă aduce cu rapiditate într-o stare de conştiinţă cognitivă. Studenţii cască la curs, nu pentru că profesorul este plictisitor (deşi şi acest lucru vă poate face să căscaţi, încercând să rămâneţi concentrat la discursul monoton), ci pentru că scapă creierul de somnolenţă, ajutându-vă să staţi concentrat asupra unor concepte şi idei importante. El reglează conştiinţa şi sentimentul de sine şi ne ajută să devenim mai introspectivi şi mai conştienţi de sine. Desigur, dacă se întâmplă să vă treziţi în faţa unui profesor monoton, plictisitor, căscatul vă va ajuta să vă menţineţi treaz.

Căscatul vă va relaxa şi vă va aduce într-o stare de veghe alertă mai repede decât orice altă tehnică de meditaţie cunosc şi, deoarece este neurologic contagios, este foarte uşor de învăţat în grup. Una dintre fostele mele studente folosea căscatul pentru a readuce la atenţie consiliul directorilor în mai puţin de şaizeci de secunde. De ce? Pentru că ajută oamenii să îşi sincronizeze comportamentul cu alţii.

Căscatul, ca mecanism de alertare, apare în primele douăzeci de săptămâni de la naştere. El ajută la reglarea ritmurilor circadiene ale nou-născuţilor şi, deci, căscatul ar trebui să ajute petrecăreţul de până în zori şă îşi reseteze ceasul intern al creierului. Căscatul ar putea de asemenea să uşureze disconfortul provocat de altitudinile mari.

Deci ce anume se află înapoia mecanismului care face din căscat o unealtă atât de esenţială? Pe lângă activarea precuneusului, reglează temperatura şi metabolismul creierului. […]

Numeroase neurochimicale sunt implicate în experienţa căscatului, inclusiv dopamina, care activează producerea de oxitocină în hipotalamus şi hipocamp, zone esenţiale pentru activarea memoriei, controlul voluntar şi reglarea temperaturii. Aceşti neurotransmiţători reglează plăcerea, senzualitatea şi relaţiile dintre indivizi, deci dacă vreţi şă vă sporiţi intimitatea şi să staţi împreună cu partenerul dumneavoastră, atunci căscaţi împreună. Alte neurochimicale şi molecule implicate în căscat sunt acetilcolina, oxidul nitric, glutamatul, GABA, serotonina, ACTH, MSH, hormonii sexuali şi peptidele. De fapt, este greu să găsim o altă activitate care să influenţeze atât de multe funcţii ale creierului.

Sfatul nostru este simplu. Căscaţi cât de mult puteţi într-o zi: când vă confruntaţi cu o problemă dificilă la lucru, când vă pregătiţi să mergeţi la culcare şi ori de câte ori simţiţi mânie, anxietate sau stres. Căscaţi înainte să aveţi o discuţie importantă, căscaţi înainte să daţi un test şi căscaţi în timp ce meditaţi sau vă rugaţi pentru că vă va intensifica experienţa spirituală.

Căscatul conştient are nevoie de puţină practică şi disciplină pentru a trece de inhibiţiile sociale inconştiente, dar oamenii vin adesea cu trei scuze ca să nu caşte: „Nu-mi vine”, „Nu sunt obosit” şi, preferatul meu, „Nu pot”. Sigur că puteţi. Tot ceea ce trebuie să faceţi ca să declanşaţi un căscat adânc este să îl mimaţi de şase sau şapte ori. Încercaţi asta acum şi veţi descoperi până la al cincilea căscat fals că se va produce unul real. Dar nu vă opriţi aici, pentru că până la al zecelea sau al doisprezecelea căscat veţi simţi puterea acestui mic truc seducător. Ochii poate vă vor lăcrima, s-ar putea să înceapă să vă curgă nasul, dar vă veţi simţi şi foarte prezent, incredibil de relaxat şi foarte alert. Nu e rău pentru ceva ce nu ia mai mult de un minut.

În concluzie:

12 Motive esenţiale să căscaţi

1.Stimulează starea de alertă şi concentrarea

2.Optimizează activitatea creierului şi metabolismul

3. Îmbunătăţeşte funcţia cognitivă

4. Îmbunătăţeşte memoria

5. Sporeşte conştiinţa şi introspecţia

6. Scade stresul

7. Relaxează fiecare parte a corpului

8. Îmbunătăţeşte controlul muscular voluntar

9. Intensifică abilităţile atletice

10. Reglează simţul timpului

11. Creşte empatia şi conştiinţa socială

12. Sporeşte plăcerea şi senzualitatea

Despre autori:

Andrew Newberg este doctor în medicină, profesor asociat la Departamentul de Radiologie şi Psihiatrie al Spitalului Universităţii Pennsylvania şi profesor adjunct la Departamentul de Studii Religioase. Este fondatorul şi directorul Centrului pentru Spiritualitate şi Minte şi directorul Centrului pentru Studii Integrate de Spiritualitate şi Neuroştiinţă al Universităţii Pennsylvania. Este board-certified în medicină internă, medicină nucleară şi cardiologie nucleară. A publicat pe ste o suta de articole, eseuri, capitole de cărţi, lucrări. O prezentare generală a lucrărilor sale poate fi văzută la http://www.andrewnewberg.com.

Mark Robert Waldman este cercetător asociat al Centrului pentru Spiritualitate şi Minte, Universitatea Pennsylvania, autor a nouă cărţi şi antologii în domeniile psihologiei şi creativităţii şi a unor lucrări profesionale publicate în jurnale din întraga lume. Deţine specializări în dinamici de cuplu şi terapii bazate pe conştienţă. O prezentare generală a cercetării şi workshop-urilor sale poate fi văzută la http://www.markrobertwaldman.com.

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

Au fost odată o vară, un lac şi o Lună

Publicat de Irina Luana Stan

Ajunsesem de câteva zile departe de oraş, într-un loc binecuvântat cu o privelişte superbă şi aer curat. Ziua se scurgea repede, iar seara reuşeam să mă retrag într-o plăcută solitudine pe malul lacului din apropiere. Priveam lacul şi cele câteva luminiţe ce-şi făceau cuib în fiecare seară în taina lui. Tocmai priveam, într-o seară, o gâză ce desena mici unde circulare pe suprafaţa apei.

„Aici nu e cel mai frumos loc de privit. Dacă vrei, hai să-ţi arăt.”

Purta o mantie lungă, ochii îi erau calzi şi pentru o clipă am avut senzaţia că era din altă lume.

„Nu, mulţumesc, vroiam oricum să mă retrag”.

„Păcat”, zice el. „Mâine seară e lună nouă şi priveliştea nu va mai fi la fel de uimitoare”.

Mă uit mirată la el şi, mirată de mine, rostesc: „E departe?”.

„Nu. La o clipă de gând şi la cinsprezece minute de mers agale”.

„Okay”, zic, incitată, contrariată, puţin exaltată. Cred că-l zărisem de vreo două ori în decursul zilelor acelora, în cadrul unui alt grup sosit acolo.

Începurăm să mergem unul lângă celălalt, într-o tăcere liniştită. Drumul se desfăşura de-a lungul lacului şi devenea din ce în ce mai îngust, mai întunecos şi mai sălbatic, până când deveni doar o cărare subţire, mărginită de stufăriş înalt, de o parte şi de stâncă abruptă, de cealaltă. Întuneric beznă, doar câteva raze rătăcite de Lună mai ajungeau până la noi. Lacul, primejdios de tăcut. Inima începu s-o ia la trap. Nu-mi plăcuse niciodată întunericul, cu atât mai puţin sporirea lui cu încă o necunoscută: un bărbat străin în compania căruia mă aflam din motive pe care nu reuşeam să mi le amintesc. Începuse să mi se facă frig şi, deşi vroiam cu toată mintea să fac cale întoarsă, înaintam grăbită, tremurând din tot corpul, lângă însoţitorul meu care nu scotea un cuvânt. Mai mult ghiceam pe unde călcam, decât să văd; un strigăt ascuţit de pasăre rătăcită îmi apăsă pe stomac şi îmi declanşă o cantitate suficientă de adrenalină încât să ma decid a mă răsuci pe călcâie şi a o rupe la fugă cât m-ar fi ţinut picioarele.

„Am ajuns, priveşte!”, îl aud ca prin vis pe bărbatul care deodată se afla la câţiva paşi în faţa mea. O sudoare rece îmi îngheţa spatele în timp ce îl priveam buimăcită cum era scăldat de o lumină ireală pentru întunericul acela, de parcă se suise brusc pe o scenă ca să-şi înceapă reprezentaţia.

Am păşit înainte ca şi cum aş fi fost goală în mijlocul iernii şi nu aveam unde, în altă parte, să mă duc, şi când am ajuns aproape de el, inima, mintea şi ochii mi-au încremenit. Cărarea strâmtă şi întunecată, până acolo mărginită de stufărişul înalt şi neprietenos, se desfăcea, spre lac, într-o limbă de pământ acoperit cu iarbă, la capătul căreia se afla un ponton larg de lemn ţintuit cu mii de puncte luminoase. O Lună imensă atârna la o palmă deasupra lacului şi la numai câteva clipe de gând-lumină de capătul pontonului, aşternând un covor argintat de-a curmezişul apei şi înfigând o armată de săgeţi sclipitoare în lemnul pontonului. Câţiva pescăruşi enormi, cu ochi de foc, străjuiau locul într-o plutire acvatică demnă de adevăraţi păstrători ai acelui colţ de Rai.

Însoţitorul meu se aşezase pe o margine de ponton privind liniştit, de parcă toată acea splendoare era cel mai firesc lucru pe care îl vedea. M-am aşezat şi eu, privind cum braţele, picioarele şi rochia îmi erau acoperite de mii de cristale ce străluceau odată cu Luna.

„Nu-ţi mai este frig, nu-i aşa?”, mă întreabă el într-un târziu. „Nu…”, răspund eu siderată, privindu-i strălucirea din jurul capului.

„Îţi place? Aşa ar trebui, de vreme ce tu ai creat tot ce se află aici”.

Poftim???

„Cine eşti tu?”, îl întreb cu glas pierdut.

„Nu există nicio întrebare care să nu conţină deja răspunsul. Dar nu ai nevoie de întrebări, pentru că tot ce vrei să ştii, ştii. Altfel nu ai simţi nevoia să întrebi, adică să-ţi aminteşti că ştii.”

Omul ăsta glumeşte??

Deodată ceva indescriptibil se întâmplă. Luna începu să-şi trimită razele sub forma cuvintelor din mintea mea. O M U L Ă S T A G L U M E Ş T E, C I N E O F I, D A R D A C Ă N U G L U M E Ş T E, C E Î N S E A M N Ă T O A T E A S T E A, A S T A E P R E A D E T O T curgeau din cer, alunecau uşor şi se aşezau cuminţi pe oglinda lacului.

C I N E S U N T E U veniră direct spre mine, învăluindu-mă într-o strălucire şi mai puternică.

E U S U N T … T O A T E A C E S T E F R U M U S E Ţ I ? E U S U N T C E E A C E S U N T Ş I C E E A C E V R E A U S Ă F I U mă copleşiră, îmi prinseră de rochie aripi argintii, pescăruşii cei cu ochi de foc începură să planeze superb deasupra lacului, păsări cereşti strălucinde ce zburau până la Lună şi aduceau înapoi zeci şi zeci de cuvinte…

În acele momente iniţiatice nu m-am mai mirat de nimic, nici de faptul că însoţitorul meu nu mai era acolo, adică nu mai era separat de mine, pentru că am înţeles că El – principiul meu masculin – îşi dăduse mâna cu Ea – principiul meu feminin – , iar Luna, Cerul, Lacul, pescăruşii, cuvintele, cărarea strâmtă şi primejdioasă, întunericul, stânca, stufărişul înalt şi neprietenos, explozia de lumini, EU, toate erau în mine.

Am plecat în zori, după ce mi-am configurat noul traseu ce aveam să-l parcurg, bucuroasă că am înţeles în sfârşit nu numai că am dreptul, ci şi datoria – unica datorie – ca EU să-l desenez. Am plecat păşind pe aceeaşi cărare ce era, de fapt, frumoasă, plină de vegetaţie luxuriantă şi flori de culori îngereşti, atentă să urmez Linia de destin abia făurită. Am plecat după ce Luna a apus şi Soarele s-a ridicat şi mi s-a aşezat direct pe inimă.

Au fost odată o vară, un Lac şi o Lună. Şi eu.

