N-am stat prea mult pe gânduri. Când am aflat de Călătorie, mi-am făcut repede un bagaj sumar şi m-am repezit la tren.

Avea două vagoane. Pe unul scria: „Linia 1. Fără mască de oxigen. Numai pentru cei antrenaţi.” Nu-i de mine, zic, am încercat eu asta, în felul meu, şi n-a mers. Trec la următorul: „Linia 1. Cu mască de oxigen. Numai pentru cei pregătiţi”. OK, zic, aici. 

Nerăbdătoare şi curioasă, urc în vagonul cu multe compartimente, toate având uşi inscripţionate cu câte un nume. Ce drăguţ, zic, mai fain decât cu numere, şi dau cu ochii de uşa cu numele meu. Vreau s-o deschid, dar cineva mi-o deschide dinăuntru.

„Sunt însoţitorul tău în această călătorie. Hmmmm, ce credeai, că o s-o faci chiar singură? Uite, ţi-am pregătit un loc plăcut şi comod. Văd că nu te-ai răzgândit după ultima noastră discuţie!”

„Nu m-am răzgândit”, zic, dar începusem să mă tensionez un pic. „Hai, aşează-te”, îmi spune el cu zâmbetul larg, cu ochi adânci şi plăcuţi sufletului. Mă aşez. „Sunt aici şi pot opri trenul oricând, dacă tu vei vrea asta”. Ohoho, deja devenise puţin inconfortabil. Mă uit însă din nou la el, şi-mi revin curajul şi concentrarea. „Okay, pornim?” „Pornim”, zic.

Pe geamul mare al compartimentului, încep să mă privesc. Eu, în Călătoria mea de până acum. Eu, în cele mai adânci neguri şi abisuri, în uitarea Fiinţei mele adevărate, în chinurile luptei cu dragoni sluţi şi răi scoţând flăcări pe nări, urmărindu-mă, vânându-mă, obosindu-mă până la epuizare în noaptea cea mai neagră a sufletului meu. La timp, însoţitorul meu îmi spune că vom lăsa în urmă această privelişte, la un moment dat, pentru că trenul merge cu o viteză destul de mare. Ce bine, îmi zic, eu credeam că nici nu plecase încă, şi că imaginile de pe fereastră erau cele care fugeau pe lângă noi, încercând să mă înghită cu guri de flăcări şi gheare de lupi.

…A durat ceva. Am trecut prin toate angoasele, neputinţele, erorile, ororile şi iluziile suferinţei. Am trecut prin mine, cea de atunci. A durut. A durut aproape ca atunci. Apoi însă, a început să se lumineze. Treceam pe lângă un peisaj mirific, vedeam creste de munţi înzăpeziţi, cu soare primăvăratic şi albăstrele prinse de fereastra compartimentului. Mă întorc spre însoţitorul meu, care avea cel mai frumos zâmbet pe care-l văzusem vreodată: „Asta a fost tot”, zice el. „Hai să coborâm. Am ajuns.” „Am ajuns, am ajuns, am ajuns??? Şi nu trebuie să mai fac niciodată călătoria asta??” „Întocmai”, îmi spune el, cu cel mai dulce glas pe care l-am auzit vreodată.

N-am mai stat pe gânduri, şi, în timp ce coboram, m-am gândit: Eu am trecut pentru ultima dată pe acolo pentru că Eu sunt aici şi ea, povestea mea, a rămas acolo. Eu NU SUNT povestea mea. I-am strâns mâna cu recunoştinţă şi i-am mulţumit cu inima, cu Cerul şi cu Pământul, pentru că m-a ajutat să-mi făuresc Linia de destin pe care doresc să păşesc de acum înainte.

Şi în timp ce mă îndreptam spre casă, unde sigur iubitul meu mă va fi aşteptat cu un ceai bun de petale de trandafir şi ghimbir, am înţeles că, din clipa aceea, casa mea putea fi oriunde, pentru că eu ajunsesem, în sfârşit, deja, pentru totdeauna, Acasă.

 ∫^∞Experienced thoughts

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!