∫^∞Experienced thoughts

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta, de Ruxandra Ţurcanu

Publicat de Irina Luana Stan

Suav, înstelat şi dulce acest articol-reportaj al Ruxandrei. O bucurie, o inimă cu Soare şi cu Lună. Haideţi să-i parcurgem traseul cu ochii imaginaţiei minţii şi sufletului, şi, poate, cândva, şi cu întreaga fiinţă:

Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta

RUX1

Sunt curajoasa. Cu gandul acesta am plecat, fara sa imi imaginez macar ceea ce ar crea un astfel de gand. Sunt curajoasa.

Sunt fericita. Sunt inteleapta. Sunt increzatoare. Eu sunt tot ceea ce sunt si inca ceea ce creez. Sunt peste tot. Cu gandul acesta m-am intors… acasa.

De numai 7 ore m-am intors in camera mea din caminul studentesc indian. E o camera verde si umeda. E pentru prima data cand observ cat de spatioasa e, si ce priveliste ciudata se intinde sub fereastra. De numai 7 ore sunt aici, uimita de frumusetea privelistii. Nu pot dormi, nu pot gandi. Pe piele am urmele calatoriei. Sunt mici bubite rosii, piscaturi de insecte, o mica infectie si cateva vanatai. Fata si mainile sunt rosii, de la soare. Si ma asortez frumos cu nisipul rosu de afara. Arat exact ca oricare dintre turistii europeni din India, care au fost “consumati” de exoticitatea locului.

Cu cinci zile in urma ma urcam pe scaunul din fata a unei Toyota si aveam sa plec la drum pentru mai bine de 12 ore catre Kerala. Acolo este cel mai sudic stat al Indiei, inconjurat de ocean ca o semiluna. Numai de acolo, dintr-un punct, poti vedea apusul si rasaritul pe ocean, si nicaieri altundeva in lumea asta. Am calatorit noptile, pentru ca zilele sa ne bucuram de minunatiile Indiei. Eram o gasca de zece europeni insetati de aventura.

Dupa opt ore de condus, soferul nostru adormea la volan. La rasaritul soarelui ne-am oprit sa il lasam sa doarma. Doua masini, parcate pe marginea drumului, in cea mai adanca pustietate pe care am vazut-o vreodata, straluceau in dedesbtul stelelor si-al rasaritului.

In timpul asta, un ciclon se indrepta catre nordul Indiei. Alerta mare si mare tam-tam, dar noi eram in mijlocul pustietatii, privind cel mai pasnic rasarit din cate am vazut vreodata.

In mijlocul pieptului meu se intretaiau emotii. Simteam ca avea sa urmeze ceva ce n-am mai trait niciodata, si asteptam nerabdatoare cel mai mic semn.

Asteptam sa cunosc pe cineva pe care nu-l stiusem niciodata, sa se infiripe o prietenie, sa vad o minunatie, sa traiesc o aventura – si cu cat ma asteptam mai mult, cu atat imi era mai greu sa conturez ceea ce avea sa fie.

Dupa o ora si jumatate in care soarele s-a ridicat pe cer, de jur imprejur s-au nascut copaci de nuci de cocos si dealuri fabuloase, campii cu ape si culturi de orez, case taranesti din pamant.

Eram acolo, eram deja in Kerala, si se-ntindea total diferit de ceea ce vazusem pana acum din India.

Cuvintele mele sunt sarace acum. Daca as putea, as pune pe hartie doar niste puncte, si atunci tu ai sti ce vreau sa spun. Punctele mele ar fi stralucitoare, ca stelele, intr-o ordine haotica dar echilibrata. Ar fi legate de canale si vinisoare mici, care ar comunica intre ele intr-un mod neregulat, dar calculat. Ai intelege poate atunci, cum mi-am simtit pieptul si pielea, cum am simtit Kerala si India, cum am simtit Pamantul si Galaxia, si cum am simtit transformarea din talpile mele. Si fiecare clipa care picura peste mine era de fapt o vasla catre un apogeu miraculos al fiintei mele.

Ne-am oprit la o pensiune numita Dream Catcher. Si numele ei nu ar fi fost niciodata vreo coincidenta, ci mai degraba o sincronicitate inteligenta a legaturii dintre inima mea si inima pamantului.

La ora opt dimineata, deci, ne-am aruncat bagajele in camere si-am plecat sa exploram portul pescarilor. La “micul dejun” am mancat cel mai ciudat peste care ar fi putut fi in oceanul ala. Pescarii ne-au povestit de ciclonul care avea sa loveasca Calcutta sau alte orase din nord si din est. Ce straniu, mi-am spus, caci daca as fi stiut, as fi luat-o spre nord. Mereu mi-au placut furtunile, si mereu mi-am dorit sa fotografiez una adevarata. Pe fata mea s-a asternut un zambet visator, pe care pescarul gras l-a vazut. “Nu e de gluma”, zice, “iti spun. Va fi ceva foarte serios. Sa nu cumva sa va ganditi s-o luati spre nord. Momentan, sudul e cel mai sigur.”

“De unde stii?”, zice pescarul mic. Avea vreo 16 ani si o bandana asezata pe un ochi, ca piratii.

“Nu stiu. Dar asa cred. La mine acasa e cel mai frumos.”

Pustiul rade, pescarul gras ii arunca o privire usturatoare. Pustiului ii piere ranjetul de pe fata si se intoarce la plasa lui de pesti, si-mi zice incet: “La el acasa e pe barca.. daca vine ciclonul, noi mergem in larg.”

Nu cred ca vreunul dintre noi a inteles cu adevarat gravitatea cu care pescarii vorbeau de ciclon. Si mai cred si ca in jumatate de ora, am uitat cu totii de aceasta intamplare. Gandul ca un ciclon avea sa loveasca “candva” nordul Indiei nu ne-a impresionat prea tare. Noi aveam nevoie de fapte si nu de vorbe. Noi voiam aventura si nu povesti. Dupa micul dejun am luat o barca a pescarilor si-am mers pe insula, la plaja. Eram cu totii obositi de-atata drum lung, si eram entuziasmati de frumusetea portului.

In numai cateva ore de stat in soare aprins si-n apa sarata, aratam cu totii ca abia scosi de pe gratar.

Am decis sa luam barca inapoi spre cabana.

Intr-un sfert de ora, barca era pregatita pentru noi. Numai cinci minute trecusera pe mare, cand soarele s-a ingropat in niste nori adanci si grosi, negri ca fumul focului. Vantul a inceput sa bata puternic, ploaia ne ingropa picioarele in barca. O furtuna uluitoare s-a pornit deasupra capetelor noastre, iar pe mal, oamenii alergau ca furnicile in toate partile. Aerul avea gust de nou, de minunat, si noi, uzi, arsi si fericiti, cantam batand din palme. Si nici macar o secunda nu ne-am gandit la ciclon.

Furtuna s-a oprit brusc atunci cand barca noastra si-a aruncat ancora.

In noaptea aceea am dormit devreme.

Drumul ciclonului este si drumul meu. Asa cum vantul bate in sud, inima mea bate in nord. Eu sunt aici si ciclonul este acolo, dar suieratul lui rasuna peste toata planeta. Asa cum suna si al meu. Odata cu furtuna, am plecat in calatorie. In ziua in care ciclonul a lovit orasele in drumul sau, asa si inima mea, in calatoria ei, s-a oprit pentru ceva timp intr-un loc furtunos, dar magic. Am sa-ti spun chiar acum cum s-a intamplat.

Dupa o noapte petrecuta la Dream Catcher in capitala Keralei, Kochi, am pornit din loc catre Allappuzha, un oras pe coasta sudica. Noaptea petrecuta acolo s-a adancit cu imagini largi in inima mea pentru totdeauna.

Voi incerca sa pun in cuvinte ceea ce am simtit, de-aici, din camera mea de camin verde. Voi incerca sa iti arat ca imposibilul este real, ca povestea este magica… ca basmele sunt adevarate.

In Allappuza nu am gasit niciun hotel care sa aiba loc pentru noi toti, zece. Am cautat foarte mult timp, iar cautarea a facut cu adevarat parte din procesul magic care avea sa se intample. Nici macar pentru o secunda nu ne-am imaginat ca va trebui sa plecam din acel orasel. Mai bine am fi dormit pe plaja decat sa pasim inafara magiei.

Universul a vrut ca eu sa raman acolo. O familie de indieni ne-a gazduit in casa lor, o casa la un minut de mers pe jos catre cea mai pustie parte a plajei.

Allappuza este un oras comunist, iar legea spune ca totul sa se inchida la ora zece si jumatate. Cativa dintre europeni au plecat intr-un loc obscur in cautare de o sticla de alcool. Alan – olandezul, Mathilde – frantuzoaica, Ana si cu mine am ramas la casa indienilor.

Cea mai adanca noapte a inceput atunci. In formatie de patru, stateam pe balconul cabanutei privind stelele. Nu cred ca am fost niciodata prea aproape unii fata de altii. Alan si Mathilde au calatorit mai mult impreuna, la fel ca mine si Ana. Rareori ne-am intersectat cu adevarat, fie la o vorba buna sau o calatorie prin India. In noaptea aceea, insa, iubirea se simtea ca un fum gros, si ne-a adus impreuna, imbratisati. Eram patru si eram unul. Si nu ne cunosteam, dar ne simteam bine. Ne stiam de fapt de mult. Increderea pe care o aveam unul fata de celalalt se impletea exact asa cum se-auzeau valurile imbratisand stelele. Intr-o liniste absoluta, ne-am ridicat impreuna, si tinandu-ne de mana am plecat catre plaja.

Nimeni nu vorbea si niciunul dintre noi nu a respins legatura puternica dintre mainile noastre. Fara lumini, intr-un oras comunist, usor ilegali, paseam printre balariile din care din cand in cand mai sarea cate vreun serpisor speriat. Eram desculti. Din cativa pasi, am ajuns pe nisip. Crabii straluceau albi, alergand prin toate partile.

Si nu ne-am despartit palmele din palme. Ne priveam in ochi, in tacere. Ne-am asezat in cerc, pe malul apei, si deasupra capetelor noastre un alt ocean de stele facea valuri. Nu imi venea sa cred. Inima imi batea atat de rar, dar emotia mea era atat de frumoasa.

“Nu voi uita niciodata. E asa de frumos cerul.”, sopteste Alan.

Stiam la ce se refera. Era acea energie… un fel de magie patrunzatoare, care ne unea piepturile in imbratisari lungi si tacute. Ma simteam de parca visam, in vartejul acela ametitor al stelelor. Ii priveam pe acesti oameni necunoscuti mie si nu-mi venea sa cred iubirea pe care o simteam. Si cum se facea ca eram impreuna, chiar atunci?

M-am ridicat din cerc si am pornit pe plaja intunecata in cea mai lunga si mai patrunzatoare plimbare. As scrie mii de pagini despre acea plimbare, despre atentia cu care am facut fiecare pas prin nisipul ud.

Nu m-am intrebat nicio secunda ce mi se intampla. Nicio secunda nu m-am inndoit de verdicitatea lucrurior pe care ti le povestesc acum tie. Naturaletea magiei din noaptea aceea s-a desfasurat in toata puterea ei.

Si am crezut ca cineva mi-a strigat numele. Am decis sa ma intorc spre ei. Aveam acum marea in dreapta, cand mi s-a parut a doua oara ca ma striga cineva. Se auzise de-acolo, din mare. E imposibil, mi-am spus. Nu este nimeni in mare.

M-am oprit sa privesc valurile, si deasupra lor zambea cea mai mare jumatate de luna pe care am vazut-o vreodata. Am ramas acolo minute la rand, privind-o. Era plina numai in jumatatea de jos, si cerul era senin si alunecos.

In spatele meu mi se culca scurt umbra. Pornea din lumina lunii exact ca in noaptea aceea, pe care si acum mi-o amintesc bine – acea noapte in care pentru prima data mi s-a aratat umbra in fata lunii. Atunci am jurat ca nu voi mai subestima niciodata puterea Ei de a-mi lumina pasii.

Era magie ceea ce simteam. Cu o bucurie copilareasca am dansat usor, pe malul marii, privindu-mi umbra pe nisip.

Atunci am vazut o alta.

La numai cativa pasi, se intindea umbra inalta, feminina, puternica. Parea sa fie a unei rochii pana mai jos de genuchi, cu maini lungi, mladioase, curse peste bazin. Era umbra lunii, firesc, dar acolo, exact acolo, nu era nimeni. Eram doar eu.

Daca iti imaginezi ca m-am speriat, este normal. Cu respiratia usor accelerata am cautat cu ochiul orice explicatie posibila. Sa fie norii, dar era senin. Sa fie vreun felinar care bate in vreo stanca, dar plaja era in bezna. Sa fie nisipul, care, sub talpile copiilor din ziua care a trecut, sa fi prins forma de zana frumoasa. Am privit asa mult timp. Am renuntat apoi a mai gasi vreo explicatie. Mi-a fost cat se poate de clar ca e miraculos, si nu miraculosul acela al mintii.. caci am simtit minunatia intr-atat de puternic incat am petrecut acolo aproape toata rotatia limbilor ceasului. M-am simtit iubita si imbratisata.

Asa incepuse cea mai adanca noapte din viata mea. Asa incepuse cerul, marea si lumina lunii sa-mi daruiasca un nefiresc (pentru cineva care nu crede-n basme) cadou de lumini placute si iubire bine infipta in toata natura indiei.

N-am spus niciun cuvant cand m-am intors la Alan, Mathilde si Ana. Stateau inca in cerc, privind valurile cum scalda luna. Vorbeau despre cele mai frumoase amintiri ale lor, si parca se intreceau in fericire.

M-am asezat langa ei. Imi era bine si racoare.

Sunt curajoasa si increzatoare, caci pot fi asa cand vreau eu.

Am simtit atunci cum tot oceanul, toata luna frumoasa, toate stelele mici, mari, rosii… toate sunt cadourile mele. Am simtit cum sunt rupte din mine si eu sunt rupta din ele.

Si daca iti mai aduci aminte ce ziceam de punctele acelea intinse pe hartie… ei bine, acum ar fi in mai multe planuri, pe mai multe straturi, in mai multe culori. Si toate ar fi luminoase.

In formatia de patru am pasit spre valuri. Apa era curata si luna lumina o cale larga. Ne-am intins intr-un fel de pluta-stea, usor infrigurati.

Cate-un fior de frica se strecura in spatiul formatiei noastre. Era intuneric. Eram singuri.

Pe rand, in glasurile noastre se coborau voci menite sa daruiasca incredere celorlalti. Am fost impreuna, schimbandu-ne de roluri pe care nu le mai cunoscusem niciodata.

Aceasta nu este o metafora.

Miscarea trupurilor noastre nastea puncte de lumina. Aceste raze pluteau ca o rasfrangere de soare in ocean. Totul este negru. Din varful degetelor tasneste viata aurie. Miliarde de licurici milimetrici salasuiesc pe jumatate de metru.

Oceanul devenise o oglinda lichida, moale, iar in aceasta oglinda se reflecta fericirea noastra. Tineam stelele in mana. Picioarele mi se miscau odata cu bazinul, rotativ, scuipand puncte de stea intr-un cerc de pielea mea. Din dansul meu se nastea dansul lor. Din dansul lor se nastea dansul meu, si toata aceasta mirare a unduirii pornea miscarea luminoasa tot mai puternica.

“Este ca in <Life of Pi>. Nu am crezut niciodata ca basmele sunt adevarate”.

“Este divinul rasfrans in steaua noastra corporala.”

“Eu nu stiu ce este. Eu stiu ca este. Nimeni, niciodata nu va sti cum este.”

“Ai crede ca e o metafora a vietii… cand de fapt insasi trairea este o metafora.”

Pestii lasau in urma praf de stele. Luminosi, dispareau in larg si aprindeau tot mai tare cerul. Poate ca stelele de fapt din ocean se nasc, mai exact de-acolo, din intersectia inimilor noastre in forma de stea plutitoare.

Lacrimile cadeau cu putere pe valuri si se-aprindeau inzecit.

Cu adevarat, am ales atunci viata si lumina.

“Sa ne aducem aminte mereu.”

“Asa cum ne-am adus aminte acum?”

Zambeste, o stea ii lumineaza buza de jos.

“Acum.”

Ne-am impreunat mainile, si din toti rarunchii, ne-am strigat numele reciproc de nenumarate ori, spre largul din basm.

Parca luna ar fi coborat de pe cer, si s-ar fi spart in miliarde de cioburi moi, luminoase.

Parca cerul s-ar fi scuturat de stele peste corpurile noastre.

Ciclonul lovise Calcutta.

Am petrecut impreuna restul de zile. Am inchiriat o casa-barca pentru 22 de ore, printre canale si barci, pescari, sate pe fasii de insule. Licuricii stelelor au pierit odata cu rasaritul.

Inimile noastre au continuat sa lumineze Kerala.

Aceea a fost cea mai adanca noapte.

Ruah

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

În Cer m-am născut, mai întâi

Publicat de Irina Luana Stan

Dimineaţa mi-a făcut cu ochiul spre cele două pisicuţe care torceau de zor la picioarele patului. Mi-am ridicat ochii spre Cerul de taină al dorinţelor neîntâmplate încă şi, cu gândul la cei ce mi-s dragi, m-am îndreptat spre laboratorul magic al minunilor mele culinare, delicate încântări pentru aceia care îmi fac bucuria să existe în viaţa mea.

Mi-am pregătit cafeaua cu lapte şi m-am aşezat cu gândurile, visurile şi ceaşca lângă fereastra din bucătărie. În timp ce luam ceaşca pentru a sorbi din licoarea parfumată, până să apuc s-o duc la buze, un miracol s-a petrecut: o rază de soare a ţâşnit neaşteptat, veselă şi grăbită să-mi lumineze cafeaua cu lapte, ochii şi inima.

Am privit nedumerită spre fereastră, întrebându-mă cum se făcea că soarele batea în fereastra mea la acea oră dintr-o zi de noiembrie în care bucătăria mea era de obicei umbrită de casa din faţă?

Un fascicul de lumină solară se reflecta puternic într-una dintre ferestrele mate ale casei vecine, într-un moment al zilei când soarele abia dacă ajungea pe o bucăţică din zidul casei, nicidecum în dreptul vreuneia dintre ferestrele de la etajul superior, aflat cu două niveluri desupra bucătăriei mele…

N-am mai pierdut timpul cercetând minunea, ci l-am folosit traind-o. Mi-am savurat cafeaua cu lapte amestecată cu auriu jucăuş, şi gândurile de iubire tocmai întâmplate. Soarele venise pur şi simplu să-mi spună Bună dimineaţa, să-mi alunge norii zilei precedente şi să-mi aducă aminte de ceea ce nicio clipă nu aş vrea să mai uit, că mai presus de îndoială, de cuvinte, de reguli, de tipare, de calcule şi de logică, în Cer m-am născut, mai întâi.

∫^∞Experienced thoughts

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

Acasă (pentru Gabi Diaconu)

Publicat de Irina Luana Stan

N-am stat prea mult pe gânduri. Când am aflat de Călătorie, mi-am făcut repede un bagaj sumar şi m-am repezit la tren.

Avea două vagoane. Pe unul scria: „Linia 1. Fără mască de oxigen. Numai pentru cei antrenaţi.” Nu-i de mine, zic, am încercat eu asta, în felul meu, şi n-a mers. Trec la următorul: „Linia 1. Cu mască de oxigen. Numai pentru cei pregătiţi”. OK, zic, aici.

Nerăbdătoare şi curioasă, urc în vagonul cu multe compartimente, toate având uşi inscripţionate cu câte un nume. Ce drăguţ, zic, mai fain decât cu numere, şi dau cu ochii de uşa cu numele meu. Vreau s-o deschid, dar cineva mi-o deschide dinăuntru.

„Sunt însoţitorul tău în această călătorie. Hmmmm, ce credeai, că o s-o faci chiar singură? Uite, ţi-am pregătit un loc plăcut şi comod. Văd că nu te-ai răzgândit după ultima noastră discuţie!”

„Nu m-am răzgândit”, zic, dar începusem să mă tensionez un pic. „Hai, aşează-te”, îmi spune el cu zâmbetul larg, cu ochi adânci şi plăcuţi sufletului. Mă aşez. „Sunt aici şi pot opri trenul oricând, dacă tu vei vrea asta”. Ohoho, deja devenise puţin inconfortabil. Mă uit însă din nou la el, şi-mi revin curajul şi concentrarea. „Okay, pornim?” „Pornim”, zic.

Pe geamul mare al compartimentului, încep să mă privesc. Eu, în Călătoria mea de până acum. Eu, în cele mai adânci neguri şi abisuri, în uitarea Fiinţei mele adevărate, în chinurile luptei cu dragoni sluţi şi răi scoţând flăcări pe nări, urmărindu-mă, vânându-mă, obosindu-mă până la epuizare în noaptea cea mai neagră a sufletului meu. La timp, însoţitorul meu îmi spune că vom lăsa în urmă această privelişte, la un moment dat, pentru că trenul merge cu o viteză destul de mare. Ce bine, îmi zic, eu credeam că nici nu plecase încă, şi că imaginile de pe fereastră erau cele care fugeau pe lângă noi, încercând să mă înghită cu guri de flăcări şi gheare de lupi.

…A durat ceva. Am trecut prin toate angoasele, neputinţele, erorile, ororile şi iluziile suferinţei. Am trecut prin mine, cea de atunci. A durut. A durut aproape ca atunci. Apoi însă, a început să se lumineze. Treceam pe lângă un peisaj mirific, vedeam creste de munţi înzăpeziţi, cu soare primăvăratic şi albăstrele prinse de fereastra compartimentului. Mă întorc spre însoţitorul meu, care avea cel mai frumos zâmbet pe care-l văzusem vreodată: „Asta a fost tot”, zice el. „Hai să coborâm. Am ajuns.” „Am ajuns, am ajuns, am ajuns??? Şi nu trebuie să mai fac niciodată călătoria asta??” „Întocmai”, îmi spune el, cu cel mai dulce glas pe care l-am auzit vreodată.

N-am mai stat pe gânduri, şi, în timp ce coboram, m-am gândit: Eu am trecut pentru ultima dată pe acolo pentru că Eu sunt aici şi ea, povestea mea, a rămas acolo. Eu NU SUNT povestea mea. I-am strâns mâna cu recunoştinţă şi i-am mulţumit cu inima, cu Cerul şi cu Pământul, pentru că m-a ajutat să-mi făuresc Linia de destin pe care doresc să păşesc de acum înainte.

Şi în timp ce mă îndreptam spre casă, unde sigur iubitul meu mă va fi aşteptat cu un ceai bun de petale de trandafir şi ghimbir, am înţeles că, din clipa aceea, casa mea putea fi oriunde, pentru că eu ajunsesem, în sfârşit, deja, pentru totdeauna, Acasă.

∫^∞Experienced thoughts

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

Trăirea în trecut ține boala în corpul fizic

Publicat de Irina Luana Stan

Dragii mei, Niculina Gheorghiţă, Psiholog Formator Clinician Principal şi Doctorand în Psihologie Cuantică, punctează, scurt şi la obiect, cum ar fi eficient să ne abordăm propria vindecare. Ştim deja că afecţiunile se instalează în corpul fizic abia după o perioadă în care ele au apărut la niveluri mai subtile, şi pentru că nu ne-am ajustat la timp atitudini sau comportamente, pentru că nu ne-am vindecat unele răni, ele au ajuns să se somatizeze în corp. Atât de mult ne-am obişnuit să asociem vindecarea cu dispariţia simptomelor fizice, pe cât de mult ne-am obişnuit să ne asociem pe noi, cu corpul nostru. Doar că noi NU suntem numai corpul nostru! Noi suntem fiinţe de lumină, venite într-un corp pe care e necesar să-l îngrijim pentru că este singurul nostru vehicul aici, pe Pământ, şi avem o minte pe care e necesar să o disciplinăm pentru a ne putea făuri o viaţă în bucurie, armonie şi iubire. Haideţi să vedem articolul. 🙂

Irina Luana Stan

Trăirea în trecut ține boala în corpul fizic

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Ai un Plan pentru vindecare?

Faceți nenumărate eforturi pentru a vă vindeca de diverse boli din corpul fizic și de cele mai multe ori nu apare vindecarea. Astfel vă întrebați mereu: Am făcut tot felul de terapii, am fost la tot felul de vindecători, am luat diverse remedii, medicamente și tot nu m-am vindecat de boală? Asta pentru că ne-am aplecat doar asupra corpului fizic, dar boala vine din emoțiile pe care le ținem în noi.

Emoțiile tale își pun amprenta asupra corpului fizic și curând corpul tău este expus la orice. De aici bolile și afecțiunile.

Ai un plan să te vindeci? Ai un plan pentru a fi sănătos?

Vreți să vă vindecați DAR NU AVEȚI UN PLAN PENTRU A VĂ VINDECA? A LUA NIȘTE REMEDII SAU A APLICA DIVERSE TERAPII NU ESTE PLANUL DE VINDECARE. Atât timp cât menții boala în corp de fapt nu ai un plan pentru a fi sănătos.

Planul începe cu aducerea ta în prezent cu totul, cu gânduri, situații, prin facerea lucrurilor diferit față de trecut.

Poziția de observator este modalitatea de a te aduce în prezent. Fiind mereu conștient de ceea ce faci aici și acum, cu ajutorul întrebărilor:

Ce gândesc eu acum?
Ce simt eu acum?
Creezi o afirmație opusă a ceea ce simți.

Trecutul, gândurile care te duc în trecut, rutina și obișnuințele țin boala în corpul fizic. Oamenii care vor să dețină controlul asupra altora au întotdeauna o poveste tristă. Și acolo ei se ascund.

Dacă dăm la o parte victimizarea, suferința faptul că ne folosim de oameni pentru a ne împlini, vom scăpa de povara trecutului. Pentru a trăi în prezent aici și acum e nevoie de dorința și curajul de a experimenta în fiecare clipă ceva nou.

Chiar dacă sunt lucruri aparent rutiniene, tu de fapt ești altul în fiecare clipă deoarece ai alte stări și alte gânduri care trec prin tine în fiecare moment. Tu ești altul de la un moment la altul. Dacă continui să menții durerea din trecut înseamnă că de fapt îți este teamă să trăiești fără această durere, care îți aduce diverse beneficii. Veți întreba ce beneficii pot avea prin suferință? Diverse, cum ar fi: oamenilor le este milă de tine, îți dau atenție, ești băgat în seamă, și astfel obții ceea ce vrei.

Dacă ești onest cu tine și nu mai cauți beneficiile care apar de pe urma durerii și a suferinței, nu e nimic în cer și pe pământ care să te țină de la a te vindeca și a fi sănătate radiantă.

Personalitatea este cea care vrea să păstreze o felie de suferință din trecutul tău, pentru că așa ea se definește. Atunci când ești în Sine, în partea divină din tine, nu vrei să deții controlul asupra trecutului.

Când ești în Sine ești sincer și îți dai seama că prin prisma personalității ești obsedat de control, ești comod și vrei să te folosești de alții pentru a-ți împlini niște nevoi momentane.

Pentru a afla cum stați la acest capitol vă recomand un exercițiu de autoanaliză. Luați o foaie de hârtie și scrieți:

– ce nu vreți să mai faceți pentru a vă menține și întreține boala.

– ce vă place și ce nu vă place la voi, din această perspectivă;

– ce comportamente mențineți chiar dacă știți că vă fac rău și vouă și celor din jur.

Poate fi începutul unui plan. Adică după ce afli ce nu vrei să mai faci poți descoperi cu ce vrei să înlocuiești acele acțiuni și emoții, cum vrei să trăiești pentru a fi sănătos.

E nevoie să fii sincer deoarece adevărul crește aripi și vă eliberează de boală.

Deci eliberați-vă de emoțiile trăite în trecut, pentru a vă auto-vindeca. Nimeni din exteriorul vostru nu poate face asta. Orice terapeut este un îndrumător, care poate activa corpul să se auto-vindece, poate să-ți dea un remediu pentru a anihila niște șocuri trăite cândva, poate să-ți prescrie un medicament, o metodă de vindecare, dar numai tu poți să te vindeci dacă te dezlegi conștient de trecut și îți aduci energia înapoi. Prin aceasta unifici personalitatea cu Sinele tău Divin, și nu mai trăiești în separare.

Conștientizarea ne permite să ne extindem din percepțiile noastre limitate doar cunoscute cândva, spre orice altceva posibil.

Conștientizarea înseamnă că vrei să îți iubești ființa, corpul, sufletul spre a te manifesta în bucurie. Spor la lucru cu voi și creați-vă un plan pentru vindecare. Cu drag din iubire pentru a crea iubire.

Amintesc faptul că Niculina Gheorghiţă este autoarea cărţilor:

„Bucuria de a trăi în şi cu Dumnezeu. Ghid practic de psihologie cuantică”

„Regăsirea puterii interioare. Ghid practic de psihologie cuantică ”

„Bucuria de a trăi fără mască. Ghid practic de psihologie cuantică”

”Credinţele noastre creează realitatea noastră. Ghid practic de psihologie cuantică”,

pe care vi le recomand din toată inima şi cu toată onestitatea, precum vă recomand şi cursul ei absolut remarcabil “Regăsirea Puterii Interioare”, structurat în 7 module după cum urmează:

– Modulul 1 – Regăsirea identităţii divine (obiectiv: a te pune în contact cu identitatea ta reală, forţa ta de creator şi puterea ei de creaţie)

– Modulul 2 – Descoperirea puterii în relaţii (obiectiv: evaluarea relaţiilor din perspectiva celui care are puterea de decizie şi de a experimenta forţa unei relaţii în care ambii parteneri sunt total în siguranţă)

– Modulul 3 – Regăsirea şi descoperirea iubirii de sine (obiectiv: descoperirea capacităţii de a fi mereu şi necondiţionat de partea ta, indiferent de ce, cum, cât şi când ai făcut ceva)

– Modulul 4 – Descoperirea puterii emoţionale (obiectiv: activarea poziţiei observatorului nonjudicativ prin iubire necondiţionată în orice experienţă de viaţă)

– Modulul 5 – Descoperirea puterii voinţei şi a intenţiei (obiectiv: activarea şi experimentarea capacităţii de creaţie la nivel holografic)

– Modulul 6 – Descoperirea puterii minţii (obiectiv: activarea unei minţi care transformă experienţa în înţelepciune şi care este focalizată ca un laser în orice situaţie de normalitate sau criză)

– Modulul 7 – Descoperirea trăirii în prezent, aici și acum (obiectiv: crearea unui portal interior de trecere în Sine, experimentarea potenţialului nelimitat al Sinelui, cu descărcarea şi stocarea în minte a experienţelor de acest gen, sub formă de abilităţi).

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

Calea Maestrului Interior, de Horia Țurcanu şi Elena Francisc

Publicat de Irina Luana Stan

Suntem aici, pe această planetă superbă și densă, pentru a ne experimenta pe noi înșine, pentru a experimenta puterea creatoare a Spiritului nostru, pentru a învăța din consecințele alegerilor noastre. Suntem aici pentru a ne exprima pe noi înșine și astfel pentru a îmbogăți întregul spațiu al Conștiinței. Suntem aici pentru a expansiona Conștiința din care facem parte. Experimentarea, exprimarea și expansiunea sunt necesitățile Spiritului nostru pentru care, tot ceea ce trăim nu este altceva decât experiență.

Cealaltă parte a noastră, dimensiunea noastră umană are alte priorități, de-obicei legate de viața biologică și energetică, dar și – oricât de neplăcut ar părea cuvântul – de puterea noastră personală. Sentimentul puterii – fie ea exprimată prin posesiune de orice fel, sau imagine, sau însemne ale puterii – confirmă ființei biologice nu numai că este în siguranță, dar creează iluzia unei anumite stabilități. Extensia cea mai tăioasă a a acestei dimensiuni umane a ființei noastre, este ego-ul izvorât din minte. Mașina de calcul probabilistic și deductiv care este mintea, îmbracă hainele puterii și ajunge să creadă că poate nu numai înțelege, dar și controla experiența. Acest lucru este fals. Mintea/ego nu poate controla experiența, așa cum nu poate controla expresia sau expansiunea, din simplul motiv că acestea sunt apanajul dimensiuniilor noastre spirituale. Descoperirea permanentă că realitatea pare să ni se opună, nu este decât semnul neputinței minții de a administra experiența. Suferința ce decurge din această neînțelegere profundă a realității, din această eroare cognitivă cum ar numi-o psihologia, nu se oprește decât în momentul descoperirii Adevărului. În momentul unificării dimensiunilor noastre umane, cu cele spirituale. În momentul descoperirii de Sine. În momentul pe care misticii îl numesc cel al ”revelației” Adevărului despre noi înșine.

De aceea, a citi cărți despre spiritualitate nu este suficient. Mintea este singura care beneficiază de pe urma acumulării de informație. A acumula informație despre psihicul omenesc, despre spirit, despre experiențele altora, nu modifică deloc starea noastră de conștiință. Ego-ul/minte se întărește. A ști toată istoria religiilor, a fi doctor în teologie, nu te apropie cu nimic de sufletul tău. Ba dimpotrivă, crează iluzia de ”a ști”, ca și cum asta ar fi adevărata cunoaștere.

Singura cunoaștere adevărată vine din experiență și aparține părții noastre spirituale. De aceea, adevărata creație sau expansiunea Spiritului nu poate veni din mintea liniară sau din cochilia ego-ului. Dacă ego-ul ar putea crea cu adevărat, nu ar crea experiențe dureroase pentru el. Nu el alege experiența dureroasă a transformării prin suferință, ci partea noastră spirituală, pentru care aceasta nu este decât o experiență care-l îmbogățește.

Adevărul despre noi înșine și despre dimensiunile noastre divine nu folosește la nimic dacă este doar aflat din cărți, decât la îngroșarea nemăsurată a ego-ului. Sunt unul dintre aceia care am crezut că pot cunoaște citind. Adevărul nu poate fi decât experimentat și apoi exprimat printr-o creație. Acesta este jocul superb al divinității care trăiește în adâncurile noastre. A ști totul despre iubire nu înseamnă că ai trăit Iubirea după cum a ști totul despre biciclete nu înseamnă că ai simțit vreodată bucuria mersului pe bicicletă. Spiritualitatea noastră este intrinsecă. Este acum, aici. Nu trebuie să facem nimic pentru a o trăi, decât să devenim conștienți. De aceea calea noastră este una experiențială. Cărțile pe care noi le edităm nu sunt decât extensii dacă vreți, ale experiențelor noastre. Nu doar vorbim despre conștiința extinsă – care, între noi fie vorba, este starea naturală a Conștiinței noastre – ci o experimentăm.

Aceasta este calea pe care v-o propunem vouă, acelora care ați încercat, ca și noi, să găsiți pretutindeni Adevărul, înafara voastră. În aceste timpuri extraordinare pe care avem privilegiul să le trăim împreună pe această planetă, Umanitatea trece printr-un proces de reunificare a Ființei. Dimensiunea noastră umană devine conștientă de natura sa spirituală și este pe cale de a-și recupera nivelurile inefabile ale sufletului.

Trăim marea întoarcere la noi înșine. Este marea transformare de Conștiință despre care, din ce în ce mai des auziți în ultimul timp. Este o transformare care nu se referă la altceva decât la recuperarea propriei noastre divinități și la asumarea ei totală.

Această cale este una a trăirii, a experimentului, a creației și a expansiunii. Nu mai este nevoie să ascultați pe nimeni altcineva decât pe voi înșivă. Nu mai trebuie să credeți apriori pe nimeni, decât propriul vostru adevăr trăit. Nu trebuie să vă mai supuneți nici unei doctrine, și nici unui guru, nici unui papă și nici unei organizații, pentru că nu există nimic altceva decât propria voastră experiență și propriul vostru adevăr. Este o cale a curajului și a asumării, a unificării și a transformării. Este timpul ca toate lucrurile care ne-au fost spuse și care ne-au umplut mintea cu imaginea unui dumnezeu crud și răzbunător, sângeros și discreționar, să fie lăsate în urmă. Dumnezeu este un Principiu și nu are nimic din imaginea antropomorfă pe care oamenii i-au pus-o în cârcă, după chipul și asemănarea lor, n-are nimic de-a face cu manipularea, cu răzbunarea în numele lui, cu condiționările și cu restricțiile.

Tot ceea ce facem în workshop-urile noastre, sunt porți către Conștiința fără limite. La fel ca în străvechile Școli ale Misterelor, pentru noi, a experimenta interiorul nostru, este una cu a explora natura Divinității, a Marelui Necunoscut, așa cum este numit Dumnezeu în dimensiunile non-fizice. Tehnicile bazate pe respirație, meditațiile pe care le facem, exercițiile de conștientizare ale diferitelor niveluri ale Conștiinței noastre, lucrul cu conținuturile acesteia, cu umbrele generate de experiențele traumatice ale multelor noastre existențe pe acest pământ, toate acestea sunt experiențiale, nu doar scrise în cărțile pe care le edităm. Maeștrii cu care am lucrat, fie ei doctori în psihologie, fie maeștri ai plantelor sacre asemenea celor din junglele peruane, au fost dintre aceia care ne-au arătat că singura cale posibilă este cea interioară, personală. Noi nu vom face decât să creem cadrul experienței voastre, suntem un fel de însoțitori în propria voastră călătorie interioară, martorii revelațiilor voastre care-și au izvorul în propria ființă. Energiile noastre nu fac decât să se alăture, protectoare, propriilor voastre energii care știu cum să-și găsească drumul către conștiență. A lucra cu stările de conștiință extinsă și a asista- așa cum s-a întâmplat de multe ori în sesiunile noastre – la marile revelații schimbătoare de viață, la marile descoperiri care survin în cursul acestor experiențe, este un uriaș privilegiu. Iluminările interioare au de multe ori implicații terapeutice extraordinare, pe toate nivelurile ființei, de la cel fizic și energetic, emoțional și mental, până la reașezări ale viziunii spirituale asupra propriei ființe și asupra universului.

Am călătorit (eu și Elena), individual și împreună, de multe ori, în teritoriile subtile ale propriei noastre Conștiințe. Acest lucru a condus la schimbarea totală concepției noastre despre noi înșine și despre Univers, despre Ființă, Divinitate și Sine. Deasemeni aceste călătorii au dat noi dimensiunii iubirii, căci am descoperit legăturile infinit de vechi și de complexe între ființele noastre. Am putut privi în spatele ”cortinei”, acolo unde conținuturile Conștiinței, fricile noastre, mecanismele noastre, moștenirile noastre energetice, structurile mentale, toate acele ”entități” care ne bântuie pe dinlăuntru și ne împiedică să ne asumăm superba măreție a ceea ce suntem, pot fi dizolvate prin compasiune, prin înțelegere, prin iluminare. A experimenta toate acestea înseamnă a dizolva umbra interioară și aceasta este adevărata vindecare. Fiecare dintre noi poate face acest lucru. Este cu adevărat, în puterile noastre și nu depinde de nimeni altcineva decât de noi înșine.

Aceasta este Calea Maestrului Interior. Este calea adevăratei libertăți interioare, a non-condiționării, a non-dependenței de condițiile ”exterioare”, a înțelegerii profunde a realității pe care o trăim. Este o cale ce ne-a fost dăruită și pe care nu putem decât să o dăm mai departe acelora care au nevoie de ea. Harta tărâmurilor interioare este de fapt harta întregii Creații. Nu rămâne decât să avem curajul să o privim. Și să ne-o asumăm. Este propria noastră Creație.

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

Azi

Publicat de Irina Luana Stan

Azi nu i-am mai putut rezista.

Azi mi-a zâmbit şăgalnic printre frunze de purpură, cu Cer clar, aer de primăvară şi copii fericiţi.

Aşa că mi-am luat iubitul de mână, am ieşit în Soarele blând şi, pe mal, Toamna m-a făcut prinţesa ei de galben şi aramă, în timp ce lacul ne trimitea şoapte şi fiori din trena de aur a Soarelui.

Cu rochia mea superbă de prinţesă a frunzelor, n-am putut să nu pornesc spre lac, aşa că am păşit uşor pe trena solară care-mi sclipea rochia atât de tare, că la un moment dat nu mai puteam desluşi Soarele, de Toamnă, de rochie, de frunze, de trena lui acvatică sau de mine!

Abia după ce am păşit înapoi pe mal, mi-am dat seama, cu uimire, că păşisem pe apă – sau pe soare, sau pe frunze? – şi că asta mi se potrivea atât de bine.

Astfel că am păstrat rochia de prinţesă de galben şi aramă, Soarele cu trena lui de flăcări acvatice, zâmbetul lacului, adierea călduţă de primăvară-n toamnă, şi, pe toate le-am aşezat frumos, cu grijă, în dreptul pieptului, şoptindu-i duios iubitului meu: Ştii ce mi-a spus Toamna azi? Mmmm… Că sunt liberă şi că te iubesc!

Şi-n drum spre casa sufletelor noastre, unde ne vom bea împreună ceaiul pregătit de el şi inima lui, am ştiut amândoi că Toamna aceasta ne-a dăruit ceva ce nu am mai primit niciodată Aici şi ce va rămâne viu, dimpreună cu fiinţele noastre, pentru totdeauna.

∫^∞Experienced thoughts

Du-te înapoi
Mesajul tău a fost trimis

Name
Avertisment

Email
Avertisment

Website
Avertisment

Comment
Avertisment

Avertizare!

Δ

La Mulţi Ani, Mama!

Publicat de Irina Luana Stan

Eram destul de mică şi minunile abia începeau să prindă contur în viaţa mea: globurile în formă de clopot din bradul adus de Moş Crăciun, cuibul din iarbă şi frunze, ornat cu narcise şi pregătit pentru Iepuraşul de Paşte, cărţile de poveşti, Luceafărul recitat dumnezeieşte de Ea (la ascultarea căruia invariabil plângeam fără să ştiu de ce), rochiţele diafane, Întâiul meu Abecedar care înfăţişa la litera „C” un curcubeu rămas legendar, tainele cerului de noapte, rochiţele păpuşilor, marea cu scoicile şi pescăruşii ei, sentimentul acela de siguranţă absolută pe lumea aceasta, apoi problemele de geometrie îndulcite cu stafidele din interiorul enormelor bomboane de ciocolată, gingăşia maternă revărsată necontenit asupra mea, aşteptările Ei înfrigurate la porţile olimpiadelor şi examenelor mele importante, Ceaikovski şi spectacolele de balet – ireal de frumoase poveşti, hrană a copilăriei mele -, Beethoven – o, Doamne, Sonata Lunii! -, Teatrul Bulandra, Rudolf Steiner, şi câte şi mai câte, toate, toate prin Ea, de la Ea, pentru mine.

Cu ochi inconfundabili, mari, negri şi migdalaţi, cu priceperea ei la toate cele, cu mintea vie şi inima pură, Mama mea cea tănără, care se trage din os domnesc, s-a născut pentru a fi Regină. Şi Regină e de când mă ştiu, dar nu din aceea ce ar fi vrut să domnească peste teritorii şi mulţi supuşi, ci din aceea care domneşte peste o parte dintre ştiinţe şi are mulţi discipoli, din aceea care face lucruri mari din lucruri mici, din aceea care uneori dăruieşte până ei nu-i mai rămâne nimic, din aceea care înfruntă orice furtună cu inima sus, zâmbetul pe chip, privirea spre Cer şi tăcerea pe buze, din aceea care plăsmuieşte câte o operă de artă din orice lucru pe care îl atinge, şi din aceea care, pe Ea, se iubeşte prea puţin.

Mama mea e născută Regină, nu făcută.

Îmi plec fruntea şi obrazul, Mamă, şi-ţi sărut mâna sfântă, trudită, prea puţin îngrijită şi poate prea puţin onorată. Îţi mulţumesc pentru că ai acceptat să fii Zeiţa devenirii mele pământeşti. Îţi mulţumesc, Făptură Frumoasă şi Radioasă, pentru că mi-ai luminat copilăria cu iubirea ta nesfârşită, pentru că mi-ai adus în dar o lume senină chiar şi cu preţul lacrimilor ce nu voiau să curgă pentru ca eu să nu le văd, îţi mulţumesc pentru că orice greşeală am crezut vreodată vreuna dintre noi că ai făcut, a fost ca eu să-mi descopăr Adevărul şi Puterea din mine, pentru că, dragă Mamă, nu există greşeală, aşa cum nu există păcat: există doar experienţele pământeşti ale Dumnezeirilor din noi, coborâte Aici pentru a ne desăvârşi şi a deveni cele mai înalte şi mai sublime versiuni ale noastre.

Îmi plec fruntea, obrazul şi inima în faţa ta, Mamă, îţi sărut Mâna Sfântă, oferindă, şi îţi mulţumesc – deşi ştiu că niciodată nu-ţi voi putea mulţumi îndeajuns – pentru că ai făcut tot ceea ce puteai face Aici pentru ca Eu să fiu Ceea Ce Sunt.

∫^∞Experienced thoughts

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

De ce să mergi, dacă poţi să zbori? – despre Niculina Gheorghiţă

Publicat de Irina Luana Stan

NICULINA3

Surâsul ei uşor, diafan, molipsitor, de roză înnăscută, privirea ei curată, de lumină venită din Cer, vorba ei bună, de catifea, inima ei mare cât o sală de curs şi cât încă tot Universul.

Niculina. Modulul doi. Eu, tu, creaţie, Dumnezeu, conştienţă. Unime, credinţă, sfinţenie, empatie, iubire. Respect, concentrare, adevăr, responsabilitate, unitate, coerenţă, dragoste, muncă, miracol.

Niculina, atât de aproape de noi, de fiecare dintre noi. Cu blândeţea şi iubirea unei mame adevărate, cu fermitatea şi înţelepciunea unui dascăl trimis din Cer, cu delicateţea unei Zeiţe coborâte Aici pentru a ne reaminti Dumnezeirile din noi: Niculina, cea smerită şi caldă ca pâinea noastră strămoşească, coaptă pe vatra bătrânei şi înţeleptei noastre Moldove.

De această dată m-am dus cu o lacrimă în colţul buzei, cu umbre triste lângă ochi, cu apăsarea neputinţelor ce se războiesc, încă, cu Minunile dinlăuntru-mi.

Şi…

Am plecat cu un surâs printre gene, cu buzele fremătând de viaţă nouă, luându-mi rămas bun temporar de la ea, care mi-a trimis cu ochi de şoim gândul ei curat şi înaripat, care ar fi sunat cam aşa:

De ce să mergi, Irina-Luana, dacă poţi să zbori?

∫^∞Experienced thoughts

Articolul se referă la Modulul 2 al cursului de dezvoltare personală şi spirituală „Regăsirea Puterii Interioare” susţinut de Niculina Gheorghiţă, Psiholog Formator Clinician Principal, Doctorand în Psihologie Cuantică, Terapeut Bowen, autoare a cărţilor:

„Bucuria de a trăi în şi cu Dumnezeu. Ghid practic de psihologie cuantică”

„Regăsirea puterii interioare. Ghid practic de psihologie cuantică ”

„Bucuria de a trăi fără mască. Ghid practic de psihologie cuantică”

”Credinţele noastre creează realitatea noastră. Ghid practic de psihologie cuantică”,

pe care vi le recomand din toată inima, precum vă recomand şi cursul ei absolut remarcabil “Regăsirea Puterii Interioare”, structurat în 7 module după cum urmează:

– Modulul 1 – Regăsirea identităţii divine (obiectiv: a te pune în contact cu identitatea ta reală, forţa ta de creator şi puterea ei de creaţie)

– Modulul 4 – Descoperirea puterii emoţionale (obiectiv: activarea poziţiei observatorului nonjudicativ prin iubire necondiţionată în orice experienţă de viaţă)

– Modulul 5 – Descoperirea puterii voinţei şi a intenţiei (obiectiv: activarea şi experimentarea capacităţii de creaţie la nivel holografic)

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

Portretul omului sănătos

Publicat de Irina Luana Stan

Un articol foarte util al Niculinei Gheorghiţă, Psiholog Formator Clinician Principal şi Doctorand în Psihologie Cuantică. Toţi ne dorim să fim sănătoşi, dar cum se defineşte, oare, starea de sănătate şi ce presupune a o trăi? Haideţi să vedem.
Irina Luana Stan

Portretul omului sănătos

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

După toate cercetările, trăirile mele și ale celor din jurul meu, după toate observațiile pertinente a manifestării umane, m-am decis să vă redau un portret al omului sănătos. Atunci când omul este sănătos în toate dimensiunile vieții sale el este fericit, se simte împlinit, este acasă cu el oriunde ar fi. Când este sănătos nu-l mai interesează ce se întâmplă în curtea vecinului pentru că el are tot ce îi trebuie în curtea sa. Atunci când omul este sănătos pe cele trei dimensiuni pe care le voi analiza, el este deja manifestarea Sinelui său Divin în toate acțiunile sale în lumea concretă.

Mai jos vă voi schița portretul omului sănătos pe toate dimensiunile sale, adică corp – minte – suflet.

Pe dimensiunea fizică a corpului uman, omul sănătos este omul care își înțelege, are grijă și prețuiește templul spiritului adică corpul fizic. Este omul care își vede corpul frumos și folositor. Este conștient și știe că, corpul fizic este un instrument pe care este imperios necesar să-l îngrijească și să-i dea tot ce are nevoie pentru buna funcționare. Își privește corpul ca pe o mașină în care călătorește și care are nevoie de ulei, carburant, revizii din când în când ca să nu rămână cu ea în mijlocul drumului călătoriei sale prin experiența umană. Este omul care oferă corpului său alimente de cea mai bună calitate, spălare conștientă, purificare prin respirație și îl îmbracă cu haine compatibile cu natura sa.

Pe dimensiunea psihică, este omul care trăiește conștient de sine, de gândurile sale, de trăirile sale. Este omul care își cunoaște și satisface nevoile fără să aștepte ca cineva din exterior să i le satisfacă. Este omul care trăiește onest și cinstit cu sine și cu cei din jurul său. Este îngăduitor cu propriile limite, dar este mereu dornic să și le depășească, să crească să se dezvolte pentru a fi mereu în echilibru cu el și tot ce este în jurul său. Este omul care își trăiește umanitatea cu bucurie și veselie. Este gata să își asume riscuri, să fie creativ, să își exprime competențele și să se schimbe atunci când condițiile de moment solicită schimbările necesare evoluției. Omul sănătos găsește modalități de a introduce în viața lui ceea ce este nou și diferit, păstrând în același timp acele părți vechi care sunt încă utile și aruncă ceea ce nu îi mai este de folos. Adică are curajul să se dezlege de ceea ce aduce suferință și limitare. Are mereu o minte vioaie, curioasă și dorință de a experimenta pentru a se dezvolta.

Pe dimensiunea sufletească, este omul care simte, iubește, se joacă, este eficient și responsabil de acțiunile sale în călătoria sa. Este omul care stă pe propriile sale picioare, iubește profund, acționează corect și cinstit, are eficiență și implicare maximă în ceea ce face. Este omul prezent în aici și acum care trăiește în observator fără să pice în noroiul emoției. Este omul care acționează cu inima ușoară din joacă, fără atașamente și așteptări iluzorii. Este conștient în fiecare clipă să trăiască în sine și cu Sine.

Făceți-vă o analiză din când în când pe cele trei dimensiuni prezentate și veți vedea cum stați cu sănătatea. Fiți voi, descoperiți-vă și partea iubitoare și partea în suferință din voi, faceți armonie între ele, dezlegați-vă și iertați-vă pentru nerealizări și dați-vă voie să fiți manifestarea Sinelui divin. Așa cum spunea și maestrul Iisus: „Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate celelalte se vor alătura vouă”. Adică fiți conectați cu natura divină din voi și restul va veni de la Sine. Pentru a reuși în permanență să ne conectăm la sine, important este să ne cunoaștem, să ne descoperim vulnerabilitățile, să ne iertăm, să ne dezlegăm de trecut și să ne dăm voie să FIM. Spor la lucru cu voi. Cu drag

Amintesc faptul că Niculina Gheorghiţă este Psiholog Formator Clinician Principal, Doctorand în Psihologie Cuantică, Terapeut Bowen şi autoare a cărţilor:

„Bucuria de a trăi în şi cu Dumnezeu. Ghid practic de psihologie cuantică”

„Regăsirea puterii interioare. Ghid practic de psihologie cuantică ”

„Bucuria de a trăi fără mască. Ghid practic de psihologie cuantică”

”Credinţele noastre creează realitatea noastră. Ghid practic de psihologie cuantică”,

– Modulul 1 – Regăsirea identităţii divine (obiectiv: a te pune în contact cu identitatea ta reală, forţa ta de creator şi puterea ei de creaţie)

– Modulul 4 – Descoperirea puterii emoţionale (obiectiv: activarea poziţiei observatorului nonjudicativ prin iubire necondiţionată în orice experienţă de viaţă)

– Modulul 5 – Descoperirea puterii voinţei şi a intenţiei (obiectiv: activarea şi experimentarea capacităţii de creaţie la nivel holografic)

Du-te înapoi

Mesajul tău a fost trimis

Teatrul Interior și parcursul redobândirii Conștienței, de Horia Francisc Ţurcanu

Publicat de Irina Luana Stan

”Mă caut pe mine însumi”, asta spun aceia care au depășit faza primară a căutării divinității în exterior. ”Mă caut pe mine însumi”. Este expresia evidentă a dualității, a rupturii interioare, a sciziunii între minte și Ființa fundamentală. Ca și cum în interior ar fi două ființe și una o caută pe cealaltă. Acea parte din noi înșine care nu se găsește pe sine se numește ”ego”. Nu are substanță, pentru că este o construcție mentală. Chiar și o investigație superficială conduce rapid la dezvăluirea inconsistenței sale. Ego este o sumă de amintiri, poziționări, judecăți de valoare, informații, sisteme și mecanisme de gândire, de norme și opinii despre tot felul de lucruri. Cu alte cuvinte, ego nu este altceva decât gândire. Minte. La fel ca o oglindă, reflectă orice experiență. O transformă în informație și o clasează, pentru ca ulterior să poată lua decizii pe baza acelei judecăți. Istoria poziționărilor sale față de realitatea experimentată se transformă în propria sa poveste. În cele din urmă, oglinda uită că este doar o oglindă, doar o suprafață reflexivă a realității. Ajunge să creadă că are o existență proprie și să se întrebe ”cine sunt eu”. Ajunge să se caute ”pe sine”.

Răspunsul la întrebarea ”cine sunt eu” este mereu diferit. Ego este un fel de maestru păpușar, căci articulează personaje interioare în funcție de situații și de calcule complicate. Suntem diferiți în funcție de context. Cu copiii noștri suntem într-un fel, cu șefii în alt fel, cu cei pe care-i iubim într-un fel, cu cei de care ne temem în alt fel. Creăm cele mai diferite roluri, și fiecare dintre acestea are propria sa atitudine și propria sa strategie de supraviețuire. Ego este ca o plastilină care ia forma pe care o consideră potrivită la un anumit moment. Felul în care gândim despre situații, oameni și lume, despre noi înșine și despre tot ce ne înconjoară, determină personajul pe care îl vom contura într-un anumit context. Aceste personaje interioare ocupă scena Conștiinței și se manifestă în dimensiunea liniară a existenței. Devenim personajele noastre interioare. Ele au moduri de a gândi, emoții, atitudini și în cele din urmă se manifestă corporal. Toate sunt articulate fundamental de mintea noastră și de construcția numită Ego.

Se spune că devenim ceea ce gândim, și este, într-un fel adevărat, căci felul în care gândim articulează experiența realității. În mod ironic, hotărâm uneori să gândim ”pozitiv”, adică să cenzurăm din procesele noastre de gândire ceea ce considerăm nepotrivit. Cenzurăm astfel și personajele interioare pe care le manifestăm, dar aceasta nu este o soluție pentru trăirea Adevărului despre noi înșine, pentru că hotărârea este tot a minții. Mintea se cenzurează pe ea însăși și foarte curând se va naște un conflict interior care conduce la dezechilibru. Singura soluție reală este transcenderea spațiului minții și descoperirea naturii mai profunde a ceea ce suntem. Căci mintea nu este decât unul dintre spațiile interioare, e drept, mai rafinat decât cel corporal, dar mai grosier decât cea mai mare parte a Întregului.

Această ”transcendere” a spațiului mental nu este o negare a acestuia, nu este o anihilare a minții, așa cum cred mulți, ci o includere, o reașezare a contextului mai larg al minții. Mintea și copilul său teribil, Ego, sunt părți fundamentale ale Ființei, și interfața cu această dimensiune densă a experienței umane. Anihilarea lor nu numai că nu este posibilă, dar lupta cu propria minte poate conduce la dezechilibre grave. A transcende înseamnă a depăși și a integra, a percepe contextul mai larg. Lucrul cu stările de expansiune ale conștiinței permit explorarea acelui spațiu, mai larg, din care se naște vibrația numită ”minte” și reașezarea minții pe o altă poziție în arhitectura spațiului interior, fără nici o luptă cu aceasta.

Odată cu această reașezare a minții, toate rolurile pe care le jucăm față de ceilalți și, de cele mai multe ori față de noi înșine, își revelează adevărata natură. Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine, evaluările despre trecut, despre noi și despre ceilalți, frica față de viitor și întreaga rătăcire a minții se diminuează. Nu pentru că am fi ”făcut” ceva, ci pentru că percepția noastră este mai largă. Lărgirea percepției despre fenomenele spațiului interior și conştienţa acestora au valoarea unei adevărate eliberări. Este o eliberare din modelele de gândire care ne țin prizonieri în modele de realitate repetitive.

Roluri sau aspecte

O privire simplă asupra acestor modulări ale energiei interioare, operate de către minte. De pildă, atunci când suntem copii, suntem supuși influenței inerente a părinților noștri, care au propriile lor judecăți de valoare despre experiența umană. Ei se tem de anumite lucruri, au principiile lor, moralitatea lor, codurile lor de conduită, sistemele lor de valori și, mai ales, propria lor experiență de viață care i-a sculptat pe dinăuntru, emoțional și conceptual. Preluăm aceste coduri și norme, care nu sunt altceva decât poziționări față de realitate, și le facem ale noastre. ”Viața este periculoasă, este dură, trebuie să te lupți ca să câștigi, trebuie să muncești din greu ca să ai, niciodată nu e destul pentru toți, oamenii sunt răi, nu poți să ai încredere, trebuie să fii primul, trebuie să fii cel mai bun, trebuie să fii prudent, trebuie să … trebuie să, trebuie să…..”. Părinții noștri la rândul lor au preluat o bună parte din ceea ce sunt, în mod inconștient, de la părinții lor și din alte surse. Astfel se creează conștiința de masă, modelele largi de interacțiune umană, pe cât de inconștiente, pe atât de false ca premise. Ajungem astfel să repetăm la nesfârșit aceste modele de gândire, de emoție, de atitudine și re-creăm la nesfârșit linii trans-generaționale, fără să descoperim vreodată ”cine suntem cu adevărat”. Fie vom semăna cu părinții noștri, fie vom fi ”exact invers decât ei”, nu contează, căci reperele noastre vor mereu aceleași. Și dacă nu sunt părinții, atunci provin din mediul în care ne aflăm. O psihologie a turmei, a ”bunului simț”, care cere să mergem pe cărări bătute, să stăm aliniați la normele de gândire ale masei, să nu ieșim din rând, să fim un bun angajat, un bun soț, o bună soție etc.

Judecățile despre noi înșine, felul în care ne evaluăm în funcție de normele acceptate, vor contura personajele interioare pe care le vom manifesta. Cine sunt aceste personaje? Ascultă-ți vocile interioare, căci mintea ta se află într-un permanent monolog pe nenumărate voci. Vei desluși rapid diferitele personaje, căci în interior este un adevărat teatru. ”Omul bun” și ”ticălosul”, ”judecătorul” și ”salvatorul”, ”moralistul” și ”cel care se îndoiește”, ”victima” și ”călăul”, ”căutătorul de spiritualitate”, ”generosul”, dar și ”cumpătatul”, și multe altele. Fiecare are propriul său teatru interior și propriile sale personaje care se luptă pentru a pune stăpânire pe scena conștiinței. Față de diferitele situații din viață, fiecare are propria sa perspectivă, iar ”judecătorul”, cu greu poate alege atitudinea ”potrivită”. Acest teatru interior este acela care blochează intuiția și percepția mai largă despre realitate, căci nu are alt rost decât de a crea ”strategii” de existență. Toate aceste voci sunt vocile minții.

Fiecare dintre aceste personaje interioare este un răspuns la întrebarea ”cine sunt eu”. Un răspuns experienţial, pentru că personajele se activează în diferite împrejurări sau contexte de experiență. Este o reactivare permanentă și inconștientă a trecutului, care are drept rezultat prelungirea acestui trecut, în viitor și re-crearea acestuia într-o nouă formă.

Adevărata transformare interioară este transcenderea acestor roluri interioare. Primul pas este însă conștientizarea lor. Cum conștientizăm rolurile noastre interioare? Răspunsul în varianta sa condensată este prin practicarea stării de Prezență, prin observarea necontenită a spațiului interior, a corpului și a atitudinilor sale, care nu sunt altceva decât oglindirea în densitate a gândirii și a emoțiilor aferente acesteia. Prezența și observarea conduc la posibilitatea alegerii de a intra într-un anumit rol sau nu, de a-l manifesta sau nu, căci atunci când suntem în perspectiva observatorului nu mai suntem identificați cu rolurile noastre. Suntem liberi.

Dincolo de roluri

Cine este, în cele din urmă Actorul care-și toarnă energia în toate aceste roluri, mai mult sau mai puțin conștiente. Unii numesc acest palier al propriei Conștiințe, Sine sau Suflet, sau cine mai știe cum. Nu contează. Nu este o chestiune de semantică ci de experiență a unei stări de conștiință expansionate. În Călătoria Inimii numim acest palier de Conștiență ”Maestrul Interior”

Percepția realității și judecata asupra ei, sunt lucruri diferite. Percep un obiect, adică îl simt, îl văd de pildă, și instantaneu mintea se pronunță: ”este cutare lucru” și activează întreaga bază de date despre acel lucru. Dar percepția și judecata sunt diferite. Pentru cea mai mare parte din oameni, sunt un singur proces, pentru că obișnuința de a judeca realitatea experienței este a doua natură. O stare de conștiință extinsă pornește din momentul în care suntem în stare să percepem fără a judeca experiența. Cel care judecă percepția este întotdeauna un rol interior, o parte din noi care are o părere despre orice.

Rămânerea la nivelul percepției realității, fără a o judeca, este o chestiune de exercițiu și de atenție. Are legătură cu capacitatea de a rămâne cu întreaga atenție în spațiul corporal, într-o atitudine deschisă, într-o anumită transparență față de experiență. Pentru mulți exploratori ai conștiinței, această stare de percepție curată, nepoluată de gândire, este o adevărată revelație, deși nu constituie decât primul pas într-o expansiune a conștiinței. Am văzut de multe ori oameni cu lacrimile curgând pe obraji, nu de tristețe, nici de bucurie. Erau ceea ce noi numim ”lacrimile recunoașterii” stării primordiale, care surveneau brusc în momentul în care mintea devenea liniștită, eliberând scena conștiinței. Această stare de Prezență dă accesul la conștientizarea Actorului, a sursei de energie a oricărui personaj interior și creează posibilitatea eliberării de sub dictatura minții.

Căci problema nu este existența minții, ci identificarea compulsivă cu aceasta. Mintea este un instrument fabulos, absolut necesar pentru a funcționa în această realitate, dar identificarea completă cu ea creează dezechilibru. Suntem mai mult decât doar mintea noastră și mai mult decât doar suma personajelor interioare pe care le manifestăm.

A practica această stare de articulare interioară este cheia eliberării. Tot ceea ce numim Călătoria Inimii se referă la această eliberare interioară de sub dictatura minții și a rolurilor interioare. Dar, în ceea ce privește lucrul terapeutic cu aceste personaje interioare, vârful Călătoriei Inimii este Teatrul Arhetipal, un tip de Călătorie de conștiință care lucrează exact cu aceste modulări interioare ale energiei, pe care le numim roluri sau aspecte ale propriei noastre ființe.

De ce este atât de dificilă eliberarea interioară?

Noi înșine suntem creatorii propriei noastre experiențe despre realitate. Povestea noastră despre noi înșine și rolurile pe care le-am construit sunt propria noastră operă, chiar dacă pare că suntem niște victime ale contextului. Suntem, pur și simplu, obișnuiți să funcționăm într-un anumit fel și să privim realitatea mereu de pe aceleași poziții despre care credem că ne reprezintă cumva. Acesta este ego, care se identifică cu părerile sale despre sine și despre lume. El este creatorul rolurilor și obișnuința este calea prin care se consolidează necontenit. Eliberarea presupune în primul rând un efort de atenție – orientată către interior, și abia apoi claritatea dobândită astfel permite o nouă alegere.

Deslușim deci trei etape: Prezența, Claritatea interioară, și Alegerea unei noi perspective. Nici una dintre aceste trei etape fundamentale nu este ușoară, într-atât de puternică este obișnuința identificării cu mintea.

Eliberarea interioară este un lucru pe care îl puteți face doar în adâncul vostru și depinde exclusiv de voi înșivă. Dar practica Prezenței, exercițiul Clarității interioare și arta Alegerii conștiente a realității pe care o experimentați, acestea pot fi cultivate. Asta face Călătoria Inimii și mai ales Teatrul Arhetipal, destinat exploratorilor care au făcut ceva pași în parcursul lor de transformare interioară și care sunt gata să-și asume Centrul propriei lor realități.

În mod paradoxal pentru liniaritatea minții, teatrul interior al aspectelor este tocmai punctul de plecare în această explorare magică. Cu cât un aspect a fost mai mult trăit și exprimat, cu atât forța sa vitală este mai mare și cu atât pare că este mai dificil de depășit. Și totuși, tendința de a canaliza puterea interioară a Creatorului într-un anumit personaj interior îl face pe acesta mai vizibil, mai evident și mai ușor de identificat. Cu alte cuvinte, cu cât un rol interior este mai puternic, cu atât este mai evident și cu atât se manifestă în aspecte mai diferite și mai multiple ale vieții. Cele mai puternice roluri, numite de noi și Roluri Centrale, se regăsesc pretutindeni în experiența de viață, în relațiile cu cvasi-totalitatea oamenilor din preajma noastră. Paradoxal, aceasta este poarta către Conștiența Actorului sau a Maestrului Interior.

Catharsis prin Teatru

În Călătoria numită Teatru Arhetipal noi am creat contextul de Conștiență și de energie necesar pentru a intra în starea de Prezență. Această stare se caracterizează printr- o atenție centrată în interior, în spațiul corporal, prin transparență a percepției și mai ales prin deschidere față de orice stimul din mediul de experiență. În această stare, spațiul mintal este perfect liniștit, transparent, nemodulat, ca o apă clară. Gândirea este un potențial nemanifestat. Am putea gândi în orice moment, dar nu o facem.

Din această stare de Prezență care, ca orice stare poate fi amplificată prin practica de grup, explorăm arhitectura interioară a rolurilor noastre. Un rol sau un aspect are întotdeauna manifestări în diferitele planuri ale ființei. În mare, este constituit dintr-un mod de a gândi realitatea – și deci de a o limita. Modul de a gândi generează un anumit complex emoțional care tinde să se repete în situații similare de viață. Aceleași tipuri de frică se manifestă adică, în contexte asemănătoare. Gândirea și emoția tind să configureze apoi o anumită atitudine interioară, mereu aceeași, și care, în cele din urmă determină o postură corporală, un mod de a ne mișca în această lume. Un rol deci, se manifestă în cel puțin patru planuri de densitate ale ființei.

Teatrul Arhetipal este o experiență care face evidentă această arhitectură interioară, acest mod de a exista înlăuntrul nostru și care se manifestă în exterior, creând realitatea așa cum o experimentăm. Explorăm mecanismele de construcție și de-construcție ale experienței realității. Gesturile corporale, energetice, emoționale și în cele din urmă mentale se revelează ca fiind propria noastră creație și obiect al unei posibile alegeri. Pentru a conștientiza rolul și întreaga sa articulare interioară, Teatrul Arhetipal îngroașă trăsăturile rolului, îi forțează limitele, până când întreaga construcție interioară a acestuia își revelează natura iluzorie. Cum facem acest lucru? Ei bine, asta ține de magia acestei Călătorii și este subiectul unei experiențe directe, căci nu poate fi rostit în cuvinte fără a fi distorsionat!

Rolul face implozie, literalmente. Se prăbușește în sine însuși și pare că ceva moare în interiorul ființei. Într-un fel chiar așa este. Ceea ce moare este convingerea interioară că suntem acel rol. În fapt, nu este decât prăbușirea unei butaforii care permite o renaștere a aceluiași spațiu interior. Atunci când acest proces interior se petrece într-un cerc de explorare conștientă a ființei, forța procesului este enormă, căci prăbușirea interioară se reflectă în ceea ce se petrece pe ”scena” exterioară a grupului. Puterea acestui catharsis este greu de pus în cuvinte, dar mai ușor de imaginat pentru aceia dintre voi, dragi exploratori ai conștiinței, care ați pășit deja pe Calea Maestrului Interior.

Rolurile sunt rezultate ale unei îndelungate experiențe inconștiente, condensate sub forma unor mecanisme interioare. Și tot experiența directă este aceea care le poate conduce către disoluție în modul cel mai eficient.

Orice vindecare este o vindecare de trecut

Odată prăbușit eșafodajul rolurilor interioare, spațiul ființei se arată așa cum este: eliberat de tensiune, transparent, liniștit. Ca o foaie de hârtie de pe care a fost șters orice semn și care așteaptă să fie scrisă din nou. De data aceasta în mod conștient, atent. Este etapa Clarității după care orice alegere este posibilă. Inclusiv aceea de a reconstrui in anumit rol, dar de pe o bază a Conștienței. De pildă, energia furiei sau a mâniei poate fi direcționată către un rol al acțiunii conștiente în dimensiunea liniară și astfel, devine o ”furie creatoare”, alimentând acțiunea conștientă.

Ceea ce a dispărut este numai povestea, trecutul a cărui energie era codată într-un anumit mecanism interior. Identificarea cu povestea, cu trecutul, menține blocate energii imense ale Ființei. Dar când identificarea se spulberă, toată acea energie pe care am investit-o în sertarele noastre interioare, este eliberată. Senzația de vitalitate enormă care urmează unei asemenea eliberări de trecut va însoți pe cel care explorează, timp de săptămâni. Propria noastră energie, pe care o credeam pierdută pentru totdeauna, se întoarce acasă, la Creatorul său. La sursă.

De mii de ani, Teatrul este cunoscut de umanitate ca o artă vindecătoare pentru Suflet. În timpurile primordiale, teatrul vindecării era practicat în Templu, iar actorii acestui teatru erau femeile și bărbații Templului. Această vindecare a trecutului și a poveștii avea un caracter sacru, ritualic, iar cei care participau la un asemenea ritual se vindecau de propriul lor trecut, retrăindu-l dintr-o nouă perspectivă.

Același lucru se întâmplă în lucrul cu stările de conștiință extinsă în general și cu Teatrul Arhetipal în special. Călătoria Inimii reia străvechea artă experiențială a lucrului conștient cu conținuturile adânci ale conștiinței, cu rolurile și aspectele, și le transformă, prin Conștiență și prin exprimare în ceva cu totul nou. Teatrul arhetipal păstrează caracterul vindecător al vechilor teatre mistice, dar pătrunde în spații care n-au fost nicicând accesibile Umanității, ca acum.

În cele din urmă, orice vindecare nu este altceva decât o redobândire a Conștienței fundamentale a Ființei, care se recunoaște creator al oricărei experiențe, fără însă să devină prizonierul acesteia. Parcursul redobândirii conştienţei este unul posibil exclusiv prin experiență. Orice rămânere la o evaluare mentală și verbală a aspectelor interioare nu va conduce decât la solidificarea acestora. De aceea Teatrul Arhetipal, care este experiență pură a acestor dimensiuni, are o eficiență extremă în ceea ce privește dizolvarea diferitelor identificări interioare cu povești, traumatice sau nu. Este un demers de ”arheologie interioară”. Orice experiență am trăit vreodată, în această viață sau în altele, a sculptat basoreliefuri interioare în spațiile mentale, emoționale, energetice și acestea se manifestă fizic. Nu există altă libertate, decât libertatea interioară. Ea nu poate fi obținută printr-o rupere bruscă și definitivă a lanțurilor pe care ni le-am pus singuri, ci este un proces care necesită atenție, prezență permanentă, un proces care se prelungește în viața de fiecare zi a fiecăruia. Altfel, tot ceea ce este descoperit într-o asemenea călătorie magnifică, se pierde a doua zi, atunci când pierdem starea de Prezență.

Teatrul Arhetipal este poate cea mai avansată abordare a Călătoriei Inimii. S-a născut din experiența directă a stărilor de conștiință extinsă și din conexiunea noastră cu cele mai profunde straturi ale propriei ființe, explorate în sesiunile ultimilor ani de lucru. Teatrul Interior al aspectelor nu este decât începutul marelui proces de conștientizare al Teatrului Cosmic din care facem toți parte. În ultimă instanță, aici, în dimensiunea densă a existenței, jucăm teatru. Suntem într-un fel de workshop pentru ființele spirituale care suntem, un workshop de încarnare care are ca ultim scop, experimentarea stării de densitate și propria transformare interioară prin intermediul acestei experiențe.

Călătoria aceasta este vindecătoare pentru că permite schimbarea perspectivei asupra identității pe care ne-am asumat-o și relativizarea ei. Este cea mai importantă formă de eliberare interioară.

Prima sesiune de Teatru Arhetipal se va desfășura la Pârâul Rece, Predeal, 27-27 octombrie 2013. Detalii AICI

Iată și câteva dintre Cărțile Maestrului Interior care se referă lucrul cu aspectele, și care v-ar putea interesa:

Gempo Roshi – Minte vastă, inimă profundă

Byron Brown – Suflet nemărginit, eliberarea de judecătorul interior

Byron Katie – Iubește ceea ce este

Yellow Raven

Publicat de Irina Luana Stan

…Şi toamna care atinge uneori o coardă ascunsă în hăuri interioare unde zboară fără nume corbi rătăciţi…

The yellow raven/Sipped the air/Of thunder and of rain

The yellow raven/Sipped the air/Gentle eyes kissing the rain

Where do you go, Fantastic dreambird?

Take me away to somewhere, Take me away from here!

Where do you go, Fantastic dreambird?

Answer to my yearning, Take me away from here!!

The firebird began to cry…/When the music died away

The firebird began to cry…/And smoke was slowly drifting by…

…Şi toamna care atinge uneori o coardă ascunsă în hăuri interioare unde zboară fără nume corbi rătăciţi, mi-a mângâiat ieri părul cu aurul ei blând şi, cu un semn de frunze din Înaltul Cerului, m-a redat pe mine, mie.

The firebird began to smile…/ When the music flied away

The firebird began to smile…/ Yellow feather was slowly drifting by…

∫^∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut ce ai citit şi ascultat, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!

Du-te înapoi
Mesajul tău a fost trimis

Name
Avertisment

Email
Avertisment

Website
Avertisment

Comment
Avertisment

Avertizare!

Δ

Descoperirea și creșterea stimei de Sine

Publicat de Irina Luana Stan

Dragii mei, iată încă un articol scris de Niculina Gheorghiţă, Psiholog Formator Clinician Principal şi Doctorand în Psihologie Cuantică, articol ce cuprinde informaţii extrem de valoroase şi importante pentru toţi cei ce vrem să călătorim conştient pe drumul nostru şi, implicit, să avem o viaţă mai bună, mai apropiată de ceea ce ne-am dorit sau ne dorim. Iată cum se face:

Descoperirea și creșterea stimei de Sine

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Stima de sine este atitudinea prin care poți să te reinventezi, să crești, să te dezvolți și să fii creatorul realității tale. Peste tot se vorbește de stima de sine şi că ea din interior este motorul transformării și dezvoltării noastre. Azi am decis să abordez acest subiect din altă perspectivă astfel încât să aflați unde și cum aveți de lucrat cu voi pentru a trăi conștient aici și acum. Aceste informații au menirea de a vă ajuta să trăiți prezentul așa cum îl doriți și să scăpați de tarele și nemulțumirile din copilăria voastră. Am scris de curând un articol despre cum să vă onorați părinții, pentru că vi i-ați ales pentru a evolua și a căpăta înțelepciunea necesară pentru a crea.

Stima de sine are la bază 3 piloni, care se formează în general în mica copilărie 1-7 ani. Acești piloni pot fi întăriți în perioada adultă conștienți fiind de noi și de ceea ce facem. Aceștia sunt:

– Încrederea în Sine;

– Acceptarea de Sine;

– Iubirea de Sine.

Ca şi copii, dăm tot felul de interpretări gesturilor și comportamentelor părinților noștri, care de cele mai multe ori ne privează de a ne dezvolta armonios.

În cazul Iubirii de Sine, sunt și au fost părinți care nu au spus niciodată copiilor că-i iubesc, verbal, declarativ, pentru că nici ei nu au primit la rândul lor și nu știau că asta e foarte important în dezvoltarea copilului, iar noi ca copii am tradus că nu suntem sau nu am fost iubiți. Astfel adulți fiind așteptăm tot timpul ca cineva din afară să ne spună aceste cuvinte. În acest caz suntem ușor de manipulat emoțional, ușor de șantajat afectiv, și nu știm cum să comunicăm în armonie.

Dacă părinții nu au avut încredere că noi suntem în stare să facem ceva și tot timpul ne-au controlat, ne-au urmărit, au spus „tu ești mic nu poți, nu știi”, „ai grijă”,etc. Toate acestea deoarece, aveau fricile lor ca să nu pățim nimic, să nu ne accidentăm sau să nu ne îmbolnăvim, noi am interpretat că nu au încredere în noi. Adulți fiind muncim foarte mult și din greu ca să demonstrăm tuturor că putem, adică să ne dezvoltăm încrederea în noi. Paradoxal oricât faci și muncești peste puterile tale normale, pici în poziția de salvator și nici tu nu ești mulțumit pentru că nu mai ai timp să te bucuri de ce faci și nici cel pe care-l salvezi nu poate crește și să fie stăpânul realității sale, pentru că i se întreține programul de victimă.

Dacă părinții ne-au comparat mereu și ne-au spus “de ce colegul a luat premiu și tu nu ai putut”, “de ce celălalt se îmbracă clasic (civilizat) iar tu vrei haine care nu se asortează”, etc. Mereu am fost comparați că celălalt e mai bun iar noi am interpretat ca și cum nu ne-ar accepta așa cum suntem, dar de fapt ei vroiau să fim buni la școală, să fim civilizați, onești, etc. Ei așa credeau că ne motivează pentru a crește frumos și a învăța bine ca să avem o viață mai bună.

Cum descoperim dacă avem o stimă de sine înaltă sau coborâtă?

Mai jos vă voi arăta o modalitate simplă, pe care o aveți oriunde vă aflați, doar că implică poziția de observator și o mică călătorie de câteva minute, conștientă în trecut.

Am să vă rog să vă luați un timp în care să intrați în contact cu voi. În starea de observator, vă uitați la trecutul vostru, adică în perioada în care stăteați cu familia de bază (părinți, frați, bunici, rude). Așa cum am spus vă uitați fără să intrați în emoții sau suferință. În acel moment pe care l-ați ales din trecutul vostru uitați-vă la comportamentele și reacțiile celor din familie.

Mai jos vă voi expune câteva comportamente ale membrilor familiei de bază prin care vă veți cunoaște pe voi înșivă. Voi schița cele două extreme ale stimei de sine: cea coborâtă (scăzută) și cea înaltă (ridicată).

Stima de sine coborâtă o poți descoperi uitându-te în familia de origine și observând modurile de comportament al membrilor familiei. Astfel:

– comunicarea era indirectă, neclară și nu tocmai sinceră;

– regulile cu cei din jur erau rigide, inumane, imposibil de negociat sau schimbat;

– legăturile membrilor familiei cu societatea erau impregnată de frică, împăciuitoare, acuzatoare;

– schimbările care au apărut au fost considerate păcate, greșeli și pedepse.

Stima de sine Înaltă o putem descoperi observând comportamentele membrilor familie de bază. Astfel:

– comunicarea este directă, clară, la obiect, sinceră;

– regulile erau flexibile, omenești, adecvate și ușor de modificat;

– legătura cu societatea era deschisă și plină de speranță și se baza pe alegeri și nu pe „trebuie”.

– schimbările care au avut loc au avut la bază noi lecții de învățat, noi cunoștințe de acumulat și de integrat

După ce ați observat și conștientizat spre ce calitate a stimei de sine se înclină balanța, înseamnă că ați descoperit ce din interiorul vostru vă împiedică să lucrați cu voi și să trăiți o viață minunată.

Acum vă duceți la cei 3 piloni și observați-vă nevoile interioare. După ce le-ați descoperit din perspectiva: încrederii în Sine, acceptării de sine și iubirii de Sine, veți ști cum să lucrați cu voi ca să vă umpleți golul pe care-l aveți în interior.

Ca recomandări:

Vă puteți crea 2-3 afirmații de genul:

„Eu sunt dintotdeauna încredere în Sine”

„Eu sunt dintotdeauna acceptare de Sine”

„Eu sunt dintotdeauna Iubire de Sine”.

Le veți spune lent în fiecare dimineață și seară, 29 de zile de 21 de ori la rând pe fiecare, ca și cum ar intra prin creștetul capului în interiorul corpului vostru, ca și cum ar face parte din voi, ca și cum s-ar odihni în fiecare celulă a corpului fizic. Astfel în 29 de zile sau 6 luni pentru cei care au stima de sine foarte scăzută, vă veți crea o rețea neuronală prin care deveniți atitudinea a ceea ce ați formulat prin afirmații. Sunt mii de oameni deja, care au lucrat cu ei și au reușit să-și schimbe viața, obiceiurile, stările, etc. Deci dacă unul poate toți putem!

2. Lucrați cu oglinda astfel:

În fiecare dimineață când vă treziți vă uitați la voi în oglindă și rostiți cu voce moderată (de 3 ori fiecare afirmație, timp de 21 de zile minim, 6 luni maxim) dar să vă auziți următoarele afirmații, uitându-vă ochi în ochi la dumneavoastră, ca și cum părinții voștri v-ar spune:

– Te iubesc … (numele tău);

– Te accept… (numele tău);

– Te apreciez… (numele tău);

– Te respect… (numele tău);

– Am încredere în tine… (numele tău).

Prima dată s-ar putea să vi se pară bizar, ciudat, cum să spun așa? Pentru a crea rețele neuronale noi o metodă este să ieși din obișnuit, din rutină, adică să faci lucrurile altfel. Și cum această modalitate este creată și testată de mine în primul rând, o puteți trata ca și cum face parte din procesul prin care vreți să vă schimbați starea din interior și merită.

După ce faceți acestea citiți în fiecare zi informații care să vă ajute să mențineți dorința de a lucra cu voi și de a vă schimba pentru o viață minunată, pentru a putea trăi miracolul care este viața.

Spor la lucru cu voi și conștientizați că Stima de Sine este resursa puterii interioare și motorul care vă susține mereu spre dezvoltare, creștere interioară, evoluție. Cu drag din iubire pentru iubire.

Amintesc faptul că Niculina Gheorghiţă este autoarea cărţilor:

„Bucuria de a trăi în şi cu Dumnezeu. Ghid practic de psihologie cuantică”

„Regăsirea puterii interioare. Ghid practic de psihologie cuantică ”

„Bucuria de a trăi fără mască. Ghid practic de psihologie cuantică”

”Credinţele noastre creează realitatea noastră. Ghid practic de psihologie cuantică”,

pe care vi le recomand din toată inima şi cu toată onestitatea, precum vă recomand şi cursul ei absolut remarcabil „Regăsirea Puterii Interioare”, structurat în 7 module după cum urmează:

– Modulul 1 – Regăsirea identităţii divine (obiectiv: a te pune în contact cu identitatea ta reală, forţa ta de creator şi puterea ei de creaţie)

– Modulul 4 – Descoperirea puterii emoţionale (obiectiv: activarea poziţiei observatorului nonjudicativ prin iubire necondiţionată în orice experienţă de viaţă)

– Modulul 5 – Descoperirea puterii voinţei şi a intenţiei (obiectiv: activarea şi experimentarea capacităţii de creaţie la nivel holografic)

Irina Luana Stan

Du-te înapoi

	Irina Luana Stan la Yellow Raven
	Irina Luana Stan la CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIER…
	Mirela la CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIER…
	Irina - Luana Stan la De ce să mergi, dacă poţi să z…
	Ricca la De ce să mergi, dacă poţi să z…
	Irina - Luana Stan la Tu eşti oglinda mea şi eu sunt…
	Dorina Udrescu la Tu eşti oglinda mea şi eu sunt…
	laupstan la Sky is the limit
	Irina - Luana Stan la Fetiţa cu păr blond care …
	Desinențe la Fetiţa cu păr blond care …
	Irina - Luana Stan la Adio, dar rămân cu mine
	Niki la Adio, dar rămân cu mine
	Irina - Luana Stan la Adio, dar rămân cu mine
	anca georgescu la Adio, dar rămân cu mine
	Irina - Luana Stan la Ninge, Iarnă, ninge!

S P A Ţ I U L I N I M I I – PORŢI DESCHISE

Un loc de întâlnire a regalităţii fiinţelor noastre, în cea mai liberă şi autentică exprimare a lor

Autor: Irina Luana Stan

Aprilie în Noiembrie

Mesajul tău a fost trimis

CUM NE SCHIMBĂ DUMNEZEU CREIERUL

Mesajul tău a fost trimis

Au fost odată o vară, un lac şi o Lună

Mesajul tău a fost trimis

Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta, de Ruxandra Ţurcanu

Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta

Mesajul tău a fost trimis

În Cer m-am născut, mai întâi

Mesajul tău a fost trimis

Acasă (pentru Gabi Diaconu)

Mesajul tău a fost trimis

Trăirea în trecut ține boala în corpul fizic

Trăirea în trecut ține boala în corpul fizic

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Mesajul tău a fost trimis

Calea Maestrului Interior, de Horia Țurcanu şi Elena Francisc

Mesajul tău a fost trimis

Azi

Mesajul tău a fost trimis

La Mulţi Ani, Mama!

Mesajul tău a fost trimis

De ce să mergi, dacă poţi să zbori? – despre Niculina Gheorghiţă

Mesajul tău a fost trimis

Portretul omului sănătos

Portretul omului sănătos

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Mesajul tău a fost trimis

Teatrul Interior și parcursul redobândirii Conștienței, de Horia Francisc Ţurcanu

Yellow Raven

Mesajul tău a fost trimis

Descoperirea și creșterea stimei de Sine

Descoperirea și creșterea stimei de Sine

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Mesajul tău a fost trimis

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Portretul omului sănătos

Autor invitat: Niculina Gheorghiță

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta:

Mesajul tău a fost trimis

Evaluează asta:

Partajează asta: